aici
sau mai jos:
Oameni. Fotografie
de stradă.
Don’t take photos, tell stories (Nu face fotografii,
spune povești) *, este una din regulile
fotografiei, și mai cu seamă, ale fotografiei de stradă. „Ecuaţia
e una simplă: stradă = oameni. Şi comportamentul oamenilor este cel care mă
interesează cel mai mult: acţiuni, reacţii şi interacţiuni; emoţii, limbajul
corpului, ineditul, umorul - şi acele momente rare, suprarealiste, care îmi fac
ziua mai bună.”afirma
Bryn Campbel ** A surprinde toate aceste lucruri despre care vorbește Bryn
Campbell, într-o fotografie, este o adevărată provocare. Și totuși, o imagine
face cât o sută de cuvinte. De aceea, a surprinde toate aceste lucruri în
cuvinte (și nu multe) e un cu totul alt tip de provocare, un parcurs dificil,
pe muchie de cuțit, care necesită încredere, echilibru, tehnică și inspirație.În
volumul de povstiri Oameni, volumul
de debut al lui Mihai Mateiu (Editura Casa de Pariuri Literare, 2011), instantaneele
alb-negru sunt înlocuite în scris cu povestiri care păstrează tonul percutant
al nonculorilor, întreaga paletă a griurilor derivate, departe, în acest caz,
de a fi neutre, fiecare ton având rolul precis determinat, întreaga simfonie de
griuri reliefând culorile tari,
saturate, ale instinctelor primare ce guvernează oamenii surprinși în cele 13
povestiri-instantanee ale volumului. ”
Fotografia de stradă se situează în zona de suprapunere a fotografiei de artă
cu fotojurnalismul” *** Povestirile
din volum au acest specific, ele surprind, documentează faptul divers,
efemerul, banalul, cu fidelitatea camerei foto și cu detașarea...implicată a
fotoreporterului, dar dincolo de lucrurile care doar par a fi în alb și negru,
Mihai Mateiu plonjează în lumi microscopice, invizibile ochiului
neexersat, eșantionul clipei dezvelind
abisul, punțile de hazard, astfel din spațiul public, prin definiție vast, din
care provin personajele, scriitura basculează cititorul în intimitatea
oamenilor ale căror chipuri le imortalizează Mihai Mateiu, este proximitatea
față de un univers ce se deschide ca o gură a infernului la purtător. Moș Crăciun, bunica murind, robotul, vânătorul,
ixi, film, animal sunt personajele surprinse în ”momentul decisiv”, tot un
termen din fotografie, momentul decisiv
înspre care curgea totul, în așteptarea căruia se puse în mișcare întreg
angrenajul, minuscul, al unor destine mărunte aflate, fără a fi și conștiente
de aceasta, în așteptarea acestui moment decisiv, singura izbucnire de viață
sau de moarte din existența lor, cu efectul unui foc de paie, al unui foc de artificii ori al unei bombe
atomice reduse la dimensiunile faptului divers. Povestirile din Oameni sunt fie de tipul candid photography, caz în care
subiectul nu știe că este fotografiat : Acolo
îl întâlnise pe Kiss bacsi. Bătrânul purta întotdeauna cizme de cauciuc,
pantaloni lungi și pulover, oricât ar fi fost de cald (aproape), fie în
genul fotografiei realizate de Bruce Gilden, celebru pentru faptul că se
apropie foarte mult de subiecții fotografiilor sale, așa cum întâlnim, de
exemplu, în bunica murind: Acum pleoapele
îi păreau lipite. În ultima săptămână slăbise cumplit, dacă era să mă iau după
fața scofâlcită, cu gura surpată înăuntru și ochii afundați în orbite. Trupul
îi era la fel de mare (...) M-a uluit corpul acela uriaș, moale, cu pielea
incredibil de albă și fină (...).
Alteori, Mihai Mateiu renunță la griuri, la alb și negru, atunci când captează,
reține pe hârtie culori care nu abat atenția de la povestire ci îi dau un
impuls ori descoperă/ anticipează/ provoacă un joc al identităților: pana albă a săgeții, albastrul neplauzibil din capătul ei, roșul aprins
scurs peste cenușiul blănii – e o armonie incredibilă a culorilor, pe care o
tulbură doar mirosul morții (vânătorul).Scriitura sa are fidelitatea și
sinceritatea brutală a aparatului de fotografiat, a imaginii care nu este
înfrumusețată, trucată, lucrată în Photoshop,
care nu minte, dar și acele mărturisiri de o căutată și desăvârșită discreție ale
unui mod de a vedea și de a înțelege lumea, de a citi povestea din spatele unui
instantaneu, un filtru prin care povestirile ajung la cititor, chipuri de
oameni, fiecare chip – un destin, o poveste.
Despre Mihai Mateiu aflăm din paginile volumului
său de debut, Oameni, că s-a născut în 1976 la Târgu-Mureş.
Trăiește în Cluj de 13 ani, iar pentru a reuși asta, a făcut diverse munci:
casier încasator la o companie energetică, gestionar al unui magazin de
panificație, muncitor într-un atelier de înrămare, , librar, lipitor de afișe,
coordonator de relații publice și evenimente. În 2003 Tribuna i-a publicat
primele două povestiri. De atunci, textele sale au apărut în diverse reviste:
Familia, Apostrof, Noua literatură, Tribuna, Magyar Napló, Helikon, Egophobia.
Câteva proze scurte au ajuns în antologiile Az ev muforditasai 2008 (Magyar
Napló, 2008), The Aesthetica Creative Works Annual 2009 (Aesthetica Magazine,
2009), Minimal (Mirador, 2009) şi Echinox (Echinox, 2011)
* Citat preluat de pe http://incognito.mobi/blog/despre-fotografia-de-strada-1
· ** „The equation is a
simple one: streets = people. And it is people’s behaviour that most interests
me: actions, reactions and interactions; emotions, body language,
eccentricities, humour - and those rare moments of visual surrealism that can
make one’s day.” Bryn Campbell, citat preluat de pe site-ul: http://www.in-public.com/BrynCampbell.
*** Citat preluat de pe http://www.artactmagazine.ro/despre-fotografia-de-strada,-cu-dorel-gaina.html
16.09.2012, la Dej, Andrea H.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu