M-am trezit într-o dimineață cu fața la cer și am hotărât să nu mai urmez sfatul unui amic, acela de a nu-mi face publice scrierile înainte de apariția lor pe hârtie. De atunci scot iepuri albi din joben, unii mai bătrâni, unii mai pufoși, mai nebuni, iepuri de iarnă oricum, încă nu l-am prins de urechi pe iepurele de martie... Dacă e o mișcare înțeleaptă au ba și cât va dura zodia transparenței, nu știu. Cu siguranță însă, voi afla.
Postez aici un poem pe care l-am scris într-o singură zi, ca să nu să sparie gândul că scriu luni în șir la toate poemele ( deși se mai întâmplă :-), scriu puțin și greu ), dar ce zi...aceeași în care s-a născut poemul de trei luni, poemul de dragoste...
Doamna
cu cearcăne lungi
înaltă pășind
mângâind un creștet
sărutând un obraz
cum ceața subțire
plânsul ei
ținând în palmă
degete reci
legănând
vorbe nicicând rostite
treaptă cu treaptă
coborând
până la cei dintâi
morți îmbrățișați
paloarea lor acoperind
sfiindu-se
cu cearcăne lungi
înaltă pășind.
27.01.2012
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu