Marta Petreu - Asta nu este viața mea

                        Cronică nouă! De citit în numărul 2 al revistei  Mișcarea Literară  sau mai jos:



                              Dacă existența ar fi un sîmbure de tihnă, atunci revărsarea vieții peste acesta ar fi îmbrățișare cotropitoare, foc și pulberi negre, ar fi torentul de lavă din fața căruia nu există scăpare, nu există milă, viața ca o explozie vulcanică, în splendoarea-i apocaliptică, nedând răgaz răgazului,starea de dinainte de viață fiind abia amintire, abia părere, cotropită cu totul de tumultul neiertător al vieții cea de toate zilele, ființa ar fi condamnată la captivitate în corpul-închisoare de cenușă pietrificată, coborârea în viață ar fi o coborâre în infern, nașterea, echivalentă cu un Vezuviu vindicativ care blochează (pentru veșnicie?) ființa în Pompeiul mortificat al acestei lumi. Și ce viață ar mai fi aceasta? Cînd să vină pe lume plînge carnea umană de urît și de spaimă/ plînge și cere răsplată/ Și ca-n basmul acela smintit i se făgăduiește orice. Asta nu este viața mea, afirmă, apăsat, ferm, decis, întrebător, rugător, suspinat, printre lacrimi, printre dinți, cu pumnii strânși, cu aripile împietrite fiecare vers din cel mai recent volum de versuri al poetei clujene Marta Petreu, o antologie a durerii dea fi, apărut la Editura Polirom, Iași, 2014, în Seria de autor Marta Petreu.
                              Marta Petreu nu propune în acest volum o frescă în dulcele stil antic despre existența ca haos. Lirica Martei Petreu este durerea ridicată până la punctul de incandescență care permite arcuirea ei în poeme care au străvezimea ce lasă la vedere o inimă palpitând uneori, sângerânde cele mai multe ori, fragilitatea curajoasă a emoțiilor ce se sparg la aruncarea cu pietre, numai pentrua se reinventa, într-un mozaic perpetuu, cumințenia lucrurilor rare, care spun, pur și simplu, atât de simplu și atât de tăios, că sunt cele ce sunt. Marta Petreu pune în scenă o tragedie greacă îmbrăcată însă în tonuri moderne, în tonurile de alb, negru și gri ale unei monumentale pânze statement: Asta nu este viața mea este o Guernica personală a Martei Petreu. Tragedia desenează destinul unei Femei și acelor doi frați ai săi, a căror durere bănuită doar e cântec de cor antic reliefând durerea agonică a eroinei, condamnată la  acest destin care fusese nefericit de Ursitoare și blestemat de Mamă. Vine ziua vine răul de metal vine noaptea din miezul zilei. Blestemele mamei au efectul unui bombardament terifiant, neașteptat, nemeritat, mutilând o existență deja nefastă. Ochiul rău al Fatum-ului, bivolul, unul mare mă oprește la colț și mă privește tăcut/ cineva mi s-a uitat în priviri tot așa/ blând și crud ca soarta care se-mplinește oricum. Oroarea durerii, a sufletului sfârtecat, neputința de a se ridica și dea se desprinde din umbra despicată a Tatălui, de a scăpa din această nenorocire care este viața, o existență descompusă în bucăți cu de existențe străine unele de celelalte, dar toate respirând nefericirea și neavând alt orizont decât catastrofa expulzării din viața aceasta în altă viață și în altă viață, la nesfârșit: sînt un nou-născut sînt un cadavru la scăldătoare; Partida-i pierdută – să jucăm mai departe. Și peste toate, peste tot, pretutindeni sângele-fără culoare, erou de tragedie și Marea, metaforă a morții care se naște din el, spre a cărei legănare și murmur tinde sufletul ca spre cântecul de leagăn, ca spre brațele mamei ce aduc somnul, Mînia. Urîtul. Veninul. Mările verzi ale spaimei.
                                  Aici, în acest spațiu plumbuit, Psalmii sunt revoltă iar căutarea lui Dumnezeu este tortură, Îngerii numai rânjet. Rugile nu sunt  ale unui Iov ci ele devin imprecații ale unei Eve care nu înțelege izgonirea din Paradisul Repaos. Marta Petreu scrie o Evanghelie a renegaților, a celor pentru care făgăduința nu se mai poate împlini, căci Dumnezeu este doar o altă himeră, doar o altă subtilă formă de tortură.                                                  Ține minte – îmi spun - ține minte:/ un zeu se află-n preajmă dacă există o rană (...). Ține minte – îmi spun: unde există o durere/ hopa și zeii. Fiindcă pentru a continua șirul supliciilor acestei existențe tragice, damnate, dragostea este o Fecioară de fier care stoarce, încetul cu încetul, cu nesimțitoare migală, ultimele fărâme de lumină, ultimele tresăriri de speranță. Femeia abandonată scrie din groapa comună a femeilor abandonate, dar cuvintele pe hârtie nu vindecă nici prezentul și, ne spune poeta, nici viitorul după aceea nu mai este nici un fel de durere nici întristare/ îmi șoptesc/ și clasez liniștită hîrtii pun fișele în dosare așez cărțile-n raft/ după aceea or să vină alte mîini și o să umble prin lucruri/ o să vină priviri ne-nvățate cu atâta hîrtie scrisă pe o singură parte/ și-o s-o pună pe foc. Iar în fața Bărbatului Zeu chiar și blestemele sună a disperată declarație de dragoste: citesc Biblia să-nvăț blesteme: eu am stil - / sînt neagră/ sînt o zi tropicală năruită sub disperare (...). Femeia, în poezia Martei Petreu iubește total, dincolo de abandon, umilire, sfâșiere și sordida singurătate: dragostea asta de una singură/ ca Dumnezeu cerîndu-și blînd/ oricui/ iertare. Această dragoste absolută, care îndelung rabdă, care toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduiește, toate le rabdă, această dragoste care nu cade niciodată, chiar dacă, ne spune poeta, doare ca la facerea lumii. Tocmai această  dragoste este cea care ridică Femeia nu la nivelul Bărbatului Zeu ci mai sus, fiind o cale de mântuire, de răscumpărare, de regăsire a unui Dumnezeu dorit, căutat, iubit dar în același timp, ironizat, primit cu reproș, un sentiment ambivalent de iubire-ură: Dumnezeu se întoarce la mine ca omida la frunză/ și este așa de tîrziu/ și tu/ zeul viu/ Dumnezeul tatălui meu și al meu/ te întorci cu fața la mine (...) O. Întoarcerea asta a Dumnezeului celui viu către omul său făcut de el din pământ și scuipat.
                              Asta nu este viața mea este cartea despre om: despre omul prins în cele omenești/ ca într-o rană. Este despre adevăr și cum poate el salva sau damna, ilumina sau înnebuni, iar adevărul este un foc furat din cer și turnat în poezie: Nimeni nu ne spune nimic. Nimeni nu ne cîntă la leagăn, ce-o să pățim/ nimeni nu ne spune din vreme (...) nimeni nu trădează secretul. Marta Petreu spune totul despre cele nespuse, luminând marile bezne din care/ e clădit cineva.

                                                 Andrea Hedeș

Mihail Gălățanu - Despre cum iubesc în timp ce mor

                     Cronică nouă! De citit în Revista Luceafărul de Dimineață sau mai jos:

Psaltirea lui Mihail

        Andrea Hedeş

Lirica lui Mihail Gălăţanu este o sabie cu două tăişuri, iar unul dintre aceste tăişuri se numeşte Eros, iar celălalt Thanatos, iar carnea în care lunecă lama e viaţa însăşi, viaţa candidă, viaţa terifiantă, viaţa, iar în urma lamei rămâne rana, iar din aceasta izbucneşte în şuvoi poezia. O sângerare provocată, pentru a elimina fluidul... liric în exces, pentru a păstra un echilibru fragil, dar necesar, vital pentru trecerea prin această staţie care este viaţa în lirica lui Mihail Gălăţanu. Viaţa este zona gri, este tărâmul nimănui şi deşertul tătarilor este, în fapt, purgatoriul pe drumul în şi dinspre dincolo, iar vehiculul care face posibil saltul între aici şi altundeva este moartea. Cele Douăsprezece cântece înaintea naşterii erau, în fapt, cântece ale zorilor, erau cântece de jale pentru moartea dintru cele veşnice întru sânge şi carne, întru vieţuire şi vremuire. Poeme din volumele Despre cum iubesc în timp ce mor (Charmides, Bistriţa, 2013) sunt imaginea în oglindă a acestor cânturi de jale, sunt un alt fel de bocet, sunt imnuri, psalmi, cântece, rugi de pregătire a marii treceri, nu compun o carte a morţilor, ci o carte a viilor, o carte de învăţătură despre cum se trăieşte pregătindu-te de moarte, despre drumul pe sârmă, într-o extenuantă echilibristică, până la saltul care se întâmplă în necunoscutul ce se deschide odată cu ultimul drum-primul pas pe cale. 
Primul pas spre acest volum este şi el unul spre o altă lume: „Orice carte de poezie trebuie să fie o chilie în care intri să te rogi,/ văruită pe dinăuntru,/ (lasă-ţi papucii afară.)// Nu carte de fală,/ ci doar o pătrăţică de rugăciune, cu o fereastră, sus,/ zăbrelită/ în care tu îngenunchi cu foc, ca un templier din vechime.// Dă-mi mie, Doamne, loc de închinăciune în carte/ − şi de slavă, şi de preamărire/ pentru tine” (Păzeşte-mă, Doamne, ca pe lumina ochiului).
Rugile cântate din volumul Despre cum iubesc în timp ce mor sunt un incandescent, senzual melanj de gând păgân şi flagelare mistică. Mihail Gălăţanu este când un Orfeu care, cu lira sa, domoleşte viaţa furtunoasă ori înmărmureşte cu melancolia şi cu acutul sentiment al morţii Tartarul: „pe patul de moarte se scriu cele mai frumoase poeme. Sînt/ impregnate de pîntecul tău, zvîcnind către cer, (...) Curînd vei fi pămînt. Și eu am/ să calc, sfios, pe tine” (Pe patul de moarte se scriu cele mai frumoase poeme), când un David cântându-şi penitenţa: „Sînt un adunat de pe drumuri, Doamne, asta sînt,/ Un strîns de pe stradă al Milei Tale./ Noroc cu Tine, Doamne, ce mă mai strîngi într-un trup,/ Noroc cu tine, ce mă mai întorc în ţîţînii mei, în care/ Cu ciocănaşe argintii/ M-au prins îngerii/ Dumitale” (Un strîns de pe drumuri al Milei Tale), (de)căderea în păcatele lumii ori credinţa devoratoare la o liră care coboară îngerii pe pământ şi înalţă rugăciunea la cer. Până la urmă, acesta este Poetul, un mistic păgân pornit pe calea poeziei ca pe o strâmtă cărare ce duce, printr-un fel de nebunie mistică, la revelaţie şi care precum în legende aşa şi pe pământ, conduce la ridicarea simplului muritor la nemurire, o nemurire de care se bucură zeii, eroii şi poeţii. Pentru că, dacă în aceşti psalmi de taină a inimii, a sufletului ce-şi cântăreşte vremea rămasă Mihail Gălăţanu ne vorbeşte despre moarte, despre iubire şi din nou despre moarte, el ne aduce şi revelaţia. Când viaţa îl duce pe drumul Damascului, poetul este orbit de binecuvântarea sau poate blestemul unei păgâne veşnicii: opera este viaţa de după moarte şi învierea artistului. Este această revelaţie un balsam pe rana poetului călător prin viaţă? „Omul e Opera, cu adevărat Omul e Opera, îmi spunea prietenul/ meu Dan. Opera iese afară din cuşca plămânilor şi rupe cu mîinile ei/ gratiile coastelor, le ascultă cum pîrîie. Opera/ decalotează craniul/ şi iese.// Opera spintecă burta/ şi tot iese.// Opera e ultima suflare,/ Nu vă daţi ultima suflare/ stingând lumânări.// Pînă la urma urmelor,/ Opera ca mustul,/ Ca sudoarea,/ Ca sudoarea amestecată cu sînge,/ Tot iese Opera din voi./ Prin pori./ Prin piele.// O scot eu cu orice preţ. Opera? Dar care Operă?” (Omul şi Opera). Poemele dansează pe această revelaţie comoară un neliniştit, arzător dans al limbilor de foc aprinse de luciditate, ironie, melancolie, pesimism şi abandon. Întreg volumul este un dans, uneori sabatic, tantric, şamanic sau dans sacru sufit, dans nupţial, dans între eros şi thanatos, între om şi animalul care zace înlăuntrul lui, între om şi sacralitatea sa latentă, un dans între om şi bestie, între bestie şi înger, un dans cu frumuseţea a cărei pecete însemnează tainic toate lucrurile, inclusiv sau, poate, mai ales cărţile de poezie: „Orice poem bun e un piron care ni se bagă în cap/ Și se bate în picioare. Cu toţii suntem răstigniţi pe crucea frumuseţii./ Ni se înfig în creier cuvinte frumoase. Cu cuvinte frumoase/ Suntem molestaţi. Un fel de bătăi cu flori. Viaţa e încă frumoasă./ Și aşa va fi mereu pentru noi. Viaţa încă ne dă fiori. Suntem atît de perisabili. Atît de/ Trecători. Crucea din inima noastră însă nu trece. Suntem un carnagiu/ În mijlocul bătăii cu flori” (Orice poem bun e un piron care ni se bagă în cap).
Între patul de copil şi patul de moarte se întinde un şirag de psalmi din care se ridică, la fel ca în povestea sufită, întrebarea: „Moartea dansează oare în această lume? Cine îi pregăteşte locul dănţuirii?”.