În Mesagerul Literar și Artistic de Bistrița, numărul pe decembrie, a apărut cronica mea la Zece zile sub văl - Daniela Zeca-Buzura http://www.mesagerul.ro/ipaper/2011/12/31/mesagerul-literar-si-artistic-decembrie2011 Omar, cel adevărat
După Istoria romanțată a unui safari și Demonii vântului, două cărți ale inițierilor eșuate după cum le numește autoarea lor, Daniela Zeca-Buzura, o nouă carte, de această dată una a inițierilor magice, o celebrare a exaltării sufletului, ne poartă Zece zile sub văl iar covorul zburător în care sunt țesute cuvintele Danielei Zeca-Buzura și fotografiile lui Mihai-Adrian Buzura își duce călătorul fermecat sub un mistic albastru de Persia, în lumina de miere și șofran din orașul Yazd, ori în Țara turnurilor de vânt. Este o carte închegată din memoria fulgurantă a ochilor noștri și a aparatului de fotografiat – în două din cele mai importante orașe:Esfahan și Yazd.....
Prima, cea mai simplă dar și cea mai gravă eroare e să judeci Iranul după coduri europene. ( ... ) Ori tocmai aici survine distincția dintre un mesager și un pasager, dintre contemplatorul unui spațiu și simplul său interpret. ( ... ) Iranienii din Esfahan îi venerează și astăzi pe Arthur H. Hope, profesorul american și soția sa,acreditați în anturajul academic al lumii moderne drept cei mai avizați orientaliști nu atât pt erudiția lor ( ... ) ci pentru felul de a-și asuma o lume străină, fără rezerve sau prejudecăți și, mai ales, fără prospecte de călătorie... Zece zile sub văl este un îndemn adresat călătorului din fiecare cititor să devină propriul său învățător și să învețe prin observație și reflecție, căci cunoașterea înseamnă vremea nașterii fără sfârșit*- numai așa vom putea vedea că Iranul nu e o axă beligerantă și nu e doar un puț cu benzină. Iranul profund sunt oamenii simpli, care vor să le fie mai bine lor și copiilor pe care îi au, și ție, Străinul.
Zece zile sub văl este un fotojurnal de călătorie. Mariajul dintre fotografie și cuvânt este de o fecundă prospețime și fluiditate.Imaginea nu vine să strivească vorbele, care au ele însele o culoare vibrantă și plină de bucurie, ci să le inspire și să le potențeze, să le îmbrățișeze așa cum aurul îmbrățișează o nestemată. Este un dialog armonic aici :armonia polifoniei pe două voci - imagine și cuvânt în respiraţie eşalonată. Fotografiile, care surprind delicatele umbre ale serii peste bijuterii arhitectonice, jocurile soarelui pe străduțe și porticuri de cărămidă nearsă, curcubeele de apă și mai presus de toate , harul cu care artistul fotograf a surprins esența Iranului în fotografiile intitulate simplu chipuri din Iran, pe de o parte și cuvintele cu dulceața lor visătoare, pe de altă parte: ...simetrii complicate , destinate să facă sunetul să rămână armonios, căci aceasta e sala de muzică. O caligrafie de spumă, ca un vis delicat al împărătesei haremului... ori ...am văzut această culoare vibrantă și unică, neasemănătoare nici cu cerul iranian, nici cu valurile litoralului caspic și nici măcar cu nopțile de brocart de de-asupra deșertului. De pildă, albastrul de pe cupola Masjid-e-Lutfollah e albastrul profund și aproape mistic al peruzelei de Iran, e albastrul răbdării și al tăcerii, al șoaptei sub văl și al artei disimulării, numită taarof, care nu pot fi înțelese și nici anulate printr-un simplu click al computerului, imaginile și cuvintele deci, sau, mai bine zis, fotograful Mihai-Adrian Buzura și scriitoarea Daniela Zeca – Buzura desfășoară cu virtuozitate un recital de pian la patru mâini.
Zece zile sub văl este jurnalul unei duble călătorii :acela al unei călătorii în Iran și mai este jurnalul unei călătorii interioare. El cartografiază, pas cu pas, o lume. Desenează, tot mai deslușit, un chip. Și de aceea este de două ori un privilegiu acest dar făcut cititorului, care este Zece zile sub văl. Pt că el deschide ochiul limpede, neumbrit de prejudecăți, asupra unui ținut redând apoi imaginea cu bucurie și bună credință privirii avide a cititorului din fotoliu și apoi pentru că el ridică vălul asupra procesului tainic, intim, al coagulării unei lumi, aceea a cărții, și a unui chip, chipul lui Omar, eroul acesteia.
Iar pe Omar îl vedem, îl simțim pretutindeni. Daniela Zeca – Buzura îl poartă în carnea gândului său, nu cu neliniște maternă ci cu zbuciumul creatorului înaintea ideii ce prinde formă.Îl simțim pe Omar înfiripându-se, prinzând chip sub sigiliul numelui său, aproape gata, aproape pregătit, fremătând de nerăbdare și teamă,să se întrupeze în cuvânt scris, să vină pe lume, pe lumea lui, aceea dintre coperțile unei cărți, cu nimic mai puțin reală decât cea în care, zilnic, fiecare din noi, ne scriem existența, pagină cu pagină. Este privilegiul rar și de preț al unei ocheade înlăuntrul laboratorului alchimc al unui scriitor. Dezvelirea miezului lumii ce se naște. Secretele vin cu noi, oriunde am fi, iar secretul care mă însoțește pe mine e zoroastrianul Omar. De entuziasm și de nerăbdarea de a-i ști orașul, în prima seară, după ce am ajuns în Yazd, am început să povestesc despre el ca despre un om viu, cu însuflețirea unei persoane care își caută fratele. Neaimeh și iranienii care ne însoțeau au fost siguri că el există. Soțul meu a devenit stânjenit pentru această confuzie și, de mai multe ori, a încercat să rectifice: ”Omar e un personaj, dintr-o carte pe care o scrie”. Prea târziu. Aveam ceva nou de căutat în oraș, și, dintr-o dată, echipa a început a gândi cu mintea lui. Patru oameni care locuiaiu în deșert de când se născuseră mi-au dat sfaturi despre cum să-l găsesc și cum să-l împac. Despre cum devenise adolescent, în labirintul străduțelor de cărămidă nearsă, și despre cum îndurase arșița verilor.
Sunt îndrăgostită de Yazd ca de o făptură întreagă, care mă privește în ochi. Omar e aici peste tot, însă e un Omar copilandru, de dinainte de a-și fi ales să cuprindă mirajul unei țări de adopție. Dintr-o dată, senzorialitatea cu care percep pereții încinși, de paiantă, tăcerea încordată, dragostea pentru culori mi se schimbă în neliniști. Omar părăsește Iranul pentru un limb al păcatelor și al nimănui, așezat între el și închipuita lui Europă. Uneori, casa nu ne e unde vrem, și Omar se pierde încercând să strămute ținutul zartoshtilor pe un țărm care nu există. Seara, când mă plimb pe străduțe, port durerea personajului meu.
Ne rămâne să așteptăm întâlnirea cu Omar, cel pe care parcă îl cunoaștem deja, Omar, cel adevărat.
Andrea Hedeș
12.12.2011 la Dej
.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu