Andrea Hedeș - Aritmii

                              Dragi prieteni, vă anunț, cu emoție și bucurie, apariția volumului meu de poeme Aritmii, volum care este, totodată, prima carte neumatică, așa cum fericit se exprima un prieten.

Tweet

   

                                    Dragi prieteni, întrucât am început activitatea editorială, la care se adaugă alte activități ce țin de sfera profesională, voi continua să scriu o singură cronică lunară, la revista Luceafărul de Dimineață. Este un moment special, pentru că marchează, așa cum spuneam altădată,citând-o pe Anais Nin, clipa când ”riscul de a rămâne boboc e mai dureros decât acela de a înflori”. Și primăvara a adus această clipă a înfloririi :)
                                   Voi reveni, în scurt timp, cu noutăți.

Ion Mureșan în Revista Mișcarea Literară

                                   Cronică nouă! De citit în Numărul 1 pe 2015 al  Revistei Mișcarea Literară  sau mai jos, o cronică-eseu despre îngerii din lirica lui Ion Mureșan:



             Caravaggio - Sfântul Matei și Îngerul

                                                        

                                                                    Peisaj cu poet și înger

                      ”Are poezia și o viață lumească? E o întrebare legitimă. Eu cred că nu. Se manifestă aici doar pentru a ne duce, măcar pentru o clipă, dincolo. Sau altundeva.”* mărturisea Simona-Grazia Dima în discret-delicatele confesiuni auriculare intitulate Micelii solare, iar acesta este, din fericire un crez îmbrăcat în veșmintele regale ale artei poetice, un crez așadar ce reverberează din nucleul luminos al poeților care trăiesc poezia ca asceză și revelație, deplin conștienți de faptul că, așa cum spunea undeva Bartolomeu Anania, ”Primul cuvânt vine de la Dumnezeu”.

                         Și dincolo, sau altundeva ne duce Ion Mureșan prin poezia sa. Aidoma călătorului (și ce este poetul dacă nu Călătorul) din celebra gravură a lui Flammarion , el poate ridica marginea firmamentului, dincolo de care, prin străfulgerarea inspirației poetice, vede inefabilul și îl prinde în țesătura cuvintelor, precum nestematele pe brocart scump, o marfă prețioasă pe care o scoate apoi, pe taraba cotidianului cu sfială, cu îndoială, cu teamă chiar, o marfă altfel la Bâlciul Deșertăciunilor lumii. Și ce dacă această marfă nu va fi prețuită, nu va fi cântărită la adevărata, inefabila ei valoare? ”I am the Great Pretender, I am wearing my heart as a crown”**, este refrenul poeziei lui Ion Mureșan, iar unduirile ei se joacă, cresc valuri, spumă diafană sau cioburi de pahar, potop și tsunami, ape negre și ape moarte, ape sărate și ape amare, absint și diamant, un întreg spectacol, o piesă de teatru antic atent regizată, în care torentele, tunetele și fulgerele impresionează și înspăimântă, clar-obscurul decupează în carnea vie a cititorului, rafalele mătură țărmul... Cine va rezista, cine va rămâne până la sfârșit acela va înțelege. Dincolo de furtună e liniștea. Și acolo e Dumnezeu. Și îngerii. Și privirea poetului.

                            Ion Mureșan este fidel artei sale, astfel încât despre lirica sa putem afirma, parafrazându-l pe Costin Tuchilă, că”Totul se poate bănui dincolo de un poem, dar totul rămâne încă de descoperit”.* ** Pentru aceasta îngerii săi sunt pretexte pentru dincolo, sau altundeva, ei nu dezavuează, nu strivesc corola de minuni a lumii de dincolo, sunt accente în peisajul liricii sale și pot fi punți spre rotunda, perfecta lume a Ideilor. Arareori personaje, camuflați sub formă de laitmotiv minor, scandalizând (încă?) prin ieșirea din canoane, îngerii lui Ion Mureșan sunt atipici. Asemeni reprezentărilor imperfecte ale perecțiunii dintr-o lume ideală, îngerii lui Ion Mureșan sunt simptom al lumii decăzute, dezvrăjite și semn și memento al lumii de dincolo sau de altundeva:”stângaci și neputincios ca o babă”, ”(picioare fragile ca de porumbel, acoperite cu puf alb și pene fine)” (Noapte de decembrie), ”Degetele cioturoase ale îngerilor țâșnind din garduri” (Convorbiri cu diavolul) sau ”Îngerașii de pahar nu mușcă și nu fac rău nimănui” (Pahar). În lirica sa Îngerul este contrapunctul Poetului. Iar Poetul nu este figurat ca prinț, cavaler învingător sau măcar trubadur. Imaginea sa este parcă desprinsă din celebra pânză Sfântul Matei și Îngerul a lui Caravaggio. Dacă Îngerul lui Ion Mureșan este mărunt, decrepit, izgonit din cotidian, cu puterile pierdute, Poetul lui Ion Mureșan este un marginal, un paria, un pălmaș al cuvântului exilat de profesia...profesiune de credință, singur  în tumultul mulțimii:”Eu duc pe umăr steagul singurătății și nu-l duc spre locuri de desfătare” (Izgonirea din poezie. Scrisorile către Constantin), ”Ci eu singur sub pământ./ Ci eu singur, singur, singur sub pământ departe.”(Ci eu singur sub pământ) – un răspuns de profundis parcă la ”Nu-i lumină nicări...” Înger și Poet, emisari ai unei alte lumi, sunt neînțeleși, neprețuiți, neiubiți, aproape nevăzuți, de unde fundalul de profundă angoasă al poemelor-tablouri.  În poeme cele două figuri apar deseori împreună, de obicei la distanță în spațiu, dar între ele, pentru ele, distanța nu înseamnă nimic. Acolo unde nu apar explicit, prezența lor este simțită, bănuită, chiar necăpătând trup de cuvinte, iar lipsa lor pare un decupaj în peisaj. Acești îngeri bolnavi sunt alter-ego-ul poetului, Îngerul și Poetul sunt două fețe ale aceleiași monede, două fețe ale aceluiași chip, un reinventat Ianus. Trecând prin prisma ideală aceste simboluri ale inefabilului sunt (re)compuse prin prisma unei lumi (de)căzute iar imaginea lor devine un puzzle viciat. Lirica lui Ion Mureșan este, în fond, o meditație asupra sacrului, asupra locului Poetului într-o lume văduvită de Axis Mundi, o lume în care (și) poezia poate fi scară către cer. O scară pe care Îngerul, Poetul  și cei puțini care le urmează, au pornit fiecare, cum spunea Ioan al Crucii ”fără a fi luat de nimeni în seamă”**** spre a ajunge ”în splendidele grădini ale aurului”(Splendidele grădini ale aurului).

• *Simona-Grazia Dima, Micelii solare, Editura Tracus Arte, București, 2014, eseul Despre geneza poeziei și viața ei lumească, p.21
• **The Great Pretender, cântec compus (melodie și versuri) de Buck Rum
• ***https://costintuchila.wordpress.com/2010/07/18/misterul-caravaggio/
• **** Simona-Grazia Dima, Micelii solare, Editura Tracus Arte, București, 2014, eseul Imortele, p.169

                                                       Andrea Hedeș

                                                     

Paul Vinicius - Nopți la maximum, dimineți voalate

                            Cronică nouă! De citit în  Suplimentul "Răsunetul Cultural", realizat de Societatea Scriitorilor din Bistriţa-Năsăud şi USR Cluj  sau mai jos:

Ca o fereastră către interior

Andrea Hedeş

• View the full image

                           ”Ieși din cort, prietene, să stăm față-n față,/ privindu-ne, să tăcem împreună, mereu întrebându-ne/ în sine dacă celălalt e,/ și cum pe sine însuși se simte”.* ar putea fi motto-ul celui mai recent volum de poeme ale lui Paul Vinicius, ”Nopți la maximum, dimineți voalate” , Editura Agol, București, 2014. Volumul este un dialog între sinele de acum și cel de altădată, între doi prieteni care s-au pierdut unul pe celălalt, care sunt pierduți unul pentru celălalt, fiecare continuând să existe în două lumi diferite, două universuri paralele, despărțite de pânza subțire a cortului. Poemele sunt o chemare, un cântec șamanic de recuperare, de reconciliere a acestor bucăți de suflet, o încercare de reconstituire a întregului.

                             Iar în această odisee către sine ”începe noaptea” ”și începe dimineața”și ”ca o bucățică de soare cubic”- mama.

                             Drumul spre sine coboară (sau urcă?) prin labirintul nopților la maximum și al dimineților voalate spre o lume prinsă în poemele glob în care ninge cu amintirile unei copilării când ”verile acelea ca niște planete necunoscute/ care-mi intrau pe fereastră/ și mă luau cu ele”, o copilărie în care, cu atenție delicată, e figurată esența unei vârste de aur: ”o mamă care visa frumos/ despre mine/ o mamă care și-a alungat tristețea, oboseala, singurătățile/ numai pentru mine.” dar și primele dureri, primele spaime, inocența lăsată în urmă ca o piele năpârlită și începutul procesului civilizării, al devenirii, al transformării în altceva ce poate face față lumii: ”iar a doua zi/ și eu/ și vale-grasu/ și petruș/ și glop/ ne-am trezit cu mult mai bătrâni/ mai însingurați/ mai izmene pe călător/ și am simțit/ fiecare în albastrul lui/ interior/ că ceva se rupsese definitiv.”sau ”și – dumnezeule mare - / cum s-a mai surpat o întreagă lume în seninul subțire din mine/ atunci când am aflat că albina/ ce iși lepădase spaima ascuțită/ în mâna mea năucă/ avea să-și găsească sfârșitul în tăciunii mocniți ai apusului/ aceleaiși zile.// atunci am plâns pentru întâia oară/ dintr-o inimă cu mult mai mare decât mine/ nu din cauza veninului care mi se zvârcolea pulsându-mi în carne/ ci din cauza tuturor celor pe care-i iubeam/ aflând că aveau zilele numărate.”. Nopțile lungi, decupate în negru profund, jalonate de fetișuri (tot atâtea guri de oxigen, tot atâtea alternative la diminețile asfixiante) sunt forme de rezistență față de realitatea scăldată sarcastic în lumina procustiană a convențiilor, a măștilor. Globul cu îndepărtat senin al copilăriei are drept contrapondere picaro-ul dimineților voalate, un personaj exponent al excluderii, un atierou purtându-și, la rându-i, masca-blazon și scutul-poem.

                            ”Nopți la maximum, dimineți voalate” este cartea cântecelor vechi, plânse lasyrinx, a pierderii vârstei de aur și a unei nedorite, necăutate metamorfoze.

                               Confesiuni printre piese albe și negre împrăștiate pe tabla de șah a vieții peste care trec zilele, fiecare din ele, ”oglinda unei lame de cuțit”:

                               ”Nu mi-am dorit nimic altceva pe lume/ decât să-mi cultiv nebunia care face inimile să se deschidă/ pe toate frunțile// și să ajung/ acel bătrân ceasornicar/ care să se îndrăgostească de o pendulă// în care să-și monteze neuronii/ în loc de rubine/ sângele-/ pe post de arc// după care / să evadeze pe o insulă pustie/ cu nume de plantă carnivoră// ca să poată plânge în liniște// ca să o poată uita.” (dincolo de dincolo – o insulă -scrisoare către don quijote de la mancha).

http://leo-butnaru.blogspot.ro/2014/10/enkidu-cel-care-ocrotea-nu-ucidea-lei.html  traducere preluată din eseul ”Enkidu - cel care, ocrotea nu ucidea lei” semnat de Leo Butnaru

Bucurii

                      

                                  Din Cluj, dintre fulgi de nea, urări de Sărbători Fericite tuturor!

                                                        O zi binecuvântată de Florii

                                                                           sau
       
                                                         Sărbători Pascale luminate!