Poveste de seară

                     Una din cele trei povești premiate la Concursul Național de Creație literară - Povești Ion Creangă 2010, Iași.      

 Foto credit Sang An                                         

                                                          

                                                  Fiul negustorului Pistachio

              Într-un orăşel de provincie, din acela în care casele sunt frumos aliniate şi au flori în ferestre, locuia, chiar în centru, familia negustorului Pistachio. Negustorul, deşi tânăr, era foarte înstărit, căci era isteţ şi îşi conducea bine afacerea. Avea o soţie tânără şi frumoasă, cea mai bună fată din ţinut. Pistachio era foarte mulţumit de viaţa sa şi foarte mândru pentru că, în curând, soţia sa urma să îi aducă pe lume un copil.

              Când veni sorocul, Pistachio aştepta în faţa unui pahar de tărie, ca din clipă în clipă să coboare moaşa, cu vestea naşterii unui moştenitor.

              Dar timpul trecea şi moaşa nici gând să vină...Pistachio dădu pe gât pahar după pahar, până îşi făcu destul curaj şi urcă spre camera soţiei. Ajuns în faţa uşii, şovăi, dar apoi o deschise cu putere şi intră cercetând toată camera din priviri. Soţia lui era sfârşită în pat, sub îngrijirile moaşei, în vreme ce, într-un colţ, două slujnice trebăluiau agitate, aplecate cu grijă peste ceva.

              - Ce se întâmplă? întrebă Pistachio.

               Moaşa şi slujnicele îl priviră speriate, îngăimând ceva, iar soţia lui era mult prea ostenită să poată răspunde.

               Pistachio se îndreptă cu pasul greu spre cele două slujnice, le dete la o parte şi rămase ţintuit locului. Pe o măsuţă, se afla o mogâldeaţă albă ca laptele, un băiat delicat, cu chipul cu totul şi cu totul din scoarţă de copac! Niciodată în ţinutul lor nu se mai pomenise o aşa grozăvie! De fapt, nicăieri în lume nu s-a mai pomenit vreodată aşa ceva! Pistachio se făcu pe rând verde la faţă, albastru şi violet de ruşine şi de mânie. Se repezi la faţa copilului şi începu să scorojească scoarţa, dar aceasta era tare şi îi zdreli mâinile până la sânge şi abia, abia dacă reuşi să desprindă o bucăţică, aşa cam cât un vârf de unghie, dar alta crescu imediat la loc.

                Pistachio ieşi orbit de furie, luă asupra lui mai multe pungi de galbeni şi, strigând că se duce cu treburi, ieşi din casă şi dus a fost.

                Soţia lui rămase plângând împreună cu moaşa, slujnicele şi copilul care, flămând fiind, plângea mai tare decât toate la un loc.

               Soţia lui Pistachio îl îngriji pe copil cum ştiu ea mai bine, îl alăptă cum putu, căci scoarţa de pe faţă făcea ca până şi acest lucru firesc să fie foarte dificil.

                Slujnicele îi spuseră stăpânei lor de îndată ce aflară de la piaţă, de la vânzătorii de peşte, că negustorul Pistachio se îmbarcase pe o corabie ce pleca la celălalt capăt al pământului. Tânăra soţie se închise în camera sa, cu copilul la piept, şi plânse trei zile şi trei nopţi. După aceste trei zile şi trei nopţi, soţiei negustorului i se împietri inima şi nu mai vru să ştie de pruncul care îi alungase soţul la capătul lumii şi pe care nu l-ar fi botezat nici preotul în biserică. Vederea acestui copil însemna pentru ea numai nefericire, aşa că porunci să fie dus în pod şi acolo să rămână, iar taina aceasta să fie pe veci pecetluită.

               Slujnicele îl luară pe copilul înfăşat şi îl duseră în podul casei. Noaptea, copilul începu să plângă de foame, iar o slujnică tânără şi foarte miloasă, auzindu-l cum se prăpădeşte nu alta de atâta plâns, mulse repede nişte lapte de la pisica ce făcuse pui sub patul ei, se duse pe furiş în pod şi-l hrăni pe copil. Şi aşa făcu ea noapte de noapte, până când copilul fu de înţărcat. Atunci slujnica se duse în faţa stăpânei şi îi ceru simbria pe anii cât o slujise, pentru că acum vroia să plece în alt oraş să îşi caute de lucru. Soţia negustorului Pistachio îi plăti slujnicei, ba chiar îi mai dete un bănuţ pe de-asupra şi o lăsă să plece. Slujnica îşi adună lucrurile într-o bocceluţă şi plecă pe-nserat, cu bocceluţa într-o mână şi cu un sac în spinare, încotro văzu cu ochii.

                 În tot acest timp, soţia căreia i se împietrise inima, nemaiauzind plânset în pod, gândi că, de bună seamă, copilul se prăpădise de foame şi de frig şi oprind, sub pedeapsă grea, pe orişicine să intre în pod, îşi luă gândul de la copil şi se gândi numai la afacerea soţului ei, negustorul, de care trebuia să se îngrijească ea de acum, dacă vroia să rămână una din cele mai bogate şi mai respectate case ale acelui frumos orăşel de provincie.

                Slujnica noastră merse multă vreme până ajunse într-un târguşor şi trase la un han. Ceru ceva de mâncare şi începu să mănânce, dar o îmbucătură o punea în gură, o îmbucătură o punea în sac, şi tot aşa, până termină masa. Apoi urcă în cămăruţă, încuie uşa şi scoase din sac tocmai pe copilul fostei sale stăpâne şi al negustorului Pistachio. Acesta era la vârsta când învăţa să meargă pe picioare şi să vorbească, iar slujnica se jucă toată noaptea cu el, în ciuda oboselii, iar copilul râdea voios şi îngăima jumătăţi de vorbe ori se căznea să păşească aşa, cu chiu cu vai, pe picioarele-i firave.

                   Aşa se scurseră zilele pentru slujnică şi copilul cu faţa din scoarţă de copac. Ziua slujnica îşi lua bocceluţa într-o mână şi sacul în spinare şi se aşternea la drum, noaptea trăgea la câte un han şi odată ajunsă în odăiţă îl scotea pe copil din sac şi îl învăţa, în joacă, tot ce trebuia să ştie un copil de vârsta lui, căci ea slujise în copilărie la un dascăl sărman, având drept simbrie din când în când un codru de-nvăţătură.

                  Şi pe măsură ce timpul trecea copilul se făcea tot mai mare iar sacul se făcea tot mai greu... De la o vreme, oamenii începură a o întreba pe slujnică ce căra în sacul acela, că doar nu pietre de moară ?! „ Uite, umblu şi eu cu mâţa-n sac ” le răspundea slujnica. Iar oamenii se minunau şi îşi spuneau că, de bună seamă, trebuie să fie o mâţă mare de tot, cum nu s-a mai pomenit. Iar atunci, din sac, se auzeau nişte mieunături şi miorlăituri de-ţi venea s-o iei din loc şi să nu te uiţi înapoi. Şugubăţ, băiatul cu faţa din scoarţă de copac, dat fiind că fusese hrănit cu lapte de pisică, ştia pe dinafară graiul neamului mâţelor şi toate obiceiurile lor.

                   Vestea despre slujnica ce umblă cu mâţa-n sac le-o luă celor doi înainte, aşa că pe unde ajungeau, oamenii se adunau buluc, de parcă ce minune ar fi ajuns în mijlocul lor!

                    Atunci slujnica , văzând aceste lucruri, trase la primul han, şi după ce mâncă aşa ca de obicei, punând o îmbucătură în gură, o imbucătură în sac, urcă în cămăruţă şi deschizând sacul, ieşi din el copilul cu faţa de copac, doar că între timp se făcuse un flăcăiandru înăltuţ şi subţirel, alb ca laptele.

                   - Dragul meu, spuse slujnica, ştiu că tu pe mine mă cunoşti şi de mamă şi de tată.

                   - Mamă, dar de ce vorbeşti aşa? întrebă flăcăiandrul.

                   -Ascultă-mă, a sosit clipa de care m-am temut, dar care a trebuit să vină. A sosit clipa să afli adevărul. Adevărul despre tine, spuse cu voce tremurată slujnica. Dragul meu, tu nu eşti fiul unei slujnice amărâte ca mine iar viaţa ta nu e a unuia ce stă ziua în sac şi noaptea într-o odăiţă murdară de han. Tu eşti fiul marelui negustor Pistachio şi a frumoasei sale soţii. Tu eşti rodul dragostei lor şi ai fost menit să trăieşti în case frumoase, cu minunate camere şi numeroase slugi si să nu îţi lipsească nimic din cele ale traiului. Doar că, soarta a vrut să te naşti cu scoarţă de copac pe faţă. Iar acest lucru, l-a înfuriat atât pe tatăl tău, negustorul Pistachio, încât s-a îmbarcat pe un vas şi a plecat până la celălalt capăt al pământului, iar mama ta, părăsită şi îndurerată, a plâns trei zile şi trei nopţi, până când i s-a împietrit inima şi te-a încuiat în pod, nemaivrând să ştie nimic de tine. Mie mi s-a făcut milă de tine şi te-am hrănit pe ascuns cu lapte de pisică, iar mai apoi, când ai fost destul de măricel cât să suporţi greutăţile drumului, te-am luat din casa părintească în care, nemaifiind dorit, erai oricând în primejdie de a fi descoperit teafăr şi nevătămat şi de a suferi atunci răzbunarea mamei tale cea cu inima împietrită. Dragul meu, tu nu ai de unde ştii, căci nu ai văzut om la chip, afară de mine, dar află că faţa ta, nu e aşa ca la toţi oamenii. Lumea se teme de orice nu e la fel cu ea, aşa cum s-au speriat chiar părinţii tăi, de aceea te-am ţinut în sac, departe de orice priviri rele şi chiar departe de orice ochi de apă în care tu însuţi te-ai fi putut oglindi. Dar acum, nu pot să te mai ocrotesc astfel. Căci în orice clipă ar putea apărea oamenii stăpânirii, să vadă ce-i cu mâţa aia din sac, de i s-a dus vestea, şi, găsind în loc de mâţă un flăcăiandru cu alt chip, ne-ar arunca de îndată în temniţă, ca vrăjitori, şi apoi ne-ar arde pe rug. De aceea cred că cel mai bine e să ne despărţim acum. Până aici a fost menirea mea. Acum e vremea să îţi cauţi drumul tău şi fie ca îngerii să te aibă în pază.

                      Slujnica şi flăcăiandrul se îmbrăţişară şi plânseră aşa, multă vreme. Apoi flăcăiandrul îi sărută mâna şi strecurându-se pe fereastră, ca o pisică, porni pe drumul lui, în puterea nopţii.

                       Stelele străluceau pe cer iar el, uitându-se o dată lung la cer, se hotărî să pornească în direcţia în care arăta oiştea Carului Mare. Şi merse aşa până la ivirea zorilor când, ascunzându-se în nişte tufişuri, adormi imediat. Apoi îndată ce simţi răcoarea nopţii, se trezi şi porni iar la drum. Şi tot aşa, multe nopţi în şir, până când ajunse într-un oraş de la ţărmul mării. Înţelese că nu putea să îşi continue drumul decât pe mare.

                      La ţărm erau ancorate multe corăbii. Şi toate străluceau ca argintul în lumina lunii. Numai una, ancorată într-un loc ferit, la capătul şirului, stătea în umbră. Se hotărî repede să urce pe acea corabie. Cu mare silă, căci nu suferea atingerea apei, înotă până în apropierea corabiei, apoi se căţără cu uşurinţă şi ajunse pe puntea întunecată, unde, neauzit şi nevăzut, se ascunse printre odgoanele de pe punte. Ud până la piele şi obosit de atâta umblet, flăcăiandrul adormi dârdâind şi în curând dormea de puteai să tai lemne pe el.

                     - Ia te uită! mormăi o voce groasă. Un pierde vară aciuat pe vasul meu! Ia spune, ai dormit ca o mironosiţă, ai? strigă căpitanul înfuriat.

                     Flăcăiandrul sări ca ars.

                     Căpitanul se dădu trei paşi înapoi.

                     - Măi să fie! murmură el. Multe am văzut eu la viaţa mea, dar aşa ceva, niciodată!

                     Flăcăiandrul privea împietrit la faţa bărboasă şi arsă de vânt a căpitanului, căci nu mai văzuse alt chip, afară de cel al slujnicei.

                     Amândoi se priveau înmărmuriţi. După o vreme, căpitanul întrebă:

                     - Ce cauţi tu pe corabia mea, Faţă de Copac­?

                     - Caut să mă duc în lume, Faţă Păroasă, răspunse flăcăiandrul.

                     Atunci căpitanul izbucni în râs, de se clătina corabia, căci nimeni nu îndrăznise vreodată să îi vorbească astfel, el fiind cel mai temut căpitan de corăbii, de pe toată întinderea oceanului.

                     - Ei bine, dacă asta ai căutat, asta ai găsit! Eu sunt căpitanul acestei corăbii. Şi am pornit într-o călătorie pe toate mările şi oceanele lumii. Şi cum treaba pe care o avem de făcut nu e deloc uşoară, o mână de ajutor în plus nu strică niciodată. Dacă eşti harnic şi ascultător, o să-ţi fie bine. Dacă nu, te arunc în mare, şi atunci o să vezi tu cum o să-ţi fie. Ai înţeles, Faţă de Copac?

                     - Am înţeles, căpitane! spuse flăcăiandrul şi începu să spele puntea dimpreună cu alţi doi-trei novici, în râsetele gălăgioase ale marinarilor.

                     Încetul cu încetul, deprinse mersul lucrurilor pe corabie. Se bucura că nu mai trebuie să-şi ducă zilele-n sac. Marinarii nu-l cruţau, îl luau ca pe unul de-al lor, iar el se întărise şi se înăsprise pe mare, şi nu se căţăra nimeni mai repede decât el în vârful catargului nu se ţinea nimeni pe picioare mai bine decât el pe puntea corabiei atunci când aceasta era sub furtună şi nu se ferea nimeni mai tare decât el de înot, căci deşi îi era dragă viaţa de marinar, nu îi era dragă apa.

                   În fiecare dimineaţă căpitanul striga:

                   - Să pescuim, puturoşilor! Să pescuim! Nu ştiu ce vom prinde. O balenă sau o caracatiţă? Să pescuim! Mişcaţi-vă mai repede, sau vă arunc pe toţi în ocean! Să pescuim!

                   Vasul acesta era într-adevăr un vas de pescuit. Dar nu era unul obişnuit, de aceea şi era condus de cel mai de temut căpitan de corăbii, de pe toată întinderea oceanului. Căci vasul acesta pescuia sirene.

                   Sirenele erau foarte rare şi foarte sperioase. Nu erau mulţi cei care ştiau unde trăiesc dânsele, de aceea erau atât de greu de găsit şi erau şi mai greu de prins.  Dacă ar fi prins o singură sirenă, ar fi câştigat atât cât să trăiască fără grijă căpitanul şi tot echipajul lui, cu copii lor şi cu copiii copiilor lor, până la adânci bătrâneţi!

                  Se aflau de câţiva ani pe mare şi încă în năvoadele lor nu se prinsese nici o sirenă. Căpitanul se gândi atunci, că fiind atât de sperioase şi de negăsit, trebuie că ieşeau la suprafaţa apei doar noaptea, şi poate doar în nopţile fără lună, căci altfel, nu i-ar fi scăpat lui, doar cercetase cu năvodul în aceşti ani, toate oceanele lumii. Aşa că se hotărî să schimbe tactica. Ziua deveni pentru ei noapte, iar noaptea deveni zi şi începeau căutarea misterioaselor făpturi. Corabia înainta încet, în linişte, cu toate luminile stinse, ca o stafie ce bântuie apele. În vârful catargului stătea întotdeauna Faţă de Copac, căci el vedea noaptea la fel de bine ca şi ziua, căci avea ochi de pisică şi scruta depărtările în căutarea sirenelor. Şi mai trecură astfel câţiva ani.

                   Într-o noapte fără stele şi fără lună, căpitanul adormi la cârmă, cu barba în piept, când se pomeni tras de barbă. Mormăi ceva şi îşi continuă somnul pe mai departe. Acum parcă cineva îl trăgea de urechi.. Deschise alene ochii şi văzu că era Faţă de Copac, care, nemaiîncăpându-şi în piele de bucurie, îi arăta ceva în larg. Căpitanul înţelese. Un fior îl străbătu de la degetul mic de la piciorul stâng până-n creştet. Îi făcu un semn lui Faţă de Copac. Acesta se strecură pe lângă marinarii de pe punte şi le făcu semnul ştiut. Apoi pregăti năvodul şi se puse la pândă. Pe o noapte întunecată ca aceea, numai el ar fi putut pescui sirenele. Ceilalţi se ghemuiră şi rămaseră împietriţi, temându-se până şi să respire, ca să nu sperie sirenele, pe care nu le vedeau pe unde ar fi cum nu îşi vedeau vârful nasului pe întunericul acela straşnic.

                     Corabia părea pustie. Puntea încremenită şi neagră. Aluneca uşor în noapte. Sirenele ridicară neliniştite capul şi priviră lung. Inimile lor începură să bată repede. Apoi, cea mai bătrână dintre ele spuse, cu o voce minunată:

                      - Nu e decât o corabie pustie.

                      Atunci sirenele începură să râdă şi să se stropească, în timp ce altele pluteau visătoare legănate de valuri. Nu era nici o primejdie.

                      Deodată una din ele scoase un ţipăt. Ca la un semn se scufundară toate în apă şi dispărură în adâncuri. În urma lor valurile se legănau înspumate, aşa cum se leagănă dintotdeauna şi nimeni nu ar fi putut spune că ,doar cu o clipă în urmă, pe ele tresăltau jucăuşe, sperioasele fapturi.

                      Atunci Faţă de Copac începu să râdă cu bucurie, aşa cum nu a mai râs în toată viaţa sa. Marinarii luminară îndată corabia şi căpitanul se apropie cu pas greu. Pe puntea corabiei se zbătea în năvod cea mai frumoasă făptură din câte i-a fost dat vreunui muritor să vadă. O sirenă cu păr lung şi negru ca noaptea, cu un chip care te făcea să îţi pierzi minţile şi un trup zvelt ce se termina într-o coadă din solzi de aur alb.

                      După ce câteva clipe rămaseră toţi înmărmuriţi, căpitanul îl luă şi îl strânse în braţe pe Faţă de Copac , de-i trosniră oasele şi toţi marinarii îl aruncară în sus de nenumărate ori, chiuind şi strigând de bucurie. Petrecură noaptea aceea şi toată ziua următoare, bucurându-se că îl aveau pe Faţa de Copac pe corabia lor.

                      În sfârşit, sosi vremea să se întoarcă acasă, dar căpitanul hotărî să o facă pe un alt drum, pentru a putea zvârli ancora în cel mai bogat port din lume, singurul loc unde ar fi putut cineva să vândă o sirenă.

                      În acest timp, sirena plângea şi suspina de ţi se rupea inima. Fiecărui marinar îi venea rândul câte o zi, să se îngrijească de sirenă, căci trebuia stropită cu apă de mare şi ferită de soarele puternic şi hrănită cu cele mai bune bucăţi de peşte şi de fructe de mare, şi fiecare marinar se îndrăgostea nebuneşte de ea, încât căpitanul număra zilele până când va acosta în cel mai bogat port din lume, căci încet, încet, dragostea pentru sirenă punea stăpânire şi pe el.

                      Cum aruncară ancora, vestea despre încărcătura preţioasă pe care o aveau la bord se răspândi cu iuţeală. Mulţime de oameni se strânse. Faţă de Copac deveni îndată eroul acelui loc şi toată lumea îl iubea, înainte chiar ca el să fi făcut un pas pe pământul acelui port. Dar nimeni din mulţimea de gură-cască nu putu să vadă sirena, căci căpitanul o puse sub strajă, în chiar cabina lui. Spre seară, oamenii se mai împrăştiară pe la casele lor. La adăpostul nopţii, o siluetă urcă pe puntea corabiei, însoţită de străji. Era chiar regele acelor ţinuturi. Era un bărbat foarte trist, fiindcă nu se îndrăgostise niciodată şi de aceea, renunţase demult să îşi mai caute o regină. Căpitanul, foarte mândru de onoarea ce i se făcea lui şi corabiei sale, îl pofti în cabina sa. Regele dădu cu ochii de sirena care plângea şi suspina în năvod. Pentru câteva clipe, inima îi stătu în loc şi nu mai putu să respire. Apoi un val de căldură îl cuprinse şi începu să ardă cuprins de febră. Atunci regele înţelese că se îndrăgostise pentru prima dată în viaţă. Plăti pentru sirenă dublul preţului cerut şi luând-o înfrigurat în braţe, îi şterse lacrimile şi îi promise că o va face fericită, ca soţie şi regină a lui, căci dintre oameni, numai un rege era demn să trăiască lângă o sirenă.

                       Căpitanul împărţi banii cu echipajul, după cum le fu înţelegerea atunci când porniră în larg, acum mulţi ani în urmă. Faţă de Copac primi şi ceva pe de-asupra, căci dacă nu ar fi fost el, nu ar fi reuşit niciodată să pescuiască o sirenă şi să se îmbogăţească.

                       Faţă de Copac mulţumi şi spuse atunci că el s-a hotărât să rămână acolo, în cel mai bogat port din lume. În zadar a încercat căpitanul şi întreg echipajul să îl facă să se răzgândească, în zadar l-au ademenit cu câştigul unui nou pescuit de sirene, Faţă de Copac era de nezdruncinat.

                      - Am să rămân aici, unde oamenii mă iubesc aşa cum sunt. Pentru ei sunt un erou, nu o ciudăţenie bună de speriat copiii. Aici este locul meu şi mă bucur că l-am găsit.

                      Căpitanul şi echipajul se întristară. Pierdeau un prieten şi un marinar destoinic dăruit cu haruri pe care nici un alt om nu le mai avea şi care i se trăgeau, toate, de la laptele de pisică din care s-a hrănit în pruncie.

                      - Nu fiţi trişti, le spuse Faţă de Copac. Şi drept mulţumire pentru anii petrecuţi împreună, am să vă spun un lucru de mare însemnătate, pe care l-am aflat în noaptea aceasta, de la şobolanii de pe corabie, aflaţi că a ajuns-o blestemul sirenelor, surorile celei pe care am pescuit-o, şi se va scufunda. Cumpăraţi o corabie nouă şi cu ea drumul spre casă va fi lin şi sigur.

                       Căpitanul cumpără o corabie frumoasă şi, a doua zi, întinse pânzele şi porni în larg, după ce căutase un om care să completeze echipajul, în lipsa lui Faţă de Copac. Găsise pe unul ce tocmai sosise în port, nici nu apucase să pună piciorul pe uscat, unul de-i zicea Pistachio, care cică bătuse toate mările şi oceanele lumii, şi îl luă, dar cu inima strânsă, căci ştia că nicicând nu are să mai fie marinar ca Faţă de Copac. Şi de îndată ce porniră ei în larg, în urma lor, vechea corabie începu să se scufunde...

                       Faţă de Copac mergea încet pe străduţele celui mai bogat port din lume, fără să ştie încotro merge, admirând casele frumoase, albe şi albastre, nebăgând de seamă oamenii care îl priveau cu admiraţie şi şuşoteau în urma lui. La un moment dat, simţi o aromă plăcută de pâine fierbinte şi abia atunci îşi dădu seama cât ii e de foame. Grăbi pasul şi ajunse pe o străduţă pe care se găseau două brutării, una peste drum de cealaltă.

                       - Cea mai bună pâine din lume o găsiţi numai la mine! Numai la mine, cea mai bună pâine! Moale şi pufoasă, ca la mama acasă! striga o tânără cu faţa roşie, ţinând în braţe o pâime mare şi rotundă.

                        - Poftiţi, intraţi, spuse o voce timidă.

                       Faţă de copac se întoarse şi, în pragul celeilalte brutării, văzu o tânără micuţă şi delicată, care îl îmbia să intre.

                        - Cea mai bună pâine din lume! Cea mai bună pâine! striga cealaltă tânără, trăgându-l de mânecă.

                        Faţă de Copac zâmbi şi intră în brutăria tinerei micuţe şi delicate.

                        - Bine aţi venit! Am pâine proaspătă, am şi cornuri, şi covrigi, am şi prăjiturele. Tot ce doriţi.

                        Faţă de Copac îşi alese nişte prăjituri.

                        - Ce fel de prăjituri sunt acestea?

                        - Sunt trandafiri, eu aşa le spun. Sunt specialitatea mea.

                        - Da, sunt foarte bune, spuse Faţă de Copac muşcând cu poftă dintr-una. Cât costă?

                         - O, nimic! Este o mare cinste că aţi intrat în brutăria mea. Sunteţi singurul pescar de sirene din regat. Din lume chiar!

                         Faţă de Copac se uită adânc în ochii micuţei brutărese şi simţi cum începe să se înmoaie. Îşi dădu seama că se îndrăgostise.

                         - Cum te cheamă? întrebă el.

                         - Trandafir, spuse ea roşind.

                         - Trandafir...Nu vrei să fi soţia mea?

                         Micuţa Trandafir leşină iar Faţă de Copac o prinse imediat în braţe. Când îşi reveni, Trandafir spuse”Da” şi îl sărută. În acel moment, scoarţa de pe faţă, care deja se înmuiase, căzu de îndată, descoperind un chip minunat, cum nu mai văzuse Trandafir vreodată. De îndată ce scoarţa căzu la pământ, întreaga brutărie se umplu de o mireasmă rară. Ce putea fi? Micuţa Trandafir luă o bucată de scoarţă şi o mirosi. Îmmm! Asta era! Cum era o brutăreasă extraordinară, măcină îndată scoarţa aromată şi o numi scorţişoară şi ştiu că din acel moment, nu mai avea concurenţă la prăjituri, în tot regatul!

                         Faţă de Copac şi Trandafir se îmbrăţişară strâns şi puseră la cale nunta. Aceasta fu o nuntă ca-n poveşti, invitaţii de seamă fiind chiar regele si regina sirenă, iar mesele erau grele de atâtea bunătăţi, iar cea mai apreciată delicatesă a fost prăjitura „trandafir”, care avea un ingredient secret, ce îi dădea o aromă nemaiîntâlnită.

                      Şi de atunci, în fiecare an, în ziua în care Faţă de Copac a cerut-o în căsătorie pe micuţa Trandafir, îi creştea pe faţă scoarţa care cădea numai la sărutul plin de dragoste al soţiei lui, astfel că Trandafir avea scorţişoară destulă pentru încă un an în care trăiau fericiţi, în cel mai bogat port din lume.

                                                                         Andrea Hedeș