Și tot în numărul pe decembrie, o cronică la volumul de versuri al lui Marin Malaicu -Hondrari, La două zile distanță, de citit aici http://www.mesagerul.ro/ipaper/2011/12/31/mesagerul-literar-si-artistic-decembrie2011 sau aici:
Disperare lucidă
Poet, prozator, traducător, Marin Mălaicu-Hondrari revine la întâia sa dragoste, poezia, cu un volum deja premiat în cadrul celei de-a VIII-a ediții a Colocviilor Revistei Transilvania, în această toamnă, la Sibiu: La două zile distanță, volum apărut la Editura Charmides, Bistrița, 2011.
La două zile distanță este locul în care Marin Mălaicu-Hondrari vorbește îndelung despre cele/ văzute și nevăzute știute și neștiute, dislocând vertebrele drumului care ne poartă în trei experiențe inițiatice :Immigrant Song. Poemele din Cordoba, Două poeme de dragoste și Zborul femeii pe deasupra bărbatului. Pentru cel care mărturisește că orice plecare e la capătul lumii, volumul de față este o plimbare. Mai mult în tăcere, dar nici o clipă o plimbare de plăcere. Volumul este unul al pulberii drumurilor: drumul spre sine și, timid, drumul spre ceilalți, drumul spre casă și drumul spre aiurea, drumul spre interior și drumul spre ceilalți, spre aici și spre dincolo, spre poezie și spre femeie, spre iluzii și spre nefericire, este o întâlnire cu copilul Poetry pe plaja unde Shelley a murit, este marea străbătută pe sub toate apele ei, spre un loc unde mâna/ făcută streașină la ochi/ duce la înțelesuri stranii, un loc unde încă putem auzi cuțitele de bucătărie/ cum treceau pe întuneric/ din sertar în sertar. Nu este o excursie iar destinația nu este una comodă, căci fie el în Cordoba, în dragoste ori dedesubtul unui fantastic zbor, poetul este și rămâne un imigrant încercând să se adapteze, să se ajusteze lumilor care nu sunt de poezie. Între piatră și altar, el încearcă să se opună dezintegrării care ar însemna negarea de sine și în același timp să se adapteze unor lumi procustiene. Între realitățile exterioare sieși ori realitatea-binecuvântare și blestem, devoratoare, a existenței și totuși singura posibilă organizare articulată, articulată conform indicației de metrom a ritmurilor altei dimensiuni, poetul luptă cu diluarea dureroasă în lumile străine în care nu poate decât rătăci într-un perpetuu exil. Singura Cale este tot o rătăcire, dureros asumată, aceea a animalului ocult. Artistul, poetul, este demiurgul unui univers în care singur se claustrează, este ziditorul și ofranda vie sădită la temelia propriei gramatici a durerii, călău și victimă, se condiționează mutual, fără a fi avut vreodată de ales: și nu-i nimeni să ne scoată din cumplita zidire numită/ ACOLO UNDE ÎNSUȘI POETUL STĂ DE VORBĂ CU SINE ÎNSUȘI/ viețuim la limită/ cu disperarea pe disperare călcând.
Poemele ritmează în sfera elegiacului, a lamento-ului: tânguirile unui Atlas gârbovit sub povara-i înstelată . Sub elegantul ascetism stilistic răzbat tresăririle unui poem șlefuit până la delicatul rotund al perlei precum Ce ar fi trebuit să uit: o femeie străbate zece încăperi/ pentru a se feri de căldură.// se dezbracă lângă o cuvertură de lână.// un bărbat o urmează și închide fără zgomot/ obloanele verzi.// e amiază./într-un alt loc, s-ar fi auzit șoarecii.// pe trupul femeii cad dungi de lumină/ și bucățele de zugrăveală.// un câine latră o singură dată ori degradeurile unei singurătăți care aproape prinde formă sonoră eu cânt la un instrument teribil/ muzică de surdo-muți,/ litanii și pianine/ violine/ columne în auz, la fel în poeme de forță ce dansează ingenuu într-un regim semantico-simbolic particular precum în Poemul amorf.
Poezie cu parcurs în arc, un desen curat a cărui psalmodie repetă o singură culoare, cu întreg evantaiul sensurilor sale: aceea a disperării. Privilegiu la care, ca într-o baptisma, este invitat și cititorul: delicat și temerar exercițiu de voyeurism.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu