Singurătăți de smarald
Trăim probabil, mai mult sau mai puțin conștienți, o epocă de
clarificare a Zeitgeist-ului, iar
fenomenul este mai ușor detectabil în literatură, mai precis, în proză, unde,
temele încep să se așeze, nu cu bravură sau curaj, care ar presupune existența
unor complexe, ci în cel mai pur firesc a particularului într-o matcă a universalității. Momentul
acesta al maturizării unui întreg curent literar coincide cu revelații intime,
personale, pe terenul pregătit de îndelungi decantări al prozatorilor români
contemporani. În această constelație se înscrie Manuscrisul fanariot al Doinei Ruști (Editura Polirom, 2015).
Romanul este o Cântare a Cântărilor înălțată Cuvântului
sub toate înfățișările sale: Logos, cuvânt profan, sunet, cântec, rugăciune,
incantație, blestem și descântec, nume și actul magic de a numi, poveste și
actul sacru de a povesti, limbajul în care se joacă arhaismele, arhaizările și
cuvintele tinere, cuvântul creator și ”o
lume în mișcare la cuvânt”*, de fapt, lumile, suprapuse, întrepătrunse,
coexistând într-un spațiu mitic. Doina Ruști adoră să se joace cu mărgelele de
cuvinte, homo ludens perfect
conștient de frumusețea și dimensiunea acestui joc.
Manuscrisul fanariot este și mărturia
fascinantului ”proces de transformare a
lucrurilor în metaforă”, după cum spunea Jakob Böhme
spunea iar aici cadrul desfășurării acțiunii și, totodată, personaj în sine, Orașul,
Bucureștiul, devine, la Doina Ruști, metaforă. În portretizarea lui vedem
împletitura de orfevru dintre inspirație și rigoare, plăcerea, aproape
vinovată, a mânuirii cuvintelor, cadenței, melodiei și desenarea traiectoriei
care face posibilă ieșirea din istorie și instalarea definitivă în metaforă a orașului idee, (parafrazându-l pe
Blaga): ”Orașul din cântec era ca
suspinul ascuns în floarea de tei. Între zidurile lui se topea orice suferință,
ștearsă din Cartea Destinului ori din alte cărți copiate după aceasta. Iar
orașul, acel oraș al inimilor ușoare, nu era altul decât Bucureștiul. (...) Pe
străzile pavate cu lemn de stejar se răsucesc aburii căldărușelor argintii, în
care fierb fără oprire elixirele, parfumurile și alifiile, căci orașul nu
trăiește nici din munca pământului, nici de pe urma numeroaselor lui prăvălii,
ci dintr-o aromă înnoită continuu, din acea răsuflare călduță care invadează
toți porii și care face ca orice nou-venit să uite tot ce-a trăit, transformat
pe loc în emir cu ochi de safir, în nabab cu trăsuri și palate sau măcar
într-un conțopist din alaiul domnesc.”
Bucureștiul
este orașul cu naștere minunată în lumea Manuscrisului
fanariot, el ia ființă în universul romanului dintr-un cântec descifrat
într-un vechi manuscris de către ochiul ”incomparabilului
Selim”. El este celălalt tărâm,
paradisul terestru, tărâmul făgăduinței – dar unul având consistența viselor,
este Orașul, Mecca cea Mare dar și
Babilonul, un oraș al ”cuvintelor
împotmolite în miere, cărora numai vlașii le cunoșetau miezul”, un Axis
Mundi care permite accederea, prin muzică, dans și euforie la o altă dimensiune
și care permite, deopotrivă, o coborâre în tenebre, căci Bucureștiul, acest
buric al pământului, este poarta magică spre ambele dimensiuni, el situându-se
însă, în afara timpului curgător, secvențial, calendaristic, istoric, întemeiat
fiind într-un illo tempore al vârstei de aur: ”În
București nu există griji și nici tristeți lungi, ceea ce explică însuși numele
acestui oraș vesel, ca un clopoțel în zăpezile iernii.”
Pornind de la realitatea, nu prozaică
ci...aproape magică a aflării unui manuscris fanariot, de la detectivistica de
arhivă la arheologia lingivistică, Doina Ruști creează un elaborat roman
multifațetat. Multitudinea fațetelor și strălucirea lor diamantină ascund, ca
într-un joc de-a v-ați ascunselea cu
cititorul, inima (sau inimile?) romanului într-un labirint de oglinzi, de
lumini și reflexii. Ele permit ca în romanul poveste să fie citite, concomitent, mai multe povești, fiecare
existând, manifestându-se într-un tablou-arcană, independentă de celelalte dar
funcționând impecabil și împreună, așa cum au fost agregate de către Doina
Ruști, demiurgul lor. Putem astfel citi povestea manuscrisului fanariot, putem
citi o poveste istorică dar și povestea fantastică a unui oraș magic, un
adevărat magnet al călătorilor și aventurierilor de pretutindeni; povestea de
viață a unor familii dintr-o epocă îndepărtată și exotică; povestea cuvintelor
și povestea din spatele cuvintelor; un
basm inițiatic în care eroul, în căutarea tinereții
fără bătrânețe și a vieții fără de moarte alunecă în Valea Plângerii; o poveste de dragoste și, în același timp, o
replică dorit balcanică, la Romeo și Julieta ”Ce e un nume? Doar înfumurarea supremă a unui trandafir sortit
risipirii.” și citită în această cheie, sfârșitul celor doi îndrăgostiți
este unul mai perfid chiar decât otrava, ei cunoscând aici o moarte simbolică
și perpetuă; o poveste alegorie a transmutației alchimice, scrisă ”în cerneală invizibilă”, așa ca
însemnarea lui Tilu Băjescu de pe manuscrisul fanariot, (și ce joc mai potrivit
decât acesta pentru spiritul ludic și pofta de poveste a Doinei Ruști dar și
pentru ancadramentul propice oferit de motivul romantic al manuscrisului), ori,
în această cheie nomen est omen iar
personajele devin simboluri, Arghir este, desigur, Argintul, Leun – Leon –
Leul, semnificant al Aurului și nu în cele din urmă sulfurosul Tilu deja
menționat, Bucureștiul devine simbol pentru athanor, încercările prin care
trece Ioanis sunt operațiunile și fazele necesare obținerii pietrei filosofale;
poveste mitologică în care distingem lupta între lumină și întuneric, tărâmul
acesta și tărâmul celălalt, eroii mitici pozitivi și negativi, babele care
vegheau mersul lumii, stăpâne peste tărâmurile interzise, cele două babe opuse
și complementare în același timp (Tranca și Polixenia), Maiorca, Leun și
Doicescu ”erau trei suflete împletite, trei oameni legați în aceeași poveste” poveste
în care neagra Maiorca este cea mare, columba, cum o arată etimologia numelui,
și poate semnifica piatra aruncată, Leun, Soarele, Leul, despre care am amintit,
și Doicescu devenit, prin (re)unirea cu Manda un androgin păzitor al pragului,
un Ianus cu două fețe care veghează cele două porți ale intrării dintre lumi:
poarta oamenilor și poarta zeilor, el este cel care permite trecerea dintr-o
lume în alta, instalând diviziunea ciclului anual în două jumătăți marcate de
sărbătorile sfinților Gheorghe și Dumitru, o jumătate ascendentă și o jumătate
descendentă ”abia acum reflectă la rolul
celor doi sfinți care păzeau porțile timpului” iar în această cheie,
semnificația atât a babelor cât și a deznodământului (pe care nu îl vom dezavua
aici) capătă alte înțelesuri, căci
jocul aparențelor face ca albul să pară negru, pozitivul negativ iar eliberarea
înrobire. Aceste chei de lectură nu strivesc corola de povești a romanului,
nici nu le epuizează, cititorului revenindu-i fascinanta sarcină a descoperirii
și descifrării parfumatelor mistere.
Mânuind cuvintele
precum un bijutier prețioasele geme, aranjându-le cu migală în brocarturile
balcanismului literar, Doina Ruști construiește un roman cu o arhitectură
fascinantă, care visează, suspină, cântă și râde, aidoma clapelor unui pian în singurătăți de smarald.
Andrea Hedeș
- Vers al lui
Gavril Moldovan din volumul Vulcan Nestins, Editura Eikon, 2011
