An Nou fericit!

         

                  Fie ca Noul An să ne aducă oportunitățile, curajul și inspirația de a ne picta fiecare zi așa                                                                                 cum o visăm.
                                                                     2015 fericit!

Crăciun fericit!

                                             

                                    Crăciun fericit, zile senine și liniștite!
                                    Și cum aici pe blog se întâlnesc cei ce împărtășesc o mare dragoste, cititul, o celebră meditație despre carte și cititor, în dar:
                                   ”Cititorii de cărți, în a căror familie intrasem pe neștiute (întotdeauna avem impresia că suntem cei dintâi care descoperă ceva anume și că fiecare experiență, începând cu nașterea și sfârșind cu moartea, e înspăimântător de unică), extind sau concentrează o funcție comună nouă, tuturor. Citirea literelor de pe o pagină nu este decât una dintre multiplele înfățișări ale acesteia. Astronomul care citește o hartă a stelelor ce nu mai există de multă vreme; arhitectul japonez care citește terenul pe care urmează să construiască o casă, astfel încât s-o ferească de forțele rele; zoologul care citește urmele animalelor în pădure; jucătorul de cărți care citește gesturile partenerului, înainte de a pune pe masă cartea câștigătoare; dansatorul care citește însemnările coregrafului și publicul care citește mișcările dansatorului pe scenă; țesătorul care citește desenul complicat al unui covor pe cale să fie țesut; cântărețul la orgă care citește diferite niveluri simultane ale muzicii orchestrate pe știme; părintele care citește pe fața copilului urmele bucuriei, fricii sau uimirii; ghicitorul chinez care citește formele ancestrale pe carapacea unei broaște țestoase; îndrăgostitul care citește noaptea trupul iubitei sale pe sub cearșafuri; psihiatrul care-i ajută pe pacienții săi să-și citească visele confuze; pescarul din Hawaii care citește curenții oceanici prin simpla scufundare a mâinii în apă; țăranul care citește vremea pe cer - toți împărtășesc cu cititorii de cărți abilitatea de-a descifra semne. Unele din aceste citiri sunt mai nuanțate, pentru că se știe că ceea ce e citit a fost creat tocmai în acest scop de către alte ființe omenești - notele muzicale sau semnele de circulație, de exemplu - sau de către zei - carapacea broaștei țestoase, cerul nopții. Altele depind de noroc.
                                   Și totuși, în fiecare dintre respectivele cazuri, cititorul este acela care percepe sensul; cititorul atribuie sau recunoaște obiectului, locului sau evenimentului o anumită citire posibilă; cititorul e acela care trebuie să dea un sens unui sistem de semne, iar apoi să-l descifreze. Noi toți ne citim pe noi înșine și citim lumea din jurul nostru pentru a percepe dintr-o privire ce suntem și unde suntem. Citim ca să înțelegem ori ca să începem să înțelegem. Nu avem cum să nu citim. Cititul, aproape în aceeași măsură ca respirația, este o funcție vitală.” (Alberto Manguel, Istoria lecturii,Traducere din limba engleză de Alexandru Vlad, Editura Nemira, 2011)

Clujul Poeților - Antologie realizată de Horia Bădescu

                      Cronică nouă! De citit în numărul 12 al  Revistei Luceafărul de Dimineață  sau mai jos:

                                  

                                                                      Liber Chronicarum

                   ”Un oraș nu prețuiește mai mult decât poeții săi...” pare a spune, parafrazând bine știutul citat, Horia Bădescu, autorul antologiei Clujul poeților, volum apărut la Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2013, în condiții grafice de exepție. Și cine altul putea isca această delicat de frumoasă și sensibilă întreprindere decât autorul minunatelor poeme - declarații de dragoste pentru burg,  cel pentru totdeauna vrăjit de clipa aceea în care sufletul murmură: ”e toamnă nebun de frumoasă la Cluj”? Iată ce mărturisește Horia Bădescu în Postafța volumului: ”Clujul poeților și poeții Clujului... O dublă oglindă, un orizont catoptric în care se-ncheagă reflexele imaginare ale orașului de pe Someș și, deopotrivă, fumegoasele, fantasmaticele siluete ale poeților lui. Nu doar ale acelora care sunt sau i-au fost pentru o vreme locuitori, ci și ale celor trecători de-o clipă, cărora le-a îmbolnăvit pentru totdeauna sufletul cu farmecul lui, locuindu-le la rându-i imaginația.” Volumul este unul atent îngrijit, de la calitatea cărții ca obiect, la selecția poeților și poemelor, la curtenia și respectul delicat arătate cuvântului (poemele autorilor străini sunt prezente în dublă ipostază, în limba de origine alături de varinata lor în limba română, de multe din traduceri îngrijindu-se însuși autorul antologiei), poemele primesc deslușiri de cor antic din partea fotografiilor alb-negru, de o mare sensibilitate, care completează și conlucrează la impresia de ansamblu: un volum în tonuri de burg medieval (o întreagă claviatură de griuri, punctate cu tonuri de alb delicat și negru cald):”Iată, pentru cel ce se preumblă prin el,/ un oraș - / oraș gri, palid,/ dar strălucind de prietenie,/ largă pelerină de poeme așezată/ dintr-o dată pe umăr” (Cluj 1990, Jean-Luc Wauthier în traducerea lui Horia Bădescu).

                        Prefața antologiei este un poem, al lui Teofil Răchițeanu, Poeții Clujului, realizându-se astfel plonjarea în chiar inima unei mari iubiri:”Poeții Clujului iubiți de zei,/ Cu părelnice-aripi, cu, în ochi, divine scântei (...) Poeții Clujului când mor se fac stele/ Tainele lumilor pâlpâie-n ele.../ Cândva, când pieriva-n neant Clujul-burg,/ Pe cer, și-atunci, ele, siderând făr-amurg...”

                      ”Până unde unde se-ntinde orașul acesta,” (Cluj. Celălalt Cavaler, George Vulturescu) ne putem întreba retoric, împreună cu poetul. Un răspuns încearcă să dea această antologie. Încearcă, pentru că, așa cum vor spune toți îndrăgostiții de Cluj,  a da un răspuns limpede nu este posibil. Orașul acesta se întinde mult dincolo de granițele lui geografice, deoarece, vă vor spune poeții, geografia este doar o convenție. Iar Clujul poeților este deopotrivă atlas geografic și botanic, ghid turistic, tratat de arhitectură, hronic și cântec al vârstelor, pastel și icoană, jurnal și carte poștală, revistă mondenă și etnologie urbană, asceză și boemă, burg medieval și cetate mutată în cer.  Pare că izgoniții dintr-o profană Cetate Ideală și-au ridicat o Cetate Sacră, devenind cetățeni ideali ai burgului țesut din vise și raze de stele, iar această cetate, Claudiopolis,  Klausenburg, Kolozsvár, Cluj-Napoca sau Clujul poeților este, în fapt, o lume nouă, o lume în sine, o lume din care se vede altfel restul lumii iar poeții sunt ghizi prin această lume nouă, interpreți ai inefabilului în această adevărată Liber Chronicarum, ei punctând cu lumină acele triunghiuri ale bermudelor care basculează prin forța emoției trecătorul cititor din Clujul real în Clujul ideal. Astfel, Clujul apare, în acea dublă oglindă despre care Horia Bădescu vorbea în postfața volumului: ”Clujul cu străzile și piețele lui, cu statuile și clădirile sale, cu universitățile, cu cafenelele și birturile sale, cu Feleacul și Someșul lui și cu podurile aestuia, Clujul estudiantin, Clujul boemei, Clujul oamenilor – palpită în aceste poeme semnate de poeți români și străini.” și Clujul așa cum numai poeții îl pot ști: Clujul cu ”statui de aer” (Levegőszobor, Balázs Imre József ),cu ”ploi de mai” ( Ploi de mai la Cluj, A.E. Baconski), cu ”cer galben ca gutuia” ( De ce nu cade ploaia, Mariana Bojan),cu ”o vrabie care ciugulește inima de piatră a unui angelus de piatră” (Suită clujeană, Gheorghe Grigurcu), cu ”țuică, mămăliguță, sarmale, atâtea miresme în aer, până și/ de scriituri belgiene, feminitatea străzilor”,și în care ”Blaga se duce să caute apa din care bea curcubeul” (O amintire vie, Philippe Jones, în traducerea lui Horia Bădescu), un loc în care ”umblam peste tot pe străzile-n pantă (...)era cred aprilie în aurul Paștilor și erau slujbe ortodoxe-ndelungi” ( Eram la Cluj, Paul Mathieu, în traducerea lui Horia Bădescu), ”Clujul electric/ Acela cu lozinca de neon prinsă pe Cetățuie/ într-o palsă imensă de sârmă/ Acela cu artificii la sărbători/ Cu primele felinare de neon instalate pe Str. Dr. Petru Groza” (În replică, Virgil Mihaiu), un oraș ”de-acum în plin baroc și de pe ogive, arcuri, din turnuri/ priveau spre noi cioplitorii în piatră/ străvechiul fir de plumb alinia/ o geometrie severă” (Orașul care mă ține minte, Gavril Moldovan),un oraș al lui Lulu, cel care ”Scuturându-și mânecile Hainelor largi și lungi/ S-a înălțat la cer/ Ca un general/ Ca un împărat./ Asemenea vântului de primăvară” (Lulu de Cluj, Doina Cetea), ori orașul așa cum ni-l relevă o statistică ”Sunt în Clujul ăsta o groază de poeți/ cei mai mulți pe metru” pătrat/ cam un poet la suta de locuitori/ pe cei mai tineri îi vezi la arizona/ fiecare la câte o masă sau toți la una/ pe cei mai bătrâni nu-i prea vezi/ dar le simți greutatea în spate/ sunt mulți, dom”le/ abia ai loc să respiri de ei/ aiuriți cum sunt și mașinilor le e frică să-i calce/ de altfel, dacă n-ar fi ei s-ar închide bodegile/ și cafenelele ei sunt sarea și piperul orașului/ și mor al naibii de greu/ câte unul la zece ani/ de aia trăiesc și eu aici înghesuit/ între cei o sută de oameni care-mi revin/ în mod echitabil și care/ habar nu au de poezie” (Statistică, Daniel Moșoiu).

                         Clujul poeților este însingurata cale regală pe ale cărei dale răsună încălțările de argint ale poetului în drum spre întâlnirea cu ”Napoca, tânără femeie română,/ cu umblet dansant/ sub zăpada-nstelată/ și amintirea de foc.”(Cluj 1990, Jean-Luc Wauthier în traducerea lui Horia Bădescu).

                      

                       

                                                    Andrea Hedeș

                                      

Profundă îngrijorare

Domnul Andrei Moldovan mi-a semnalat situația despre care vă invit să citiți mai jos. Poate se mai poate face totuși ceva.

                                                  Biblioteca lui Octavian Goga de la Castelul Ciucea

Muzeul Memorial Octavian Goga

                                                       Comunicat al Filialei Cluj a USR

                                     Profundă îngrijorare

Înregistrăm cu profundă îngrijorare avalanşa de retrocedări din ultimii ani care vizează importante lăcaşuri de cultură: muzee, şcoli, case de cultură, biblioteci, galerii de artă etc., punând în pericol echilibrul şi consistenţa vieţii culturale româneşti şi chiar existenţa unor instituţii cu tradiţie sau a unor monumente ale patrimoniului cultural. Aceste aşezăminte sunt pierdute rând pe rând de Statul român şi de cultura naţională, în favoarea unor „presupuşi” (cum îi numeşte, pe bună dreptate, presa) moştenitori.

Una dintre cele mai şocante ştiri din ultimele zile e aceea a pierderii Castelului-muzeu de la Ciucea, lăsat moştenire Statului român, prin testament, de către Octavian Goga. De o bună jumătate de secol, acesta funcţionează ca model de valorificare a moştenirii culturale, evidenţiind, totodată, un episod exemplar de prietenie literară în stare să înfrunte vicisitudinile Istoriei: Octavian Goga-Ady Endre.

Salutăm eforturile Consiliului Judeţean Cluj de a păstra acest monument şi sperăm – în numele unei Dreptăţi mai presus de meschine interese personale – să aibă câştig de cauză, dar credem că soluţia optimă şi imperios necesară e aceea a reexaminării responsabile a Legii înseşi. Dacă va continua aplicarea ei nesăbuită, fără respect pentru valorile culturii naţionale, pentru prioritatea pe care Cultura se cuvine s-o reprezinte în descrierea de sine a unui popor, vom rămâne în amintirea generaţiilor viitoare drept nişte iresponsabili risipitori şi demolatori de avere naţională.

Comitetul de conducere al Filialei Cluj a Uniunii Scriitorilor din România

Irina Petraş (preşedinte)

Ruxandra Cesereanu

Doina Cetea

Ion Cristofor

Ovidiu Pecican

Adrian Popescu

Cluj-Napoca, 18 decembrie 2014

Seară de colinde

Stela Iorga - Dumnezeu de lângă mine

                                 Cronică nouă. De citit în Suplimentul "Răsunetul Cultural", realizat de Societatea Scriitorilor din Bistriţa-Năsăud şi USR Cluj  sau mai jos:

Agonie și extaz

Sâm, 12/06/2014 - 15:56

Andrea Hedes

• View the full image

                            Volumul de versuri ”Dumnezeu de lângă mine”(Editura eLiteratura, București, 2014), se deschide cu o întrebare:”Cine este autoarea acestei cărți?”, iar întrebarea, nu rămâne una retorică, câteva date despre autoare și parcursul ei reproducând și noi aici:absolventă de Litere, Stela Iorga debutează în 1992 în Revista Zig-Zag la rubrica ”Mașina de scris” condusă de Alex Ștefănescu, obține Premiul II la Festivalul Internațional ”Lucian Blaga”, în 1996, în 1997 primește ”Premiul pentru debut în volum” al Concursului ”Porni Luceafărul”, din 1998, când debutează editorial cu volumul ”Miza pe 13Bis” publică alte 5 volume, urmate în 2014 de”Dumnezeu de lângă mine” și”Imposibila mireasă”.

                             Despre talent, despre scris, Stela Iorga mărturisea într-un interviu: ” E nativ. Dar fără doar şi poate este vorba de un bagaj genetic specific. Talentul ţi-l dă Dumnezeu. Şi la ce ţi se dă trebuie să îndeşi în desagă din greu toată viaţa. Decalogul tot trebuie să fie în desăguţa ta, toiag şi opinci de oţel, multă luptă cu partea cea din stânga ta şi, mai ales, multă umilinţă şi cel mai mult de tot : iubire de oameni. Scrisul este, nu îmi este teamă a face asemenea comparaţie, un soi de „Rugăciune a inimii".”*

                             Poemele cuprinse în acest volum, nu întâmplător intitulat Dumnezeu de lângă mine, desenează intinerariul interior al poetei, precum și răscrucile de drumuri: viața și moartea, Dumnezeu și iubirea. Poemele Stelei Iorga sunt poemele unei peregrinări prin abis, prin infern, printr-un deșert al tătarilor, printr-un deșert al inimilor, prin viața care pare cotropită de cele zece plăgi ale Egiptului și totuși, în ciuda acestor încercări, poemele mustesc de viață, de avânt, de zbucium și de candoare, sunt zbatere și strigăt, incandescență și contorsionare. Dragostea lumească, refuzată eului liric, așează sufletul pe calea eremitului, amorul profan, e înlocuit cu filia și agape și cu rugi, toate convertite în poezie.

                              Volumul cuprinde nu mai puțin de 161 de poeme, iar, din păcate, acest lucru îl face să fie unul inegal din punct de vedere valoric. Alături de poeme de o mare sensibilitate și frumusețe, precum în poemul ”poveşti scurte: o pasăre îşi iubea aerul/ atât de mult/ încât şi-a clădit o cuşcă din el/ a murit în ziua în care aerul s-a dilatat/ fiindcă nu mai înţelegea/ viaţa.” sau ” ***cum ar fi să se îndrăgostească de umbra-i/ pinul/ şi să se întoarcă spre el însuşi/ într-atât/ încât să redevină la loc/ sămânţă?” sau în poemul ”lent: trag încet/peste suflet/ ca pe o plapumă albastră/ întinsa mare moartă/ cu grijă/ să nu sfărâm peştii/ când mă întorc în somn/ şi nici alte oraşe în care odinioară locuiam/ singură sunt/ faţă în faţă doar cu moartea/ şi cu somnul mării/ care mă acoperă/ ca o mantie/ cât de singură sunt/ că nici peştii nu respiră lângă mine / fug/ cât mai departe/ vălurit/ spre alte poveşti/ cu mult mai frumoase/ ca aceea a unui om mort de neiubire/şi de dumnezei” există și multe altele a căror cuvenită situare ar fi fost în ceea ce se cheamă ”șantierul poetului” și nu în lumina tiparului. Ele dau seamă despre un parcurs, despre exerciții și încercări de creștere, despre o echilibristică a căutării și devenirii specifice oricărui creator, dar care se cuvine să rămână în umbra binefăcătoare a sertarului. Fără a cădea în derizoriu, și în poezie (sau mai ales în poezie), enunțul ”calitatea (și nu cantitatea!) e cea mai bună rețetă” este perfect valabil. Acest fapt se cuvine a fi amendat, mai cu seamă fiindcă autoarea nu este nici pe departe la primul volum și îi cunoștea importanța, așa cum reiese din mărturisirea sa” Am credinţa că o carte bună ţipă şi îţi ia respiraţia, de cum pui mâna pe ea. Plus că o carte este o reală radiografiere a sufletului creatorului ei. Dar cele de poezie sunt cel mai cumplit de sincere radiografii!" ** Ori e de preferat ca o carte să fie o radiografie a ceea este construcție și nu a ceea ce este moloz, mai cu seamă că, așa cum se știe, ceea ce orice autor dorește pentru propria carte este ca aceasta ”să rămână”.

                             ”Fiecare cuvânt scris/ se plăteşte cu o bucăţică de carne/ din mine/ până ce pajura fermecată din poveste/ mă va trece prăpastia/ numai că la mijlocul prăpastiei/ mă întreb disperată/ dacă nu e aceasta prăpastia/ pe care trebuie să o trec/ care mi-e scris să o trec.” Un viitor volum, supus unei echidistante epurări, trecut prin alambicul unei prealabile și înalte distilări interioare a influențelor, ecourilor față de care afinitatea poetei arată permeabilitate ar putea fi dovada curajului ”de a fi trecut prăpastia” și de a fi câștigat lupta cu fiecare cuvânt scris și cu sine însăși.

*http://adevarul.ro/locale/galati/stela-iorga---scriitor-publicist-poet-rugaciunii-inimii-1_50ae83367c42d5a6639d714d/index.html

Meditație

                        

                                    ”Dar, prietene! Noi venim prea târziu.Ce-i drept, zeii trăiesc
                                     Însă sus peste creștete, sus într-o altă lume.”
 citat din Hölderlin, Pâine și vin, în traducerea lui Ștefan Augustin Doinaș, în volumul ”Dan Damaschin               între viziunea unității și adâncirea în sine”, Friedrich Michael, Editura Timpul, Iași, 2014

La Gaudeamus

La ediția din acest an a Târgului de Carte Gaudeamus am avut bucuria de a participa la o lansare de carte aflată la cea de-a doua ediție, e vorba de policier-ul doamnei Lucia Verona, Crime la Festival, publicat la Editura Tritonic. Mai jos, imagini de la această lansare, imagini pe care le datorez, împreună cu mulțumirile mele, doamnei Coca Popescu.

                             Alexandra Dolea, editor Tritonic, Lucia Verona, Andrea Hedeș, Horia Gârbea

 Lucia Verona - sesiunea de autografe

Coca Popescu, Andrea Hedeș, Lucia Verona, Florica Bud și tânăra traducătoare, fiica domnului George                                                                                      Volceanov

Poeme

                             Poeme noi. De citit în  Numărul 11 al Revistei Luceafărul de Dimineață  la rubrica ”Avanpremiere editoriale” sau mai jos. A fost o bucurie și o deosebită onoare de a publica aceste poeme în revista mea de suflet, la care scriu cronici literare de aproape 4 ani deja. Mulțumiri domnului Horia Gârbea pentru selecția poemelor. Acestea fac parte din volumul ”Aritmii”, volum care va apărea anul viitor, dacă ne ajută și Cel de Sus.

Poeme

        Andrea Hedeș

Munci și zile (fragmente)

I.
Dacă inima mea ar fi o grădină de vară
sfinţii cheflii ar sta de seara până dimineaţă
în fum de tămâie în faţa unei halbe cu agheazmă
şi târziu după ora închiderii miruiţi bine
s-ar ţine de mâini şi ar cânta
psalmii pe rând şi imnuri de slavă
şi când să plece ar mai cere
să mai guste o dată pentru ultima dată
în noaptea aceea în dimineaţa aceea grijania
dar inima mea vrea să fie
o grădină englezească înainte de ploaie
când fiecare boboc murmură
cântarea cântărilor
cântarea cântărilor.

II.
Am primit nouă sfinţi prin poştă
i-am adus în casă şi pluteau
cu capete visând alăturate
filigran în nouă petale
i-am şters de praf
cu un colţ de batistă
mai cu seamă unuia
i-am şters o lacrimă veche
ce demult nu se mai vedea
fiecare ţinea câte o carte în mână
cu un zâmbet o citea
ne-am rugat împreună
începuse să ningă
noaptea îmi venea
mănuşă de porţelan.

….
VI.
Iubitul meu este ca marea
tăcerile sale se sparg în auz
valuri ce mușcă țărmul
sunt sărutările gurii sale
cum pentru scoică talazul
așa sunt dezmierdările sale
ca marea freamătă iubitul meu
ca marea stârnită
învârtind a joacă o luntre
așa este iubitul meu
între tineri

ca o corabie lovită
geme inima mea

inima sa
cimitir de corăbii.

VII.
Cu cearcăne lungi
înaltă pășind
mângâind un creștet
sărutând un obraz
cum ceața subțire
plânsul ei
ținând în palmă
degete reci
legănând
vorbe nicicând rostite
treaptă cu treaptă
coborând
până la cei dintâi
morți îmbrățișați
paloarea lor acoperind
sfiindu-se
cu cearcăne lungi
înaltă pășind.

VIII.
Așa cum cade un cap obosit de pe umeri
zâmbind valurilor ce-l poartă
ia-mă de păr și târâie-mă în lumile tale
înger de peșteră
rotunde hăuri de tăcere
din priviri îndelung vom vorbi
jilavă mâna ta

va răsfira o șuviță de sânge
și târziu buzele tale
je ne sais pas trahir
și întunericul fecund...

XI.
Plouă tunetele tandre
se rostogolesc în palmele munților
oare mâna ta lunecă
peste translucidele gânduri?

XII.
Țărmuri de prescură
pudori sfârtecate de-un gând
ceafa mea arzând buzele tale
de o mie de ori te-aș ucide
de o mie de ori te-aș iubi

noaptea coboară
cu bucuria
roșului de mușcată.

Lamentații (fragmente)

II.
Stăpânul iluziilor
domnul valurilor amăgitoare
prințul mareelor
flux
și reflux nebuniei
lordul vuietului orbirii
amețeală dulce
chemare a neantului
abandonul ultimului pescăruș
părelnic

Preaînalte, mântuie-mă din brațele sale!

III.
Dansând
cu stăpânul iluziilor
și murmur în auz
singurătate
singurătate
sin-gu-ră-ta-te
și în inimă
suav prelung
plâns de vioară
cerul scânteietor
deșirându-se
infinitul
căzând în sine
picătură
cu picătură
nimicul.

IV.
Când tristețea
te îmbracă-n tristețe
veștminte lungi
veștminte grele
ușor fluturând
și ca un aer de iarnă
bine așezat
în inimă
geruri
și ghețuri
te însingurează

singurătatea

atunci abia lacrima
și numai lacrima

și Dumnezeu.

V.
Cum stai Tu
atât de aproape de dragoste
atât de aproape de dragoste
în lumina Ta
eu
nimic nu mai văd
trag fâșii de carne
străvezie
din mine
și sângele care picură
nu e leac
și Îți spun
nu mă încerca
încearcă-mă cu apă
încearcă-mă cu foc
cu dragoste
nu mă încerca
cum stai Tu
atât de aproape de dragoste
în lumina ei
eu
nimic
nu mai văd
un vârtej mă dansează
împinge în afară
culoarea din sânge
sângele din fusul de carne
și nevăzut
nesimțit
neștiut
răstimpul.

Doina Ioanid - Cusături

                        Cronică nouă! De citit în  Suplimentul "Răsunetul Cultural", realizat de Societatea Scriitorilor din Bistriţa-Năsăud şi USR Cluj  sau mai jos:

Petite chanson de carillonneur

Andrea Hedeș

• View the full image

Începând chiar cu volumul de debut ”Duduca de marțipan” (2000, poeme în proză) și trecând prin”E vremea să porți cercei” (2001), ”Cartea burților și a singurătății” (2003), ”Poeme de trecere”(2005) și ”Ritmuri de îmblânzit aricioaica” (2010), vocea Doinei Ioanid este una distinctă și distinsă în polifonia liricii contemporane. Timbrul său delicat, de o mare sensibilitate, întrupare melodică a imaginii–metaforă ”magnolii de oțel”, a avut puterea de a susține, de la debut până în prezent, un ton cald și intens, menținând vocea ușoară și flexibilă, fidelă propriului drum, propriei partituri, un itinerar în linie evolutivă, lucru vădit și în cel mai recent volum de poeme”Cusături” (Editura Cartea Românească, București, 2014).
Poemele din ”Cusături” sunt dedicate ”Celor de aproape sau de departe care m-au însoțit în drumul meu”. Țesătura volumului se înfiripă din melodicitatea și ritmul interior al poemelor în proză și devine fundal pentru o polifonie a vocilor iubirii, decrepitudinii și morții desfășurată într-o scriitură contrapunctică bine stăpânită. Doina Ioanid realizează în acest nou volum acea puritate a liniei melodice, lină și fluentă, devenită semnătura recognoscibilă a liricii sale. Poemele sale au ceva din galanteria madrigalului și din albastrul romanței antonpanești, o mângâioasă voce dulce-amară, parfumat-picantă, de un legato bine ponderat, caracterizată de o agilitate și o flexibilitate ce permit glisarea din cotidian în Arcadia, din gestul mărunt în fluturarea muzicii timpului,dansând printre eroi și iluzii. Acest repertoriu, deloc facil, aceste teme ample, caracterizate de o somptuozitate severă (moartea, fugit irreparabile tempus, vanitas vanitatum) sunt interpretate cu reverberații de clopoțel de argint, cascade de emoții și deslușiri, ușoare și flexibile, în care implacabilul, pare un nor ușor, plutitor și a cărui culoare abia trădează greutatea sisifică a destinului uman. O anume pudoare și decență care dezvăluie doar ici-colo un petic cusut cu stângăcie pe inimă, fără degetar, în fugă, căci, nu-i așa, spectacolul trebuie să continue, păpușile de cârpe își joacă mai departe rolul pe mica-marea scenă în drama a cărei actori și spectatori sunt, fără să o știe, marionete în mâna destinului. Dar cea care nu învățat să poarte cercei, nu a învățat nici ”arta” cusutului: ”Acum îmi pare rău că n-am învățat să cos. N-am învățat să cos butoniere, nici flori pe etamină, nici ștergare.O singură dată am reușit să însăilez un ceai cu un nor și cu o vacă. Să coși e lucru mare. Poți să pui petice colorate peste gheburile gelatinoase din spatele oamenilor, poți să-ți faci măști de tafta, să nu te recunoască femeile-toporișcă cînd vin după tine, poți să te coși la loc, deodată cu ziua care vine. Poți?.”
Acest refuz al asumării și integrării în limitele efemere ale destinului omenesc, această lamentație începută în poemele din volumul de debut și incantată ca o formulă de protecție șamanică, fir roșu de-a lungul volumelor Doinei Ioanid, e un ”plâns răsturnat”, căci dacă Făt-Frumosul din basm a avut șansa de a plânge și de a cere înainte de venirea pe lume ”tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte” iar mai apoi a beneficiat și de privilegiul de a greși, lunecând în Valea Plângerii, Duduca de marțipan nu a avut parte de astfel de șanse. Plânsul ei este acela al eroinei trezite în lume, fără drept de apel, nevoită să-și trăiască umanitatea, efemeritatea, feminitatea, ”tinerețea urmată de bătrânețe și viața urmată de moarte”, vânând în propria Vale a Plângerii iubirea, dar aceasta cu atât mai puțin i-a fost făgăduită la naștere... Cusături este drumul de întoarcere acasă, trecerea uimită prin locurile cunoscute de odinioară, este drumul spre copilărie, este și drumul interior, întors înlăuntru ca o spirală ce se închide în sine, iar drumul acesta mai are doar amintirile, doar fragmentele, doar petice de lume și din aceste bucăți, cusute stângaci se reface povestea unui ”a fost odată” , iar această poveste este act magic, punere în scena memoriei, catharsis și apă vie, singura formă de rezistență împotriva întrebării mute ” - Cum se poate una ca asta? mai alaltăieri am trecut pe aici; şi spunea tot ce ştia.” Iar răspunsul, departe de râsul care spulberă iluzia din basm, este ”Sîntem încă aici. Sîntem încă aici.” Acest răspuns, acest ecou, este el binecuvântare sau damnare?
”Nostalgii de duminică. Fețe ale iubirii, chipuri ale memoriri – boabe de piper puse sub limbă. Oameni zidiți din ce pot: iubire și spaimă, treceri mai mici și mai mari, cu atingeri și vise apucate stingher de o toartă. Nostalgii de duminică, învelișul cald al aerului pe obrajii mei. Și ziua continuă cu gesturi mici, regăsite cu deliciu. Sîntem încă aici, unde nu se vede prea bine, unde timpul ia umbra de pe chipul nostru și o aruncă în aer ca pe o clătită. Sîntem încă aici, în lumină, printre pomi. Așa ziceam. Așa zicem. Petite chanson de carillonneur.”

Invitație

Numărul 11

                         Despre numărul 11 al Revistei Luceafărul de Dimineață scrie cu entuziasm

                                                                   Evenimentul Zilei

                                       Mulțumiri domnului  Horia Gârbea  pentru semnalare.

Petru Poantă - Memoriale

                          Cronică nouă! De citit în numărul 3/2014 al  Revistei Mișcarea Literară  sau mai jos:

                                                           Cuibul privighetorii

                     Scrierea sumeriană folosea drept ,,semne…, combinaţii de pene imprimate în plăci de argilă proaspătă (...). De obicei se folosea o ramură de trestie şlefuită la un capăt iar celălalt se ţinea în pumn. Lujerul de trestie astfel pregătit lăsa în lut o urmă în formă de pană sau de cui, de unde denumirea de scriere cuneiformă (în lat. cuneus, i = cui, pană de despicat lemne, unghi ascuţit).

             După scriere, tăbliţa se ardea în cuptor asigurând textului o rezistenţă deosebită. Scrierea cuneiformă a cunoscut o largă răspândire în Orient şi s-a menţinut un timp destul de mare (3500 î.Hr. - 100 î.Hr.) comparativ cu soarta altor scrieri.”* Meditând asupra rândurilor acestea putem observa că întreg ”ritualul” la care scribul sumerian era nevoit să recurgă pentru a-și realiza meseria este necesar a fi, în zilele noastre, realizat la nivel mult mai subtil, mai înalt, de către scriitor pentru a-și împlini menirea. Lujerul de trestie pregătit pentru truda scrierii devine simbol pentru pregătirea interioară, pentru ”nevoia de perfecționare a mijloacelor creatorului de artã”**, pentru o formă de inițiere, de alchimie interioară; urma lăsată în lutul, simbol pentru emoția cititorului, în formă de pană sau de cui, înalță, transcede inefabile tărâmuri sau despică orizonturi, separând lumini de umbre; și mai e arderea în cuptor, în cuptorul propriei conștiințe, acest din urmă gest asigurând rezistența cuvântului scris în fața vânturilor, valurilor... Această călătorie în labirintul gesturilor interioare, culminând cu revelarea textului ca dar oferit de scriitor scriitorului și cititorului deopotrivă, poate sta drept și pirvi dincolo de limitele a ceea ce numim...timp. Acest drum al mătăsii e cartografiat în volumul ”Petru Poantă. Memoriale” alcătuit de Irina Petraș, publicat la Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2014, ”un exercițiu memorativ” ordonat în două părți distincte: scriitorul despre sine – autobiografie și interviuri, scriitorii despre Petru Poantă – texte de despărțire și comentarii la cărțile sale și anexa – ”o sumă de imagini”.

                          Volumul ”Petru Poantă. Memoriale” pare un dans al imaginilor pe suprafața delicată a aminitirii, un vals al norilor ce sfârșesc prin a contura o imagine, un chip, mereu același dar parcă niciodată la fel, ca în magica, fascinanta și străvechea artă ebru, arta norilor sau arta picturii pe apă. În perimetrul restrâns al unei cărți, pe apele mișcătoare, mătăsoase ale amintirilor, se lasă să cadă lacrimi de culoare. Iar pentru ca acestea să nu se înece e necesară mixarea lor cu o doză de fiere, picătura de amar făcând posibilă rostogolirea culorilor pe apă, dansul lor sinuos, integritatea fiecărei picături intens colorate, viața ei plutitoare pe epiderma suportului lichid, cioburi de memorie, frânturi de viață, clipe intense, lumi care au încetat să existe dar pe care cuvântul scris, cuvântul citit le cheamă la un nou rost, cum remarcăm din doar două ample citate (nerefuzându-i cititorului ”privilegiul încântării” ***cu acest ”aliment rafinat”*** care este volumul): ” Iată, reluată aici, ca un memento, meditaţia pădureanului Petru Poantă asupra cărării. (I.P.) Cărarea refuză anonimatul. Poţi fi singur, însă nu anonim. Aici, dacă te întâlneşti cu cineva, trebuie să intri pentru un moment în starea dialogală. Strada nu are această intimitate. Cărarea poate duce în metafizic; ea nu se termină niciodată. Strada e limitată prin însuşi faptul că are un nume sau un număr; ea orientează, este un reper sau un refugiu al omului în mulţime. Baudelaire are revelaţia teribilei ei singurătăţi. Ea permite aventura galantă chiar. Cărarea te expune, dacă nu semenilor, în orice caz, infinitului. Cine n-a cunoscut fascinaţia ei nu poate înţelege deruta străzii”; ” Am învăţat să muncesc ca un profesionist de la vârsta de 12 ani. Când a murit tata, intram în adolescenţă aproape maturizat, şi până am terminat facultatea, în toate vacanţele de vară am lucrat în agricultură ca un ţăran de rând. Nu mă relaxam în acest interval. Eram acolo, adaptat, transpus integral în acea rusticitate compactă şi laborioasă, deloc idilică. Atunci mi-am dat seama că ţăranul comun nu are sentimentul naturii şi că acest sentiment nu este unul natural. Nu am privit conştient natura decât după o bună educaţie estetică, iar peisajele pe care privirea/sensibilitatea mea le admira erau în esenţă „recunoaşteri” ale imaginarului cultural.

Îmi amintesc că, în hotarul satului meu, pe versantul unui deal, creşteau o mulţime de tufe de liliac, dar n-am auzit nici un localnic mirându-se măcar de acea misterioasă erupţie florală. Eu am avut revelaţia acelei imagini exuberante, a floralului estetic, abia după ce l-am citit pe Proust. Sensibilitatea profundă a naturii se dobândeşte doar printr-o consistentă experienţă estetică. Dar să revin: întoarcerile mele periodice la „izvoare” nu erau afectate de nostalgie la început. Până să ajung la reveria „copilăriei paradisiace” trebuia să fac cunoştinţă cu mitologia acestui topos livresc. Satul nu mi se arăta ca un univers de semne şi simboluri enigmatice. Natura, neintermediată estetic, nu mi-o „amintesc” decât ca pe un conglomerat de senzaţii. Miraculos rămâne faptul că poţi retrăi plenitudinea acestor senzaţii într-un orizont cultural. Probabil că orice persoană cultivată, născută la ţară, are o „Coastă a Boacii”, precum Emil Cioran, are o geografie intimă căreia marile reverii livreşti îi revelează o transparenţă destinală. Indiferenţa estetică a ţăranului faţă de natură nu exclude sentimentul organic, „iraţional” al apartenenţei la spaţiul său originar, cu precizarea că un asemenea sentiment nu îi apare obligatoriu drept „substanţă” etnică, nu se dezvoltă nemijlocit într-un orgoliu al autohtoniei. ”

. Aceste boabe de culoare, dirijate pe luciul memoriei cu ajutorul unui lujer de trestie vor dansa, un spectacol plutitor de balet, așezându-se în cercurile amintirilor, rotunde, pline de întrebări, de răspunsuri și de sens, peste care se poate așeza, ca în amintita tehnică, foaia albă pe care se imprimă întreagă această fascinată plutire, acest efort al culorii și al mâinii și al amintirii de a vorbi printr-un tablou plin de metafore: cuibul privighetorii****...

                    Omul fără patrie este ca privighetoarea fără grădină, spune un proverb persan. Ori, așa cum mărturisea poetul, limba română e patria. Patria lucrătorilor în cuvânt. Petru Poantă are și grădină și cuib. Iar cuibul nu este gol, căci în el răsună cântecul. Ori cântecul este existență.*****

                        

* http://ebooks.unibuc.ro/istorie/arhivistica/6capI.htm

** Andrei Moldovan, Poeți fără poezie, Editorial din Răsunetul Cultural, An. II; Nr.9 (18), septembrie 2014, http://www.scribd.com/doc/238938752/R%C4%83sunetul-Cultural-Septembrie-2014

*** Petru Poantă

         ****  Stil de EBRU: “BULBUL YUVASI” – EBRU Cuibul Privighetorii

         *****  Cântarea este existență – Rilke

                                                                  Andrea Hedeș

                                                            

                      

De sărbătoare

                        La Mulți Ani cu ocazia onomasticii celor ce poartă numele Sfinților Arhangheli!
                        Mai jos, un eseu despre această sărbătoare.



                                                  Sărbătoarea Sfinților Arhangheli Mihail și Gavril

                                                                                                         Andrea Hedeș

                              În eseul de față am ales ca punct de plecare sărbătoarea Sfinților Arhangheli Mihail și Gavril așa cum  este ea percepută și celebrată  în universul  satului românesc. Metoda aleasă este, cu precădere, cea descriptivă, eseul beneficiind astfel și de ipostaza estetică a povestirilor și legendelor, a credințelor țesute în jurul celor doi arhangheli și păstrând astfel vechea tradiție recuperatorie a Școlii franceze, profitând de  tezaurizarea efectuată de celebrii pionieri ai etonologiei românești. Aplecarea asupra acestei sărbători este un bun prilej de a cartografia ceea ce Marcel Mauss numea în al său Manual de etnografie diferența între ”religio stricto sensu” și ”religio lato sensu”, ajungând pe terenul ”religiilor populare”, a ”sistemelor simbolice” și, de ce nu, a ”istoriei mentalităților” la care făceau referire Georges Duby, Jacques Le Goff și Philippe Aries, într-un spațiu de intersecții ale imaginarului, practicii religioase și diferitelor aspecte ale vieții religioase relevatoare pentru polisemia sacrului țărănesc. (Confer Ioana Repciuc, Simion Florea Marian și cercetarea sărbătorilor tradiționale).

                           În imaginarul popular, pentru îngeri sunt valabile aceleași traiectorii ale gândirii țărănești ca și cele enunțate în cazul sfinților:”Sfinții despre care vorbesc țăranii nu seamănă întru totul cu cei din cartea de religie, nici cu cei pictați în icoane, chiar dacă au multe în comun. Sfinții țăranilor umblă prin cer pe lângă Dumnezeu și au fel de fel de îndatoriri și treburi, pe care le împlinesc fără răgaz. În vremea veche, se spune, ei coborau adesea pe pămînt, printre oameni, ca și Dumnezeu, de altfel, călătorind prin lume.”¹  

                               Dar cine sunt îngerii? ”Îngerii sunt ființe aflate între cer și pământ, ducând mesaje de la Dumnezeu la oameni și înapoi. De unde vin îngerii, oamenii nu prea știu. (...) Îngerii locuiesc în cer. Sunt organizați în nouă cete și sunt conduși de Arhanghelii Mihail și Gavril.”² Acești conducători ai cetelor îngerești, cei doi arhangheli, au și o sărbătoare în calendarul popular, și este interesant de urmărit cum sărbătoarea din calendarul creștin a pătruns în calendarul popular, nefiind vorba doar de un împrumut ci de o adoptare și transformare, o trecere a sărbătorii prin filtrul imaginarului, mentalităților universului sătesc, o asimilare a acesteia urmată de o redare sub un chip nou și tradus în limbajul simbolic al țăranului român, deosebit de interesant de descifrat, datorită bogăției de tonuri și nuanțe în care acesta înflorește. Pentru ilustrarea acestui subtil proces alchimic, vom începe prin a prezenta  sărbătoarea Sfinților Arhangheli Mihail și Gavril având ca punct de plecare perimetrul religios, așa cum este ea explicată de către părintele consilier patriarhal Pr. Constantin Stoica: ” Ziua de 8 noiembrie a început a fi prăznuită în Biserică ca sărbătoare a îngerilor, în veacul al cincilea şi s-a răspândit repede în tot Răsăritul creştin. Vorbind despre îngeri, Biserica ne învaţă că sunt duhuri slujitoare, slugi credincioase lui Dumnezeu, trimişi de acesta să fie prieteni şi ocrotitori ai oamenilor”³, a mai spus părintele Stoica: ”La început toţi îngerii au fost buni şi înţelepţi. După încercarea la care i-a supus Dumnezeu, înainte de Facerea Lumii, o parte dintre ei, adică cei conduşi de Lucifer, s-au răzvrătit.”⁴

                               "Atunci, spune Scriptura, a fost mare război în cer. Mihail şi îngerii cei buni au învins, iar cei răi au fost aruncaţi din cer, devenind demoni. Peste soborul îngerilor buni, Dumnezeu l-a rânduit, pe veci conducator, pe Arhanghelul Mihail"⁵, a mai spus părintele consilier.

                                ”Sfântul Arhanghel Mihai înseamnă în limba ebraică, "Cine este ca Dumnezeu?". El este cel care "striga": "Să luăm aminte, noi, care suntem făpturi, ce a pătimit Lucifer, cel care era cu noi: cel ce era lumina, acum întuneric s-a făcut. Cine este ca Dumnezeu?" - şi asa s-a întocmit soborul, adică adunarea şi unirea tuturor îngerilor. Pe seama sa se pune şi călauzirea lui Lot şi a familiei acestuia la ieşirea din Sodoma, precum şi protecţia specială a poporului lui Israel. Îi scoate din cuptor pe cei trei tineri din Babilon, îl sprijină în luptă pe Ghedeon, îl mustră pe vrăjitorul Valaam şi îl eliberează din închisoare pe Sfantul Apostol Petru. Conform Scripturii, toţi morţii vor ieşi din morminte la glasul trâmbiţei Sfântului Arhanghel Mihail.

                                  De aceea, Arhanghelul Mihail este considerat căpetenia oştilor cereşti-îngereşti, acela care, la sfârşitul lumii, va lupta cu diavolul şi despre care se spune că nu stă în Rai decât în Vinerea Mare şi de Paşti, în restul timpului fiind în misiune pe pământ.

                                  Sfântul Arhanghel Gavriil înseamnă în limba ebraică, "bărbat-Dumnezeu". Numele său conţine concentrat vestea că Dumnezeu se va face bărbat, că va asuma firea omenească. Gavriil este arhanghelul bunelor vestiri. El a vestit lui Ioachim şi Anei, că o vor avea pe Maria, deşi erau bătrâni. De asemenea, Arhanghelul Gavriil a vestit-o pe Fecioara Maria că îl va naşte pe Iisus, Gavriil a rostit cel dintâi numele lui Isus Hristos şi l-a înştiinţat pe Zaharia de naşterea fiului lui, Înaintemergatorului, Ioan Botezătorul, a vestit păstorilor că în Bethelem s-a născut Mesia. Sfântul Gavriil ocroteşte fecioarele, mamele şi pruncii şi duce rugăciunile la Dumnezeu, a adăugat purtătorul de cuvânt.

                               Drept recunoştintă pentru aceşti doi îngeri, Biserica ortodoxă a rânduit ca aceştia să fie pictaţi pe două dintre uşile Sfântului Altar. Unul cu crini în mâna, semn al bunei vestiri, iar celalălt cu o sabie de foc, semn al pazei care i-a fost rânduită la poarta Edenului. În popor se spune că fiecare om are câte un înger păzitor.” Am ales acest fragment din contemporanietate, deoarece, este cunoscut faptul că discursul bisericii a rămas, în cea mai mare parte a lui, neschimbat, acest conservatorism și inerție permițîndu-ne să-l alăturăm, în încercarea de față, discursului țărănesc despre această sărbătoare, chiar dacă pentru acesta din urmă vom folosi spre exemplificare mărturii culese la o distanță considerabilă în timp.

                             Dar să vedem, mai întâi, ce înseamnă sărbătoarea, nu pentru cercetătorul preocupat de etnologie, antropologie sau istorie, ci pentru subiectul cercetării sale, țăranul:  ”Noi sărbătorile le ținem, pentru că și ele pe noi ne țin. Noi ne rugăm pentru sănătatea noastră și a copiilor noștrii; și pentru noroc, să n-avem pagubă în vite și la gospodărie, și ne sunt de ajutor, dacă le ținem și le cinstim. Dară dacă n-am face aceasta, ar fi rău de noi. Pe cât mergem la biserică și aprindem lumânări, postim, ne rugăm, pe atât ne merge mai bine și Dumnezeu cu sfinții ne păzesc și ne ajută. Noi trebuie să ne rugăm la sfinți și la zilele cele mari, ca ele apoi să se roagepentru noi lui Dumnezeu.”⁷  Sărbătoarea Sfinților Arhangheli se numește Hranghelul în Moldova, Sf. Arhanghel în Țara Românească și Oltenia, Arhanghel prin Transilvania⁸. Sâmbăta de dinaintea Hranghelului se numește Hranghel, se fac atunci praznicele pentru sufletul răposaților. Se mai numește, în unele zone, Moșii de Hranghel sau Moșii de toamnă⁹. E și ziua când creștinii aprin o lumânare la biserică pentru a avea lumină pe lumea de dincolo. Ea va lumina și pentru cei morți de ”moarte năprasnică, sau pentru cei morți fără lumânare la căpătâi . Tot în această zi, în Transilvania, se face ”turta arieților”. Arieții sunt berbecii despărțiți de oi și care acum se amestecă din nou cu oile. Cu acest prilej se coace o turtă și se aruncă între oi. Dacă va cădea cu fața în sus e semn bun pentru miei, dacă va cădea cu fața în jos, dimpotrivă¹⁰.  Mai aflăm că ”ziua aceasta se socotește ca o sărbătoare mare; deci se serbează cu desăvârșit nelucru. Prin Bucovina se spune că Sf. Hranghel e bine să-l ții, că-i cu îngăduială.”¹¹

                              Demn de remarcat este următorul fapt: în lumea satului, Arhanghelul Gavril ”rămâne umbrit”, după expresia lui Tudor Pamfile, de atenție specială bucurându-se, în scimb, Arhanghelul Mihail, ”voievodul”¹² (vezi p.204, Tudor Pamfile). Conform aceluiași autor, ”Arhanghelul Mihail își are însemnatul său rost hagiografic, credem, numai mulțumită celor două cărți populare: Călătoria Maicii Domnului la iad și Minunile Sfântului Sisoe sau Avestița, aripa Satanei.” ”Afară de acestea însă, trebuie să pomenim ceva și despre rostul pe care îl are Sfântul Mihail după literatura populară scrisă, care a fost până dăunăzi și chiar și astăzi pe alocuri foarte cetită, și care, prin urmare, a avut și are o influență covârșitoare în formarea și răspândirea legendelor și credințelor populare.”¹³

                             Dar care sunt ”straiele de sărbătoare” pe care ”le îmbracă” acești ”întâi între îngeri” ¹⁴, Arhanghelii Mihail și Gavril în lumea satului, în ziua consacrată lor, aceea de 8 noiembrie?

                               ” În zonele muntoase, în care Arhanghelii erau celebraţi şi ca patroni ai oilor, stăpânii acestor animale făceau o turtă mare din făină de porumb, numită "turta arieţilor" (arieţii fiind berbecii despărţiţi de oi), ce era considerată a fi purtătoare de fecunditate. Această turtă se aruncă în dimineaţa de 8 noiembrie în târla oilor, odată cu slobozirea între oi a berbecilor. Dacă turta cădea cu fata în sus era semn încurajator, de bucurie în randul ciobanilor, considerându-se că în primăvară toate oile vor avea miei, iar dacă turta cădea cu faţa în jos era mare supărare în satele şi târgurile bucovinene se făceau şi se fac şi astăzi, de 8 noiembrie, pomeniri şi praznice pentru cei morţi iar, în biserici, fiecare creştin aprinde câte o lumânare ca să aibă asigurată lumina de veci, călăuzitoare pe lumea cealaltă.

                        "Vara Arhanghelilor" ţine o zi. Pe lângă aceasta, între Arhangheli şi Crăciun trebuie neapărat să mai fie trei-patru zile senine şi calduroase, numite "vara iernii".

                         În sâmbăta dinaintea sărbătoririi se fac praznice pentru sufletul morţilor. Ofrandele date la pomana pentru morţi, din Ajun sau din Ziua Arhanghelilor, se numesc "Moşii de Arhangheli". Fiecare om trebuie să aprindă o lumânare, care îi va fi "lumina de veci" în lumea de dincolo. Se aprind lumânări atât pentru oamenii în viaţă, cât şi pentru cei dispăruti fără lumânare.”¹⁵                       

                         Despre Arhanghelul Mihail circulă credința prin Bucovina că acesta ar fi fost cel dintâi sfânt sfințit de Dumnezeu și care i-a stat de-a dreapta¹⁶. Conform altor credințe, transpuse în povești, Hranghelul a fost mai întâi slugă la diavol. și la chemarea Sfântului Petru a început să-l urmeze pe Dumnezeu, însă ruperea de Necurat nu a fost ușoară, numai ajutorul lui Dumnezeu, al Sfântului Ilie, care l-a tunat pe diavol l-au ajutat să se ridice spre cer¹⁷.  Arhanghelul Mihail este și cel care a recuperat ”stima”, haina îngerească, de la Lucifer, îngerul răzvrătit, pentru a o înapoia lui Dumnezeu.¹⁸ Tot despre Arhanghelul Mihail se crede că, împreună cu Sfântul Ilie tună împotriva dracilor.

                          Una din cele mai importante atribuții ale Arhangelului Voievod Mihail este aceea care ”de obicei intră în rostul Morții.”¹⁹ Acesta ia sufletul omului, ”îl poartă prin toate locurile pe unde omul a umblat în viață și apoi îl duce din nou la casa lui, unde îl lasă să se ospăteze trei zile, și numai în urmă îl suie în cer la Dumnezeu. (...) Tot astfel cred și bulgarii.”²⁰  Mai aflăm și că ”Îngerul (Arhanghelul Mihail) cântărește, după lumea sufletului faptele răposatului.”²¹ (...) El, împreună cu Arhanghelul Gavril, ca cei mai mari între îngeri ce sunt, păzesc pe oameni în tot timpul vieții lor, iar la sfârșitul vieții, în ceasul cel de moarte, tot ei le iau sufletele.”²²

                             Această credință, conform căreia Arhanghelul Mihail stă lângă om în ceasul morții, ”poate chiar în chip de moarte”²³  este răspândită nu doar în Oltenia, Țara Românească, Bucovina, Transilvania, etc ci și la macedoromâni ( ei spun că atunci ”când este să-și dea bolnavul cea din urmă suflare, Arhanghelul Mihail șade în dreapta acestuia, dracul se așază în stânga, iar îngerul păzitor se pune la căpătâi. Diavolul caută ca prin toate mijloacele să atragă sufletul celui ce va muri spre sine, însă Sfântul Mihail îl împiedică. Atunci când vede că trupul este aproape să-și dea sufletul, sfântul taie capul muritorului cu sabia. Acum, nevăzut, sângele mortului se risipește în toate părțile, și de aceea, după moarte, în casa omului se văruiește din nou și se spală rufele²⁴   și la meglenoromâni (care adaugă faptul că Arhanghelul Mihail duce, după moartea omului, sufletul acestuia în lumea cealaltă.²⁵⁾ Această reprezentare a Arhanghelului, prezentă în imaginarul popular, a căpătat contururi precise, ea inspirând și o iconografie, cum ne arată o reproducere din volumul Sărbătorile la români a lui Tudor Pamfile, după  ”o iconiță făcută pe hârtie, înainte de 1747”, iconiță în care  Arhanghelul apare reprezentat după imaginea consacrată a morții, având drept chip un craniu, jumătatea superioară a trupului fiind constituită din schelet, ținând în unul din brațe o coasă, dar având, în același timp, atributele de voievod redate prin însemne vestimentare ale puterii: coroana, mantia și însemne militare, semnalate prin încălțăminte, niște cizme ce par a fi parte a unei ținute militare.²⁶”Din credința că Sfântul Arhanghel ia sufletele oamenilor în clipa răposării, a rămas zicala – îl ia Sfântul Arhanghel – care însemnează moare, se duce.”²⁷ ”Sfinților Arhangheli, când trebuie să ia sufletele oamenilor, li-i milă și plâng când fac acestea. De aceea, ziua lor se cade ca fiecare creștin s-o petreacă în post și în smerenie. Mai mult chiar, în Bucovina se crede că atunci când este trimisă Moartea la om, Arhanghelul îi zice: -Să-l mai lăsăm un ceas, două; și numai după aceasta îi taie capul.”²⁸  Sfântul Mihail e cel mai puternic dintre sfinți deoarece ”lui i-a dat Dumnezeu să poarte luna și soarele. (...) Sub mâna lui sunt toate vietățile și oamenii, atât cei vii cât și cei morți.²⁹ Sfântul Mihail ține în frâu pe Mamarca, nevasta lui Scaraoschi, stăpâna iadului și mama dracilor.  Tot el taie cu sabia pânza nourilor de grindină sau piatră³⁰. Sfântul Mihail ține cheile raiului.Arhanghelul, atunci când vine vorba de a-și duce la împlinire sarcina funebră, ”e ca turcul: nu vrea să știe de nimic.”³¹ Totuși, el mai poate fi, uneori, păcălit: într-o poveste despre Arhanghel, acesta este ales naș de botez al copilului unui om sărac (de notat aici că Dumnezeu este refuzat de către părinte: ”Apoi dacă-i așa, nu vreau; mie îmi trebuie un cumetru cum se cade, și dumneata n-ai semne, căci cum poate fi Dumnezeu om drept, când pe unii îi ține săraci, lipiți pământului, iar pe alții îi rabdă să se-mbuibeze cu toate bogățiile de pe lume; pe unii îi ține bolnavi-putrezi, iar pe alții sănătoși. Asta nu-i dreptate! Bună ziua, Doamne! (sic!) ori Arhanghelul este acceptat ca și cumătru deoarece ”Dumitale îți dau băietul ca să mi-l botezi, căci ești om drept: iai sufletele tuturora, și bun, și rău, și nu cauți nici bogatului, nici săracului, nici frumosului, nici urâtului, nici celui mare, nici celui mic!”), darul nașului pentru finuț este ”vederea celor nevăzute, (...) meșter de sănătate (...). Dacă mă vei vedea la capul bolnavului, să știi că se duce, dacă mă vei vedea la picioarele lui, se scoală”. Odată, finul Arhanghelului ajunge să fie chemat la împărat ”ca să-i scape fata de la moarte. Vraciul vine și vede pe Arhanghel la căpătâiul bolnavei. Atunci poruncește să i se întoarcă patul în așa chip, ca picioarele fetei să vină acolo unde i-a fost capul. Astfel Arhanghelul păcălit a rămas la picioarele bolnavei, care n-a întârziat să se însănătoșeze.”

                                  La judecata de apoi, Arhanghelul Mihail împreună cu Gavril vor bucina din bucine, ca să se trezească și să se întrupeze toți morții³².   De menționat că Sfântul Mihail, la fel ca Sfântul Ilie, ”se află în cer cu trupul viu. Prin urmare, înainte de a face Dumnezeu judecata de apoi, Sfântul Arhanghel va trebui să scoboare pe pământ, după ce va trâmbița judecata. Aici Diavolul îl va lua (...) va picura sângele Arhanghelului Mihail pe pământ. Din acest sânge pământul va arde de șapte stânjini, curățindu-se de toate blăstămățiile, păcatele și nelegiuirile câte sunt și câte s-au săvârșit pe lume.”³³

                                 Dincolo de acest aspect funest, sobru, psihopomp, voievodal, amintind oarecum și de imaginea Sfântului Gheorghe, chiar dacă aceasta nu este invocată într-un mod deschis, Arhanghelul Mihail are și o față extrem de umană, așa cum poveștile legate de sărbătoarea sa ni-l descriu: el este fie cuprins de milă și remușcare atunci când Dumnezeu îi poruncește să ia sufletul unei femei, mamă a doi prunci gemeni, căzând astfel în păcatul neascultării și este izgonit din cer pe pământ, condamnat la o viață de muritor, viață în care, fie ”fură un taler de argint, poleit cu aur” sau ”în altă noapte Arhanghelul Mihail ucide un copil al unui bogat unde petrecuse cu alți tovarăși ai lui”, lucruri greu de închipuit a fi înfăptuite de către un înger, dar care aveau, se pare, un înțeles ascuns, așa cum acesta va dezvălui, căci, se pare, deși condamnat la existența omenească, Arhanghelul nu își pierde bună parte din puteri.

                                    Mai mult decât atât, aflăm că „Arhanghelului Mihail, purtătorul de moarte, i-a venit și lui poftă, dă, ca tot omul, - să se scoboare pe pământ și să se gospodărească.”³⁴ Arhanghelul se însoară cu o ”femeiușcă, coz de frumoasă”, însă în scurt timp cei doi încep să o ducă ”câine-câinește”, ba ”într-o zi chiar i-a scos un ochi sfântului nevasta lui. Și de atunci e Moartea chioară și nu vede bine pe cine să ia.” Cu această femeie Arhanghelul are și un copil, ” băiatul morții”. De greu ce a dus-o cu nevasta, a rămas și vorba ”Ciuda lui Arhanghel”, care este chiar o zi ce se ține separat, pe 6 septembrie, cu nemuncă. Tradiții și obiceiuri de 6 Septembrie:"Tradiţii: Ciuda lui Arhanghel e numele nevestei lui Arhanghel, pe care acesta ar fi lăsat-o din pricina traiului rău, aici, în această zi, iar el a fugit atâtea săptămâni, până s-a oprit la 8 noiembrie. 
                                 Odată au pornit doi fraţi în ziua de Ciuda lui Arhanghel, ca să‑şi facă stogurile cu fân. Alţi oameni, văzându‑i, le‑a zis: – Nu mergeţi astăzi, că azi e zi de mare primejdie; azi e Ciuda lui Arhanghel! Dar fraţii le răspunseră cu nepăsare: – Ce ne pasă nouă? Puteţi să vă ciudiţi voi cât vreţi, că noi tot ne ducem! Şi s‑au dus. Acolo, la câmp, unul s‑a ridicat pe stog ca să aşeze paiele de fân, iar celalt a început să‑i dea de jos fânul cu furca. Şi tot lucrând astfel, a greşit cel de jos şi a luat pe cel de sus în furcă, ucigându‑l în chipul acesta. Iar Dumnezeu, ca să dea lumii o pildă, luă chipurile acestor doi fraţi şi le puse în lună.

                            Apărător de rele şi durere: Ciuda e mai mult o sărbătoare femeiască, de frica sfezilor şi bătăilor din casă. Dacă femeia n‑o ţine, bărbatul umblă înciudat tot anul. 
 Nu se coase ca să nu se întâmple ceva rău. Fiecare trebuie să se ferească de sfadă şi de ceartă, pentru a nu fi mânios tot anul."³⁵
                            Tot despre această sărbătoare aflăm ”că în popor, această zi se numeşte „Ciuda Lui Arhanghel” şi se ţinea pentru a fi protejate animalele, recoltele, pentru a nu fi ceartă în casă. Nu se cosea, pentru a nu se întîmpla rele. Prin multe sate, sărbătoarea se numeşte şi acum „Ciuda lui Arhanghel”. Chiar dacă nu ne vine să credem, acum cîteva sute de ani, cuvîntul „ciudă” avea un sens foarte frumos. El a fost împrumutat din slava veche, limba în care erau scrise cărţile sfinte şi însemna „miracol“. Numele se referă, deci la minunea făcută de Sfîntul Arhanghel la Colose. Cu timpul, oamenii au schimbat sensul cuvîntului pînă a ajuns să însemne „invidie” şi nu mai cunosc semnificaţia iniţială a sărbătorii. De aceea, au ajuns să creadă, că este o sărbătoare pe care trebuie să o ţii ca să nu fii mînios şi supărat, plin de ciudă, tot anul.  ”Lângă cetatea Colose, în Frigia,se spune, că Sfinţii Apostoli Ioan şi Filip fuseseră să propovăduiască dreapta credinţă, unul în Efes şi celălalt în Ierapole. Înainte de a pleca spre alte locuri, s-au oprit la Herotop, lîngă Colose. Atunci au prorocit că Sfîntul Arhanghel va face minuni în acel loc. Îndată după plecarea lor, a ţâşnit un izvor a cărui apă tămăduia bolnavii. Se spune că unui păgân foarte bogat din Laodiceea, care avea o fată mută, i s-a arătat într-o vedenie Sfîntul Arhanghel Mihail, chemându-l la izvor. Fata s-a vindecat şi tatăl ei, drept mulţumire, a înălţat deasupra izvorului o biserică cu hramul „Sfîntul Arhanghel Mihail” şi s-a creştinat.

                                   Păgânii din cetate erau invidioşi şi au încercat să-i facă rău preotului Arhip, slujitorul bisericii. Dar n-au reuşit, pentru că l-a păzit Sfântul Arhanghel. Atunci au abătut râul din preajmă peste biserică, să o scufunde. Dar Sfîntul Arhanghel s-a arătat şi a lovit cu un toiag piatra cea mare pe care se sprijinea altarul bisericii. S-a deschis o prăpastie fără fund, în care s-a scurs tot puhoiul. Şi de atunci apele continuă să cadă în prăpastia pe care nu o pot umple”³⁶.

                                   Arhanghelul Gavril, Gavriil, Gavrilă, Gavril Blagovecinicul³⁷ este, față de Arhanghelul Mihail, ceea ce Sfântul Apostol Pavel este față de Sfântul Apostol Petru în credințele poporului nostru, după constatarea lui Tudor Pamfile.

                                   Despre Sfântul Gavril se crede că ține Ciuma de Păr, la fel ca Sfântul Haralambie ori că tună alături de Sfântul Ilie și Sfântul Mihail, împotriva necuratului, ori că ”orânduiește cu tunul și piatra”, de această dată, singur.

                                 Și poveștile despre Sfântul Gavril sunt mai puține. Conform uneia din ele, Sfântul Gavril reușește, prin perseverență, să afle cum poate fi dezlegat păcatul strămoșesc  care a dus la izgonirea din rai, ducând lui Dumnezeu vestea smulsă de la Nefârtat. El reușește astfel să salveze neamul omenesc, ducând de Blagoveștenie ”vestea cea bună” Mariei, ”Fecioara Preacurată”, poveste ce se aude prin Moldova.³⁸                               

                                 O a doua poveste vine din părțile Transilvaniei, și este ”legenda grierușilor și vacii-Domnului, două insecte făcute prin minunea Arhanghelului Gavriil. Legenda are drept învățătură faptul că mândria și încrederea prea mare în prorpiile forțe sunt acțiuni necugetate. Astfel, Voinic-Înflorit rămâne doar umbra palidă a ceea ce era în urmă cu un an, ne dă povestea acest termen magic, simbolic, iar faptul că a fost și iute la mânie a dus la pierderea Ilenei Cosânzeana, iubita lui. Sfântul oferă o dezlegare acestei pilde, transformându-i pe cei doi, pe Ileana Cosânzeana în vaca domnului iar pe Voinic-Înflorit în greiere.³⁹   

                                  Vom concluziona citând, la fel ca întru început, din studiul Ioanei Repciuc, privitor la  Simion Florea Marian și cercetarea sărbătorilor tradiționale, citând anume cuvintele lui Mircea Eliade care militează pentru necesitatea restabilirii funcției magice a lecturii ”de a stabili un contact între om și cosmos, de a aminti memoriei scurte și limitate a omului o vastă experiență colectivă, de a lumina riturile.” Până la urmă, simpla parcurgere a acestor rânduri este un act recuperator și reintegrator în acel spațiu în afara timpului profan, în timpul sacru și magic în același timp în care se desfășoară, rotitoare ca o horă a Sânzienelor, sărbătorile.                          

Note

1. Îngeri, Zmei și Joimărițe, Mitologie populară pe înțelesul copiilor, Carmen Mihalache, Ana Pascu, Cosmin Manolache, Ciprian Voicilă. Editura Humanitas, , București, 2008

2. Idem 1

3.  http://www.realitatea.net/sfintii-arhangheli-mihail-si-gavriil-traditii-si-obiceiuri--semnificatia-numelor_1047929.html#ixzz34JzPI2G7 

4.  idem 3

5. ibidem 3

6. ibidem 3

7. Datinile și credințele poporului român adunate și așezate în ordine mitologică, vol 1, Elena Niculiță-Voronca, Editura Saeculum I.O. București, 2008

8. Sărbătorile la români, Tudor Pamfile, Editura Saeculum I. O. București, 2006

9. idem 8

10. ibidem 8

11. ibidem 8

12. ibidem 8

13. ibidem 8

14. Mitologia poporului român, Tudor Pamfile, Editura Vestala, București, 2006

15.  http://www.realitatea.net/sfintii-arhangheli-mihail-si-gavriil-traditii-si-obiceiuri--semnificatia-numelor_1047929.html#ixzz34JzPI2G7 

16.  Sărbătorile la Români,  Studiu etnografic, Tudor Pamfile, Colecția Mythos, Editura Saeculum I. O., București, 2006

17. Idem 16

18. Ibidem 16

19. Idem 14

20. Ibidem 14

21. Bianu și Hodoș în Bibliografia românească veche, I, p.202 citați de  Tudor Pamfile în . Mitologia poporului român, Editura Vestala, București, 2006

22. Ibidem 14

23. Ibidem 16

24. Ibidem 16

25. C.N. Mateescu în Calendarul revistei Ion Creangă pe 1913, p.104 și urm. citat de Tudor Pamfile în Sărbătorile la Români,  Studiu etnografic, Colecția Mythos, Editura Saeculum I. O., București, 2006

26. Ibidem 16

27. Ibidem 16

28. Ibidem 7

29. Ibidem 7

30. Ibidem 16

31. Ibidem 16

32. Ibidem 16

33. Ibidem 7

34. Ibidem 16

35. Calendarele poporului român, Antoaneta Olteanu, Ed. Paideia, Bucureşti, 2001, 2009

36. http://www.moldovenii.md/md/section/613

37. Marian, Legendele Maicii Domnului, p. 19, citat de Tudor Pamfile în Sărbătorile la Români,  Studiu etnografic, Colecția Mythos, Editura Saeculum I. O., București, 2006

38. Ibidem 16

39. Ibidem 16

Bibliografie

Antoaneta Olteanu, Calendarele poporului român, Ed. Paideia, Bucureşti, 2001, 2009

Carmen Mihalache, Ana Pascu, Cosmin Manolache, Ciprian Voicilă, Îngeri, zmei și joimărițe, Mitologie populară pe înțelesul copiilor, Editura Humanitas, București, 2008

Elena Niculiță-Voronca, Datinile și credințele poporului român adunate și așezate în ordine mitologică, Vol I-II, Ediție îngrijită și inroducere de Ioradn Datcu, Editura Saeculum I. O., București, 2008

Tudor Pamfile, Sărbătorile la români, Studiu etnografic, Colecția Mythos, Ediție și introducere de Iordan Datcu, Editura Saeculum I. O., București, 2006

Tudor Pamfile, Mitologia poporului român, Ediție îngrijită și prefațată de I. Oprișan, Editura Vestala, București, 2006

Presa electronică

 Mediafax.ro.

http://www.alil.ro/wp-content/uploads/2012/05/Simeon-Florea-Marian-%C5%9Fi-cercetarea-s%C4%83rb%C4%83torilor-tradi%C5%A3ionale.pdf

http://www.realitatea.net/sfintii-arhangheli-mihail-si-gavriil-traditii-si-obiceiuri--semnificatia-numelor_1047929.html#ixzz34JzPI2G7

http://www.moldovenii.md/md/section/613

                                                          Andrea Hedeș