Poveștile se citesc iarna

                          Parcă poveștile au mai mult farmec citite iarna...și cum ninge, ninge și nu se mai oprește...
                          O poveste scrisă mai demult, premiată tot mai demult (menționez acest lucru cu bucurie, nu cu lipsă de modestie) și scoasă acum la lumină:


                                foto credit:http://www.shelterness.com/diy-tabletop-water-garden/

                                                    

                                                        CÂNTECUL NEMAIAUZIT

               Broscuţa era singură pe lume. În lumea ei străvezie de ape verzi, cu nuferi şi libelule şi musculiţe sclipitoare, cu peşti de multe mii de feluri, era singură singurică. Când era mică, cineva o răpise din balta în care orăcăia împreună cu părinţii şi fraţii ei. O apucă de un picior şi se ridică în înaltul cerului, tot mai aproape de soare, iar balta rămăsese undeva departe, într-o altă lume, de unde mai sclipea abia abia, ca o mărgea. Poate e îngerul meu păzitor, gândi broscuţa, care mă duce acum în paradisul broaştelor, unde e plin de musculiţe şi chiar de licurici şi de viermişori şi toate broscuţele stau şi lenevesc la soare şi nu au nimic de ce să se teamă…Dar nu, nu era îngerul păzitor, ci era o barză care se grăbea spre cuibul în care o aşteptau trei pui flămânzi! Broscuţa îşi dădu seama de acest lucru abia cand auzi clămpănelile puternice ale puilor! Atunci se trezi din amorţire şi înspăimântată zvâcni din toate puterile ei de broscuţă şi cu un orăcăit sfâşietor reuşi să scape din ciocul tăios al berzei. Şi începu să cadă, mai jos, tot mai jos, mai repede, tot mai repede. Pleosc!!! Se scufundă într-o apă lină şi călduţă şi inima îi bătea cu putere. Când iată că lângă ea se deschide o gură mare plină de dinţi ameninţători! Cu ultimele puteri broscuţa făcu un salt puternic spre soarele ce îl ghicea undeva sus. Se înălţă din apă iar gura uriaşă plină de dinţi se închise în gol după ea. A scăpat! S-a ascuns pe mal între nişte stânjenei galbeni şi umbroşi. A stat acolo multe zile. Nici nu mai ştia câte. Când şi când mai prindea câte o musculiţă rătăcită pe acolo sau câte un fluture de noapte, cât să nu moară de foame. Inima îi era mică mică de spaima prin care trecuse şi nu mai îndrăznea să-şi scoată căpşorul dintre tufele de stânjenei care deveniseră lumea ei. Nici să cânte nu mai îndrăznea, ca nu cumva să o audă barza sau ştiuca cea bătrână şi să o înhaţe pe neaşteptate. Aşa îşi ducea viaţa biata broscuţă. Ca prin vis îşi mai amintea cum se zbenguia în baltă cu fraţii ei, printre libelule şi nuferi, cum mama îi învăţase despre vânătoarea de musculiţe şi tata cânta cu ei toate cântecele pe care trebuie să le ştie orice broscuţă bine crescută. Ce bine era atunci, gândi broscuţa, şi lacrimi mari de tristeţe începură să i se rostogolească pe obraji. Cât de singură sunt pe lume!

                  Trecură aşa zile şi nopţi nenumărate. Primavara devenise vară fierbinte iar nopţile erau tot mai frumoase. Într-o noapte însă, atâta frumuseţe se revărsă din cerul fierbinte stropit cu stele, atâta strălucire avea lacul ca de argint, atâta mireasmă nebună florile, încât inima delicată a broscuţei nu mai putu să cuprindă în ea întregul farmec al lumii şi începu să cânte cum ştia ea mai frumos, cu voce limpede şi puternică, un cântec nemaiauzit, cântecul vieţii ei: cântă despre balta copilăriei, despre zborul aproape de soare, despre cuibul berzei şi despre dinţii ascuţiţi ai bătrânei ştiuci, despre culoarea tufelor înrourate de stânjenei şi despre zilele şi nopţile de însingurare şi lacrimi, despre spaime dar şi despre minunea lumii acesteia. În avântul ei, broscuţa nici nu îşi dete seama cum ajunse pe o frunză cărnoasa de nufăr, în mijlocul lacului, scăldată în razele fermecate ale lunii.

               Când termină cântecul nemaiauzit, broscuţa se trezi ca dintr-un vis, şi se uită în jur ruşinată. Toate vieţuitoarele lacului se adunaseră în jurul ei şi o ascultaseră vrăjite. Chiar şi bătrâna ştiucă îşi şterse repede o lacrimă. Dar cele mai fermecate fură broscuţele, atrase ca de un magnet de acest cântec, din toata puzderia de lacuri din vecinătate. Ce minunăţie! orăcăiau ele. Ce cântec vrăjit! Ce frumuseţe de prinţ! spuneau ele. Da,broscuţa noastră între timp crescuse mare şi devenise un broscoi minunat, încât toate vieţuitoarele care acum îl vedeau se gândeau că nu putea fii decât, desigur, un prinţ al broaştelor. Aşa că broscoiul, bătrânul rege al broaştelor, se grăbi să îi ofere prinţului, mâna fiicei sale, căci altă partidă mai bună nu se putea găsi în toată ţara broaştelor. Şi pe lângă iubita sa fiică, broscoiul îi oferi şi regatul său, căci el era de acum bătrân şi cu greu le mai ducea pe toate.

               A urmat o nuntă ca în lumea minunată a broaştelor. Iar în împărăţia prinţului cântăreţ, nimeni nu a mai avut să se teamă de nimic, deoarece cântecul său nemaiauzit, aducea pace, alinare şi fericire nemaivăzute vreodată pe vreun lac de pe faţa pământului.