Lumină albă

                                                            

                                                             

                                                                          Lumină albă

               În capitală se ţinea în fiecare an o mare expoziţie care atrăgea oameni de peste tot din ţară şi chiar din toată lumea. Oamenii veneau din curiozitate unii, dornici să cumpere alţii, şi de fiecare dată expoziţia era un succes.

               Anul acesta însă părea că va bate toate recordurile, deoarece se anunţase expunerea a ceva extraordinar: pantofii cusuţi cu fir de aur şi perle ai Şeherezadei! Şi într-adevăr, la deschiderea oficială, lumea se călcase în picioare, câţiva oameni leşinară iar alţii se aleseră cu vânătăi. În aeroportul din apropierea expoziţiei aterizau avioane venite din ţări îndepărtate iar apoi, la intrarea pentru VIP-uri a expoziţiei se succedau plictisiţi, blazaţi şi obosiţi magnaţii, oamenii politici şi prinţul, care se afla în topul celor mai râvniţi burlaci.

              Înăuntru puhoiul de vizitatori gravita în jurul minunaţilor pantofi. Toată lumea aştepta înserarea, când urma să aibă loc licitaţia pentru cumpărarea pantofilor Şeherezadei.

              Nu mai era mult până la licitaţie, când la una din intrări ajunse un bătrân cu părul în vânt şi barba încâlcită, îmbrăcat cu nişte haine ponosite, transpirat şi prăfuit şi desculţ. Dar în aglomeraţia aceea nu observase nimeni acest amănunt, căci cu siguranţă nu ar fi fost lăsat să intre orice boschetar.

             Începu licitaţia. Pe margine, ziariştii observau că ideea cu pantofii Şeherezadei era doar o strălucită strategie de marketing, pe când alţii o numeau o farsă ordinară. Totuşi VIP-urile licitau şi preţul pantofilor creştea exorbitant. La un moment dat, lumea începu să murmure când observă că în competiţie rămaseră prinţul şi un bătrân (cum de nu-l observaseră până atunci ?). Preţul era de acum scandalos. Bătrânul era un provincial, cu siguranţă. Asta se vedea de la o poştă. Puteau să cumpere două maşini de top cu banii ăia. A, dar bătrânul era desculț! Iată, pantofii au fost adjudecaţi de bătrânul din provincie. Se pare că nu vorbea vreo limbă de circulaţie internaţională. Că nu era îmbrăcat cine ştie ce, se vedea, iar dacă te uitai la picioarele lui umflate, crăpate şi murdare, era clar că venise pe jos! Era vreun milionar excentric aşa că ziariştii îl înconjurară imediat:

          - Ce veţi face cu pantofii aceştia?

          - Credeţi că sunt pantofii Şeherezadei?

          -  De ce aţi licitat pentru aceşti pantofi ?

          - De ce sunteţi desculţ ?

          - Ce veţi face dacă se va dovedi că nu sunt pantofii Şeherezadei ?

          - Veţi păstra pantofii sau veţi organiza la rândul dumneavoastră o licitaţie ?

          - Pantofii sunt pentru iubita mea, spuse bătrânul şi îşi croi iute drum printre ziarişti şi mulţime.

          - Cine este iubita dumneavoastră ? strigă un ziarist încercând să-l urmeze.

          - Femeia cu cele mai frumoase picioare din lume, răspunse bătrânul şi se amestecă în mulţime, pe urmă, reuşind să iasă, se pierdu în noapte.

           Prinţul rămase perplex şi înciudat, deoarece nu era obişnuit să piardă. În urechi îi sunau ultimele cuvinte ale bătrânului '' femeia cu cele mai frumoase picioare din lume '' şi îşi spuse că trebuie să o cunoască pe femeia aceea.

            Trecuse un an întreg şi prinţul nu reuşise să dea de urma bătrânului, nu aflase nimic despre locul unde ar putea fi pantofii Şeherezadei sau despre femeia minunată pentru care fuseseră cumpăraţi. Cât despre ziarişti, aceştia făcuseră nişte investigaţii fără vreun rezultat şi apoi uitară repede subiectul. .

             Veni şi ziua marii expoziţii ce atrăgea oameni de peste tot din ţară şi chiar din toată lumea. Senzaţia din acest an, era fără îndoială, vasul cu mir al Sulamitei! Ultimele descoperiri ale ştiinţei, ultimele modele de maşini sau ultimele creaţii în materie de bijuterii, toate la un loc nu trezeau atâta interes cât trezea vasul cu mir, care răspândea un parfum rar în toată expoziţia.

             O dată cu lăsarea serii începu licitaţia. Toate privirile îl căutau pe bătrânul excentric iar el, da, era acolo, mai bătrân, mai zdrenţăros, participa la licitaţie, preţul de pornire era scandalos şi bineînţeles toată povestea cu vasul cu mir al Sulamitei era o făcătură, o făcătură dibace menită să-i jupoaie de bani pe milionarii ăştia care aruncă banii în stânga şi-n dreapta, de fapt, aşa le trebuie, dacă nu se consultă cu un expert, iar au rămas în competiţie bătrânul şi prinţul, prinţul este, se ştie, unul din cei mai vânaţi burlaci, lasă-i să arunce banii pe geam, deşi e revoltător, la suma asta s-ar putea cumpăra un avion de lux, sunt atâţia oameni care ar putea fi ajutaţi cu banii ăştia, da, după cum ne-am obişnuit deja, bătrânul a a adjudecat vasul cu mir al Sulamitei, lumea se inghesuie în jurul lui, e mare agitaţie, să vedem dacă va declara ceva...

           - Consideraţi că vasul cu mir merită preţul acesta ?

          - Credeţi că acesta este vasul cu mir al Sulamitei ?

          - Suma plătită face ca vasul cu mir să fie al Sulamitei ?

          - Ce veţi face dacă se va dovedi că este un fals ?

          - Cum îl veţi păstra ?

          - Îl voi dărui iubitei mele, spuse bătrânul, croindu-şi înfrigurat drum printre ziarişti şi mulţime.

          - Cine este iubita dumneavoastră ? strigă un ziarist.

          - Femeia cu cea mai catifelată piele din lume, răspunse bătrânul pierzându-se în mulţime şi apoi în noapte.

          Prinţul rămase încremenit. Pierduse pentru a doua oară. Tâmplele îi zvâcneau. Inima îi bătea cu putere. ''Femeia cu cea mai catifelată piele din lume''. Se îndrăgostise de ea.

           Începând din acea clipă, nu mai avu pace. Cheltui o mulţime de bani pe tot felul de detectivi, oferi o recompensă ameţitoare pentru orice informaţie privind bătrânul sau femeia. O iubea. Doar ea putea să-i devină soţie.

           Trecuse un an întreg şi prinţul nu reuşise să dea de urma bătrânului sau a femeii. Cât despre ziarişti, aceştia făcuseră investigaţii amănunţite, oferiră şi ei recompense pentru orice informaţie, dar fără vreun rezultat.

           Era ziua marii expoziţii. Lumea nu mai venea la expoziţie decât pentru a vedea la faţa locului, pe viu, câştigătorul licitaţiei din acel an, nimic altceva nu era destul de interesant, iar restul standurilor erau vizitate în fugă, şuvoiul de oameni adunându-se ameninţător în centrul expoziţiei, în jurul vălului Sarei. Da, vălul Sarei. Aur şi mătase într-un mătase într-un văl subţire.

           Dar unde e bătrânul excentric? Prinţul sosise de mult şi era sigur că de data aceasta va câştiga vălul şi femeia. În ultimul moment apăru la licitaţie şi bătrânul, mai bătrân, cu hainele mai rupte, mai transpirat şi mai prăfuit, cu părul şi barba vâlvoi, cu ochii storşi de viaţă. Mai erau participanţi la licitaţie, dar toată lumea ştia că doar ei doi, prinţul şi bătrânul, erau atât de nebuni încât să meargă până la capăt. Aşa şi era. Ceilalţi participanţi renunţau unul câte unul. Şi aveau dreptate. Până unde să fii licitat ? Merita un văl, fie el şi al Sarei, banii aceia ? Şi apoi, cine le garanta lor că era vălul Sarei ? Doar nu sunt nici ei nişte proşti ! Şi uite, la ce sumă s-a ajuns! E greu să recunoască, dar pe mulţi dintre ei i-ar fi ruinat suma aceasta! E nebunie! Şi până la urmă, pentru ce ? A, era de aşteptat! Bătrânul a câştigat din nou!

          - E incredibil ce se întâmplă în această seară!

          - Nu ştiu dacă să vă felicit sau să vă deplâng!

          - Desigur, aţi consultat un expert înainte de a participa la licitaţie, nu-i aşa ?

          - Ne puteţi spune numele expertului?

          - Cine va sfătuit să investiţi în vălul Sarei?

          - Spuneţi-ne, a meritat?

          - Ce veţi face cu acest văl?

          - Îl voi dărui iubitei mele, spuse bătrânul, înotând prin mulţime.

          - Cine este iubita dumneavoastră ? strigă un reporter luptând să înainteze prin şuvoi.

          - Femeia cu cel mai frumos păr din lume, răspunse bătrânul dispărând în mulţime şi apoi în noapte.

          Prinţul rămase palid, bolnav şi năuc. Venise să câştige. ''Femeia cu cel mai frumos păr din lume''... Aceea era femeia lui. Bătrânul nu ştia. Ea nu ştia. Dar era a lui. Doar a lui. Anume pentru el. O aşteptase toată viaţa. El ştia. Nu-i nimic. Va mai trece un an. Ce contează un an ? Dar va fi a lui. O viaţă. Femeia.

           Anul a trecut şi cu toate că prinţul a căutat cu fierbinţeala unui bolnav, nimeni nicăieri nu părea să ştie ceva despre bătrân şi femeie. Prinţul avea ochii de tăciuni aprinşi şi tot trupul fierbinte. Era palid, tot mai palid, pe măsură ce ziua marii expoziţii se apropia. Nu mai vorbea cu nimeni, nu mai mânca şi nu mai bea, în aşteptarea zilei în care îşi va stinge focul lăuntric.

           Marea expoziţie atrăgea oameni de peste tot din ţară şi chiar din toată lumea. Oamenii nu veneau pentru exponate, nu veneau nici măcar pentru tronul din lemn de santal şi scorţişoară  al reginei din Saba, scos în seara aceia la licitaţie , nu, oamenii veneau valuri, valuri pentru confruntarea dintre prinţ şi bătrân. În fapt, doi nebuni, dar lumea are nevoie şi de nebuni, iar la marea expoziţie veneau cei mai mari dintre ei. Veniră amândoi o dată cu înserarea. Prinţul, tras la faţă şi tăcut. Bătrânul, despuiat până la brâu şi desculţ, cu ciolanele obosite sub pielea tăbăcită şi murdară, cu părul şi barba încâlcite, pline de scaieţi şi ochii precum două chibrituri stinse. Începu licitaţia. Preţul... nu, nimeni, chiar nimeni nu se aşteptase să se ajungă la un asemenea preţ. La un moment dat, bătrânului nu-i mai ajunseseră banii. Dar nu se opri. La suma prinţului el adăugă plămânul său drept. Prinţul îşi chemă medicul personal care sosi cu un ambulatoriu şi îl operă îndată pe bătrân. Când prinţul mări suma, bătrânul puse în joc jumătate din ficatul său. Medicul extirpă imediat jumătate din ficatul bătrânului. Prinţul plusă iar, bătrânul plusă cu rinichiul său drept. Medicul extirpă atunci rinichiul drept al bătrânului. Prinţul oferi ultimul preţ şi câştigă tronul din arbore de santal şi scorţişoară al reginei din Saba. Îndată cineva se apropie de prinţ şi îi şopti ceva la ureche.

             - Pentru cine aţi făcut asta ? întrebară reporterii buluciţi lângă targa bătrânului.

             - Pentru cea mai frumoasă femeie din lume, murmură stins bătrânul.

             Prinţul dispăruse. Tronul reginei din Saba fusese repede dus în avionul său personal, care decolă imediat şi îl duse pe prinţul învingător spre un cătun de munte. În marginea cătunului se afla o peşteră. Prinţul îşi lăsă gărzile de corp şi mica suită la gura peşterii iar el înaintă înfrigurat, luminând drumul ce cobora cu o lanternă puternică. După o vreme, drumul se înfundase şi atunci căută cu lanterna roată, în grota joasă. Într-o parte, pe un bolovan mare, o zări. În faţa bolovanului erau condurii de aur şi perle şi toată grota mirosea a mir. Se apropie cuprins de tremur şi ridică voalul uşor şi subţire. Nu avea picioare. Pielea era roşie şi solzoasă de la trunchi până la gât. Părul sur. Din ea picura pelin. Numele ei era nume de piatră, nume de sare.

           Prinţul ieşi căutând cu mâinile pereţii. Afară vorbi sec şi scurt cu gărzile de corp, apoi se sui în avion şi plecă.

           Gărzile de corp intrară îndată în peşteră şi îi scoaseră ochii, pentru că a îndrăznit să îi ridice asupra prinţului lor. Îi înţepară cu o sută de ace limba, ca să nu poată povesti acea noapte. Apoi scuipară şi se făcură nevăzuţi.

          Spre zori, se auziră paşi şovăitori în peşteră.

         - Iu-bi-tu-le, spuse îngălat şi bâlbâit femeia, innecându-se cu sânge.

         - Am venit, iubit-o, am venit, frumoaso, spuse bătrânul şi grota se lumină cu lumină albă.

                                                            din volumul în lucru Parabole

                                                                      Andrea Hedeș