”Acum toate s-au umplut de lumină...”
sâmbătă, 4 mai 2013
vineri, 3 mai 2013
Mircea Măluț - Fragmente din monografiile imperiului
Cronică nouă! De citit în Suplimentul Răsunetul Cultural editat de Societatea Scriitorilor din Bistrița Năsăud sau, mai jos:
La margini de imperiu, note pe marginea nisiparniţelor... Placheta de versuri a poetului bistriţean Mircea Măluţ, ”Fragmente din monografiile imperiului”, apărută la Editura Tipo Moldova în cadrul Colecţiei Opera Omnia – poezie contemporană, Iaşi, 2012, este, cu vorbele poetului, ”ruga de seară a scribului”.
Mircea Măluţ propune în această colecţie de versuri un edificiu fantastic, lucrat cu o minuţie superbă, cu atenţie la detaliu şi la efect, la macro şi micro, o construcţie lucrată în materialul fin, ireal aproape, abia palpabil cu buricele gândului, visului, imaginaţiei, al unei alte lumi, din fire având ceva din lejeritatea, supleţea, fineţea, delicateţea, zborul şi transparenţa, fragilitatea firului de mătase din care e ţesută această capodoperă arhitecturală care este pânza de păianjen, sfidând gravitaţia, având aceeaşi asumată smerenie, dar şi aderenţă care captivează cititorul călător pe această margine de lumi surprinsă între coperţi, fire ireale având însă rezistenţa şi tenacitatea firelor de oţel, un edificiu lucrat cu tipic de orfevru, cu dimensiunile unei bijuterii dar cu prezenţa impunătoare a unei bazilici, având încă în plus un ceva care aruncă lumini neliniştitoare, stârnind învolburare de umbre, un edificiu proiectat într-un alt loc şi într-un alt timp, cu rost şi chip într-o altă lume pe care o locuieşte şi de care e locuit. E o lume de cerneală şi de lac negru, de străluciri fantomatice peste care se cerne pulberea tristeţilor lumii. O lume a marginii, visând doar la un bănuit ”ombelico del mondo”. Este o lume (re)prezentată nouă prin scris care e reinvestit aici cu valenţele-i primordiale de sacralitate, de formă privilegiată a comunicării cu divinul, o formă primordială în care semnul, încă nediferenţiat, încă „neizgonit” din propria-i unitate are încă şi valoare numerică şi chiar valoare muzicală, un timp fericit al semnului înainte de căderea din sacru, înainte de amestecarea semnificaţiilor, de separarea, dezbinarea, dividerea sacrelor semne-urme săpate în pietre şi tăbliţe. Poetul, îmbracă aici un rol sacerdotal dar şi mitologic, el captează în semne semnele marginii şi este prezent în acest no man”s land în patru ipostaze: aceea de scrib, aceea de ucenic, cea de călător şi cea de martor. Minunată ilustrare a rolului Poetului în cetate (în interiorul sau în afara ei şi, vom vedea, rolul Poetului în cetatea ridicată de Mircea Măluţ este acela de exilat). Arhitectura volumului se ridică elegantă din dialogul dintre aceste patru ipostaze, dintre aceste patru embleme ale Poetului, sunt cele patru voci care execută împreună compoziţia muzicală din ale cărei note se edifică lumea-poem sau poemul-lume imaginate de Mircea Măluţ. La fel ca în minunatele timpuri ale apusului imperiu de aur al Bizanţului, ”Monografiile imperiului”, ajunse la noi,(cum altfel?) doar fragmente, prezintă varianta ”oficială” a lumii de graniţă: ”Fragmente din monografiile oficiale ale imperiului” faţă în faţă cu ”Fragmente din monografiile apocrife ale imperiului”, o lume în oglindă, un joc de-a Adevărul, de-a Istoria, două feţe ale Zeului ce veghează chiar graniţa dintre lumi, pragul, Ianus, iar în cadrul perfect al acestor două emisfere, Poetul, smerit pion ascunzându-şi cu pudoare sacralitatea, se mişcă pe tabla de şah sub diferitele-i nume: scrib, călător, ucenic sau martor, jucându-şi rolul ”supt vremi” dar şi sub povara Darului, împlinindu-şi menirea pe tabla de şah, pe tabla de joc a Puterii (indiferent ce înseamnă această: timp, istorie, ”adevăr”, imperiu).
”Framente din monografiile imperiului” este o poezie a implacabilului, a îngerilor ce şi-au pierdut aripile, a lipsei de orizont, o poezie făcută cu spatele la zid şi cu faţa spre o fereastră zidită, o meditaţie gravă asupra condiţiei Poetului şi Poeziei în lume, am spune, în orice lume şi în orice timp, folosirea acestor termeni de mare încărcătură şi cu valoare atemporală şi simbolică: imperiu, monografie, scrib, călător, ucenic, martor permite plasarea în orice segment al timpului curgător, istoric, dar şi scoaterea din timp într-o dureroasă încremenire într-un continuum, într-un timp cu valoare ideală, dincolo de vremi, dar care nu face decât să dea valoare universală condiţiei de exilat a Poetului, de intrus, de străin în propria-i Cetate, de scrib însingurat la frontiera dintre lumea ”lor” şi atât de aproape de lumea de dincolo. O parabolă a vieţii asemănătoare, în unele tonalităţi, Deşertului tătarilor, dar, superioară acesteia prin condiţia asumată de a sta la marginile imperiului, nu din dorinţa vulgară de a vâna deşertăciunea lumii, trăind în ceaţa iluziei, pentru că, dimpotrivă, această lume-poem a marginii este cufundată în cea mai crudă luciditate, fără speranţă, căci lumea aceasta nu cunoaşte povestea Cutiei Pandorei, ci prin asumarea deplină, sacrificială a împlinirii destinului, ca formă de salvare şi mântuire a unei lumi imperfecte, ca garanţie a întâlnirii cu Absolutul.
În construcţia volumului, nimic nu este lăsat la voia întâmplării. Mircea Măluţ lucrează cu acribie la acest edificiu miniatural, în arhitectura acestuia vădindu-se dubla sa calitate: aceea de matematician şi poet. Volumul e un joc de idei, de simetrii, de geometrii, de sfere şi emisfere, de şah, cum am şi menţionat deja, de forme şi volume, de oglinzi, o desfăşurare de forţe similară celei a lui Lewis Caroll, foarte interesant de urmărit ca dans nu în ţara minunilor, nu în ţara oglinzii ci în imperiul poeziei, care, chiar în anul de graţie 2013, constrânge la rigoare, sobrietate, austeritate, muzică, formă şi clasă, ţinută... exigenţe de care proza este văduvită (iată!), şi toate acestea într-un spaţiu miniatural în care însă, Mircea Măluţ oficiază cu echilibru şi siguranţă a stăpânirii tehnicilor, dar şi cu o extraordinară voluptate a jocului, volumul descoperindu-ne aici un alt Ianus: pe de o parte, chipul înnegurat, ascetic, prins în lac negru, al poemelor, pe de alta, zâmbetul arhitectului care inventează cu încântare articulaţii şi partituri ale unei construcţii vii, care pulsează.
Mircea Măluţ propune în această colecţie de versuri un edificiu fantastic, lucrat cu o minuţie superbă, cu atenţie la detaliu şi la efect, la macro şi micro, o construcţie lucrată în materialul fin, ireal aproape, abia palpabil cu buricele gândului, visului, imaginaţiei, al unei alte lumi, din fire având ceva din lejeritatea, supleţea, fineţea, delicateţea, zborul şi transparenţa, fragilitatea firului de mătase din care e ţesută această capodoperă arhitecturală care este pânza de păianjen, sfidând gravitaţia, având aceeaşi asumată smerenie, dar şi aderenţă care captivează cititorul călător pe această margine de lumi surprinsă între coperţi, fire ireale având însă rezistenţa şi tenacitatea firelor de oţel, un edificiu lucrat cu tipic de orfevru, cu dimensiunile unei bijuterii dar cu prezenţa impunătoare a unei bazilici, având încă în plus un ceva care aruncă lumini neliniştitoare, stârnind învolburare de umbre, un edificiu proiectat într-un alt loc şi într-un alt timp, cu rost şi chip într-o altă lume pe care o locuieşte şi de care e locuit. E o lume de cerneală şi de lac negru, de străluciri fantomatice peste care se cerne pulberea tristeţilor lumii. O lume a marginii, visând doar la un bănuit ”ombelico del mondo”. Este o lume (re)prezentată nouă prin scris care e reinvestit aici cu valenţele-i primordiale de sacralitate, de formă privilegiată a comunicării cu divinul, o formă primordială în care semnul, încă nediferenţiat, încă „neizgonit” din propria-i unitate are încă şi valoare numerică şi chiar valoare muzicală, un timp fericit al semnului înainte de căderea din sacru, înainte de amestecarea semnificaţiilor, de separarea, dezbinarea, dividerea sacrelor semne-urme săpate în pietre şi tăbliţe. Poetul, îmbracă aici un rol sacerdotal dar şi mitologic, el captează în semne semnele marginii şi este prezent în acest no man”s land în patru ipostaze: aceea de scrib, aceea de ucenic, cea de călător şi cea de martor. Minunată ilustrare a rolului Poetului în cetate (în interiorul sau în afara ei şi, vom vedea, rolul Poetului în cetatea ridicată de Mircea Măluţ este acela de exilat). Arhitectura volumului se ridică elegantă din dialogul dintre aceste patru ipostaze, dintre aceste patru embleme ale Poetului, sunt cele patru voci care execută împreună compoziţia muzicală din ale cărei note se edifică lumea-poem sau poemul-lume imaginate de Mircea Măluţ. La fel ca în minunatele timpuri ale apusului imperiu de aur al Bizanţului, ”Monografiile imperiului”, ajunse la noi,(cum altfel?) doar fragmente, prezintă varianta ”oficială” a lumii de graniţă: ”Fragmente din monografiile oficiale ale imperiului” faţă în faţă cu ”Fragmente din monografiile apocrife ale imperiului”, o lume în oglindă, un joc de-a Adevărul, de-a Istoria, două feţe ale Zeului ce veghează chiar graniţa dintre lumi, pragul, Ianus, iar în cadrul perfect al acestor două emisfere, Poetul, smerit pion ascunzându-şi cu pudoare sacralitatea, se mişcă pe tabla de şah sub diferitele-i nume: scrib, călător, ucenic sau martor, jucându-şi rolul ”supt vremi” dar şi sub povara Darului, împlinindu-şi menirea pe tabla de şah, pe tabla de joc a Puterii (indiferent ce înseamnă această: timp, istorie, ”adevăr”, imperiu).
”Framente din monografiile imperiului” este o poezie a implacabilului, a îngerilor ce şi-au pierdut aripile, a lipsei de orizont, o poezie făcută cu spatele la zid şi cu faţa spre o fereastră zidită, o meditaţie gravă asupra condiţiei Poetului şi Poeziei în lume, am spune, în orice lume şi în orice timp, folosirea acestor termeni de mare încărcătură şi cu valoare atemporală şi simbolică: imperiu, monografie, scrib, călător, ucenic, martor permite plasarea în orice segment al timpului curgător, istoric, dar şi scoaterea din timp într-o dureroasă încremenire într-un continuum, într-un timp cu valoare ideală, dincolo de vremi, dar care nu face decât să dea valoare universală condiţiei de exilat a Poetului, de intrus, de străin în propria-i Cetate, de scrib însingurat la frontiera dintre lumea ”lor” şi atât de aproape de lumea de dincolo. O parabolă a vieţii asemănătoare, în unele tonalităţi, Deşertului tătarilor, dar, superioară acesteia prin condiţia asumată de a sta la marginile imperiului, nu din dorinţa vulgară de a vâna deşertăciunea lumii, trăind în ceaţa iluziei, pentru că, dimpotrivă, această lume-poem a marginii este cufundată în cea mai crudă luciditate, fără speranţă, căci lumea aceasta nu cunoaşte povestea Cutiei Pandorei, ci prin asumarea deplină, sacrificială a împlinirii destinului, ca formă de salvare şi mântuire a unei lumi imperfecte, ca garanţie a întâlnirii cu Absolutul.
În construcţia volumului, nimic nu este lăsat la voia întâmplării. Mircea Măluţ lucrează cu acribie la acest edificiu miniatural, în arhitectura acestuia vădindu-se dubla sa calitate: aceea de matematician şi poet. Volumul e un joc de idei, de simetrii, de geometrii, de sfere şi emisfere, de şah, cum am şi menţionat deja, de forme şi volume, de oglinzi, o desfăşurare de forţe similară celei a lui Lewis Caroll, foarte interesant de urmărit ca dans nu în ţara minunilor, nu în ţara oglinzii ci în imperiul poeziei, care, chiar în anul de graţie 2013, constrânge la rigoare, sobrietate, austeritate, muzică, formă şi clasă, ţinută... exigenţe de care proza este văduvită (iată!), şi toate acestea într-un spaţiu miniatural în care însă, Mircea Măluţ oficiază cu echilibru şi siguranţă a stăpânirii tehnicilor, dar şi cu o extraordinară voluptate a jocului, volumul descoperindu-ne aici un alt Ianus: pe de o parte, chipul înnegurat, ascetic, prins în lac negru, al poemelor, pe de alta, zâmbetul arhitectului care inventează cu încântare articulaţii şi partituri ale unei construcţii vii, care pulsează.
joi, 2 mai 2013
miercuri, 1 mai 2013
Ioan Es. Pop - Căderea-n sus a corpurilor grele
Cronică nouă, de citit în REVISTA LUCEAFĂRUL DE DIMINEAȚĂ
Sau mai jos:
Ochii larg închiși
Mai
multe lucruri sunt în cer și pe pământ, Horatio, decât poate filosofia ta măcar
bănui... spune un vers celebru din Shakespeare, iar poeții, pendulând între la
vie et le reve, așa cum remarcase Eugen Ionesco, erau consideraţi nişte vizionari,
nişte profeţi. Aveau o anumită intuiţie, o sensibilitate mai ascuţită decât cea
a contemporanilor lor, iar imaginaţia lor o lua înaintea a ceea ce
ştiinţa însăşi n-avea să descopere şi să stabilească decât un sfert sau o
jumătate de secol mai târziu...* Poetul vizionar, poetul profet însă nu a
dispărut, în ciuda scepticismului afișat de atunci încoace. În ciuda
curentelor, modelor și modelelor, poemul continuă să rămână un pod între lumi,
între viața practică și ordinea ideală, între un aici procustian și un dincolo
ce promite saltul în infinitul lumilor posibile, iar poetul mag, preot păgân,
pontifex – în sensul său primar, cel care face/construiește poduri- este cel
care oficiază prin cuvânt misteriile zborului între tărâmuri.Pentru aripile
crude, pentru aripile de ceară, magul călător construiește poemul ca formă de
comunicare a unui dincolo interior, abisal ori de reflexie a gândului ce vede
Câmpii Elizee ori apele Stixului.
Căderea-n sus a corpurilor grele, volumul de versuri al poetului Ioan
Es. Pop, apărut în Antologia Tracus Arte, 2012 și cuprinzând poeme selectate de
Teodor Dună, este un volum numai ochi călători, omniprezenți, la fel ca în
binecunoscuta lucrare a pictorului Ion Țuculescu. Iscoditori și misterioși,
scrutători și mistici, sfredelitori sau orbi, întotdeauna lucizi, niciodată
blânzi, sunt o prezență obsedantă, neliniștitoare, desfășurați în triumf în
rotirea poemelor, deschise precum o maiestuoasă coadă de păun, în frumusețea
lor stranie și hipnotizantă, cu acea proprietate specifică regnului animal,
conferită de tapetum lucidum, acel strat reflectorizant cu rolul de a reflecta
lumina pe retină, mărind cantitatea de lumină disponibilă acesteia și permițând
vederea pe timp de noapte. Poetul însuși, mare mag, și demiurg băutor de absint
devine un ochi ciclopic orb, închis, dar orbirea sa e orbirea de ochiul care
face doar deservicii vederii și pentru că lumina nu ajută la vedere, căci, larg
închis, el este oglinda în care se reflectă summa humanitas și este oglinda în
ale cărei ape moartea, infinitul capătă noimă, îmbrăcând rolul de creatoare de
sens, de intermediatoare între primitiv și spiritual, între timp și eternitate,
între gând și inspirație, dinamism și repaos. O oglindă magică ale cărei ape
vrăjite cheamă cititorul la o privire/reflecatre narcisistă, idolatră,
iconoclastă. Ochiul totem, ochiul larg închis împlinește ceea ce profeția lui
Eugen Ionesco îi nega, și anume capacitatea poetului profet de a dansa pe
muzica timpului: Forma sub care se prezintă actualmente literatura este
insuficientă. Imaginaţia trebuie să continue să funcţioneze. Însă, pentru ca
funcţia imaginativă a poetului să-şi recapete o anumită valoare, va trebui
să treacă un timp, ca poetul să asimileze
lumea tehnicii, care, în prezent, îl depăşeşte.” *
Ochiul larg închis deslușește în sine, în învelișul de
carne, la nivel cuantic, carne peste carne în carne sub carne iar în cel de
spirit la nivel de înaltă vibrație: înaintez prin dosul ființei,/ pe dedesubtul
ei, unde nu se află încă/ nimic închegat; crestez în genunchi/ ochi mari și mă
holbez la insul de dincolo; du-te mai departe, ins nemișcat, înaintează cu
plămânii și gura,/ ești gata să dai iar de tine
și dar ce ochi mai limpede decât al meu vede lumina în sine; vede ce
ochiul văzător n-a văzut vreodată;dumnezeu, atâta cât există, nu rezistă la
vedere,/ (...)/ el face parte din lumina
pe care / ochiul obișnuit nu o vede,/ dar o vede ochiul aproape orb
Poetul mag, profet, vizionar și demiurg desenează omul vitruvian pentru
ca apoi să oficieze o ceremonioasă disecție, trecând apoi la descompunerea
lumii în alcătuirile ei intime, nemulțumit de sine și de creația sa, revoltat
de dublul din oglindă. Dar a fost oglinda mincinoasă ori fidelă? A reflectat
Adevărul sau reflexia acestuia descompusă prin prisma cuvintelor, contaminată
de atingerea schizofrenică dintre lumi?
Desigur, ochii, ochiul, oglinda nu traduc un univers epurat, dar nici
unul fidel. Ei văd monstruos fiindcă poetul este damnat să vadă monstruos,
trădând lumea firească și revelând suprafirescul din detalii mizere din anul
subțire aș pulberii sau din absolutul profund neliniștitor: de la lumină în
sus, lucrurile devin tot mai grele/ și urcând nu te mai poți întoarce./ marea
greutate e chiar ușorul,/ când te ridici, devii greul celeilalte lumi,/ te
prăbușești în invizibil ca un sac cu bolovani.
Moartea este aici personaj bicefal, cele două capete ale sale, Hypnos și
Thanatos, veghind la căpătâiul poemelor. Ieudul, Oltețului, Pantelimonul sunt
celelalte trei nume ale purgatoriului în care a eșuat corabia nebunilor.
Sclipiri de lumină dinspre un paradis problematic sau de tăciuni dinspre un iad
inteligibil fac să danseze monstruoase umbre ca într-un sabat al vrăjitoarelor.
Calea este deschisă atât în sens ascendent cât și descendent dar un copleșitor
sentiment de inerție, paralizează orice speranță. Și aici, ca și în pânzele lui
Ion Țuculescu, negrul profund folosit cu generozitate este tratat ca o culoare
în sine, devenind personaj**.
Poemele din petrecere de pietoni și unelte de dormit cuprinse în
Antologie sunt incandescențe subcrustale, semne ale iminenței formării unui sol
nou, care va deveni terra ferma în volumele următoare.
Cu
volumul Căderea-n sus a corpurilor grele Ioan Es. Pop oferă, cu o expresie a
Mariannei Mesnil, chei care deschid
porțile sensului, sensurilor, iar sensurile sunt adânci ca rozele toamna.
*
http://media.unibuc.ro/la-vedere/solomon-marcus-despre-spectacol-ca-paradigma-universala
**
http://www.artmark.ro/catalog/index.php
duminică, 28 aprilie 2013
Respirări
Zilele de 23 și 24 aprilie au fost două zile pline de efervescență, de căldură și de fertil schimb de idei.
23 aprilie, Ziua Mondială a Cărții și ziua în care s-au împlinit 449 de ani de la nașterea Marelui Will a fost și ziua în care a avut loc lansarea, la Institutul Cultural Român, a volumului VI din seria Opere de William Shakespeare și a volumului I din seria Caietele Shakespeare.
Găsiți AICI prezentarea evenimentului precum și galeria de imagini, pe site-ul ICR.
Mai jos sunt 2 fotografii făcute de mine.
24 aprilie a fost ziua Colocviului anual al Secției de Critică a Asociației Scriitorilor din București, aflat la cea de-a 3-a ediție, tema acestei ediții fiind ”Critica tânără - o nouă critică?” Prezentarea evenimentului precum și galeria de imagini AICI , pe site-ul ICR.
Doamna Lucia Verona, Andrea Hedeș, domnul Gelu Negrea
Mulțumiri pentru fotografie domnului Horia Gârbea
23 aprilie, Ziua Mondială a Cărții și ziua în care s-au împlinit 449 de ani de la nașterea Marelui Will a fost și ziua în care a avut loc lansarea, la Institutul Cultural Român, a volumului VI din seria Opere de William Shakespeare și a volumului I din seria Caietele Shakespeare.
Găsiți AICI prezentarea evenimentului precum și galeria de imagini, pe site-ul ICR.
Mai jos sunt 2 fotografii făcute de mine.
În imagine, de la stânga la dreapta Violeta Popa, Lucia Verona, Horia Gârbea, George Volceanov, Ioana Diaconescu, Eusebiu Ștefănescu
Mulțumiri pentru fotografie domnului Horia Gârbea
Abonați-vă la:
Postări (Atom)