aici
sau mai jos:
Balul uimirilor
Douter
de tout ou tout croire, ce sont deux solutions egalemant comodes, qui, l”une et
l”autre, nous dispensent de reflechir...spunea undeva Henri Poincare. Să fie o soluție aceea propusă de însuși
Platon? În mirare (to thaumasein) stă
adevărul (Theetet, 155d).
”(...) uimirea poate fi înțeleasă în mai
multe feluri. Ea poate fi mirarea că un lucru s-a făcut sau este este altfel
decât credeam, poate fi uimire față de un peisaj nebănuit de frumos sau de un
tablou redând înțelesuri îndeobște ascunse și pe care privitorul le descoperă.
Dar, mai este și o formă superioară de uimire (...), aceea când descoperi că
ești o parte din cosmos, un fir de nisip în raport cu întregul pământ, ca să
întrebuințăm o comparație ce nu cuprinde nici a miliarda parte din proporția
noastră față de univers. Uimirea este o trăire care, pe cale de meditație, îți
dezvăluie un colț din imensitatea și complexitatea Cosmosului în raport cu
micimea noastră, și totuși având noi înșine complexitatea ce ne caracterizează
ființa din multiple puncte de vedere.” Și totuși, uimirea nu se teoretizează. (Vasile Lovinescu). Ea se înveștmântă în vers: Râul uitării, revărsat în lume,/
Nerăbdător își desfășoară șalul,/ Ca să vestească-n neastâmpăr balul/ Uimirilor
pierdute-n tandre brume. (Vreau să-mi arunc silabele). Uimirea se
înveștmântă în vers, dar nu în orice vers, ci în această lucrare lirică de alteță ( A. I. Brumaru) care este
sonetul. De ce sonetul? Pentru că sunt în
mine și ritmul și măsura și muzica și impunerea și libertatea. Pentru că în bob mai cred, în veghea lui sublimă,/ În
șoimul treaz ce-a săgetat sorocul,/ În brațul ferm ce îndârjește focul/ Și în
noblețea graiului prin rimă. Pentru că toate acestea nu puteau fi adunate
decât sub pecetea lui 7, ”șapte cărți de sonete în șapte ani
consecutivi” ”întrucât cifra șapte este și semnul lumii complete, al creației
încheiate”...voia ce-a voit-o Adrian Munteanu.
7 este cel mai recent volum de sonete al
poetului Adrian Munteanu, publicat de către Editura Arania, 2011, Brașov. Acest șapte magic, cel ce corespunde celor
șapte trepte ale desăvârșirii și este imaginea și împlinirea unui răstimp, după
cum precizează autorul. Versurile adunate în acest volum, nu îmbracă pur și
simplu haina prețioasă, măiestrit lucrată a sonetului, miezul lor este unul sălaș al nașterii tainelor blânde: elegii,
meditații, incantații, acuarele diafane, oglinzi magice redobândind chipul originar
al lumii, tușe decise ori plutire în pași de vals ele recompun, din cioburile
prezentului orb, surd și mut, noblețea uimirii, copilăria lumii și a primelor
întrebări: timpul și vremuirea, psalmul și cuvântul, iubirea și moartea. Noblețea graiului prin rimă poate fi
asemuită poate doar solitarei, trudnicei, migăloasei arte numite gliptică. Gliptica este una din artele antice de imortalizare prin scobire pe
oase, roci, cochilii, pietre nobile a unor motive geometrice sau figurative cu
caracter simbolic, a unor evenimente sau stări afective. Este vorba de meșteșugul de gravare în adâncime și mai
târziu în relief a pietrelor cu duritate mică, medie și mare în scopuri
sigilografice ori de obținere a podoabelor (Wikipedia). Astfel, temele
majore ale poeziei universale și ale poeziei lui Adrian Munteanu sunt lucrate după
regulile acestei arte a minuției și
răbdării (Mihai Gramatopol) sub formă de camee, de sigiliu, de monedă (da,
sonetul ca monedă de schimb pentru suflet, pentru suflu, pentru suav). S-a spus, pe bună dreptate, că pentru
gravarea unei camee era necesar tot atât timp cât cerea înălțarea unei
catedrale (Mihai Gramatopol). Cameele realizate de Adrian Munteanu, lucrate
în cercul magic al lui șapte, scot în relief straturile diferit nuanțate ale
ideii ce caută să se nască, să ia corp de cuvânt, ale cuvântului întrupat în
vers, ale cuvântului cântec și descântec, care alină și dezleagă, care
făptuiește: Particulă-n oceanul de
cuvinte,/ Cât mi-aș dori să le găsesc măsura,/ Să dau consaone-n praf stelar
de-a dura (...), Mă dor cuvinte
sângerând sub frunte./ Le simt suflaea înecată-n fard; Clădesc cetăți din
putrede cuvinte./ Silaba în mortarul gurii slute (...)/ Măcel de vorbe! Nu pot
să ajute/ De glasul sterp să leg o rugăminte; La masa mea de scris un vers se
zbate/ Să își urzească rostul și făgașul; migălite în sidef de scoică,
precum în sonetele de un erotism suav: De-atunci
ai păr de alge și oceanul/ Îți stă-n priviri ca-n el să mă înec. Pe gâtul tău
am așezat colanul// De patimi dulci. În juru-mi toate trec,/ Dar îți mai sorb
mirarea din limanul/ Ce a zidit un prag, să nu mai plec, Arde-ți veștmântul de năvalnic jar,/ Să te
zidesc curată-n temelie,/ Aceeași Ană, pe un nou altar;Vino iubito-n Elohim cu
mine, (...)// Împreunări cu revărsări de lavă/ Ne-or birui suflarea și ne-or
ține/ În miticul altar din lumi divine/ purtat solemn pe frunze de agavă;
ori în sticlă, gravând interogații fin-amare despre rost și vremuire: N-am înțeles cine mi-a scris venirea/ Nici
cine sunt și n-am știut s-ascult/ De se aude-n pieptul meu iubirea; Vreau să mă schimb, dar nu mă las schimbat./
Totul revine, totul se întoarce./ Mi-e dat să pot din timp să mă abat?; Sub
clopotul zidirilor rămase/ Se pierde urma mânjilor din stele; în geme cu
duritate mare, reliefând noi geografii ale psalmilor: Când roșu vin va boteza belșugul/ Și grâul tainei va domni senin,/
Averea mea din suflet sfarmă jugul// Poverilor ca-n veci să mă alin/ Cu mila Ta
ce-aprinde-n jariști rugul/ Amurgului, când voi dormi deplin; Să nu rămân în
strâmba judecată/ Ce-o fac ades păcatului din noi!/ Când s-a întins pe chipuri
ca o pată, // Au năvălit poverile șuvoi/ Și n-a mai fost răgaz pentru
răsplată,/ Căci ne-am zvârlit uimirile-n noroi.Sigiliul pe care și-l
lucrează Adrian Munteanu și care devine pecete regală peste acest răstimp al
sonetului este șoimul și simbolul, esența lui, zborul: șoimul treaz ce-a săgetat sorocul, gonit de șoimul vrerii din înalt, șoimul
cu privirea gravă... citus, altius, fortius.
Sonetele sub semnul lui 7 , lucrate cu micile unelte de gravare,
cu acțiune de percuție, specifice solitarei arte, înmuiate din timp în timp în
pulbere de diamant, au beneficiat mai apoi de răbdarea necesară obținerii unei
calități excepționale a polisajului, măsură la fel de importantă și trudnică
precum gravarea, suprafața sonetelor fiind răbdător lustruită, ele revelând și
ocultând în același timp, stăruințe
insolite, cum le numește poetul, tălmăcind în scris de aripi albe tot ce nu se spune.
Izgonitor
de vorbe voi rămâne,/ Să nu alunge zbor de rândunică (...)//Dau la o parte
lestul din rostirea/ Scuipată-n geamăt depărtat de-azur./ Lovesc în miezul lui
spărgând zidirea// Și mii de cioburi se desfac în jur./ Ce a rămas în mine e
uimirea,/ Un cuget simplu, roditor și pur.
Andrea Hedeș
6.10.2012 la Dej
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu