Daimonul meu e răsfățat și capricios/ ca o femeie ce se știe frumoasă... așa începe un poem al meu despre Daimon și cruntele, crudele sale tăceri. Știu, când nu poți scrie, profită, citește-i pe clasici, de câte ori nu am auzit asta? Dar e ca și când ai recomanda unui gourmet condamnat la...foame, o plimbare printr-un restaurant de trei stele Michelin. Și pe urmă...doi ani de tăcere...destul pt a muri de inaniție. Sigur, într-o astfel de perioadă îmi luasem definitv gândul de la scris. Și atunci măsună Letiția. Cine este Letiția? Cea pe care nu am reușit să o speriu nici cu tăcerile, nici cu fugile, nici cu fricile, nici cu aroganța, nici cu stridența, nici cu jocul de măști....