Something old...

                                 Pentru acum. Something new, something borrowed, somtehing blue...pe altădată.   O povestire foarte scurtă, cu coroniță de premiant, care va face parte, cândva, când voi avea destul timp pt scrisul meu, dintr-un mic volum Parabole.

                            

                                                                        Drumul

            Un ţigan mergea pe un drum. Nu mergea ca toţi ţiganii, în căruţe cu coviltir, sau mai nou, în caravane de maşini Mercedes second-hand, cu toată şatra. Mergea singur. Veţi crede că mergea pe jos. Mergea pe o bivoliţă. Era o bivoliţă de o mărime neobişnuită, cu nişte coarne întoarse mari cât braţul unui tăietor de lemne, cu nişte ochi rotunzi care te priveau urât. Era o minunată bivoliţă bătrână. Ţiganul nu-şi arăta vârsta, dar judecând după timpul de când a pornit să umble pe drum, nu mai putea fi demult tânăr.

           Nu mai ştia nici el de când începuse să umble pe drumul acela. Cine îl împinsese să păşească pe el. Era un drum de ţară, plin de gropi şi de bolovani, prăfuit şi plin de scaieţi vara, mocirlos şi lunecos când veneau ploileîncât îi rămăseseră în noroi încălţările lui ponosite, o dată, de mult, când trebui să coboare de pe bivoliţăşi să o împingă şi să o mai alduiască, cu nuiaua, că nu voise nici în ruptul capului să o mai ia din loc. Altfel, era un drum liniştit, pe care nu îl mai folosea nimeni. Oamenii mergeau pe drumuri asfaltate, chiar pe autostrăzi largi şi avântate, cu viteze la care el, ţiganul, nu se putea gândi, trecând triumfătoare prin inima şi creierii oraşelor. Cine să mai meargă pe un drum ocolit şi desfundat. '' E bun drumul ăsta '' gândea ţiganul. Şi apoi, ştia că nu ar fi convins-o pe bivoliţa lui bătrână să păşească pe asfalt nici dacă ar fi rupt de spinarea ei toate nuielele din lume. '' E bun drumul ăsta '' spunea ţiganul aplecat la urechea bivoliţei. Şi mergea mai departe.

           Oamenii ştiau când aveau să ajungă în oraşul sau în satul lor. Vestea zbura din gură în gură. Unii auziseră în copilărie, de la bunici, cum că ar fi un ţigan care umbla călare pe o bivoliţă bătrână, dar crezuseră că era o simplă poveste, iar acum, îşi luau copii şi îi duceau la marginea urbei să vadă ţiganul cu bivoliţa şi să aibă ce povesti la rândul lor nepoţilor. Se străngeau cu toţii ca la un urs.

          Ţiganul oprea, descăleca de pe bivoliţă cu greutate, apoi cobora de pe spinarea ei o căldare de alamă lustruită în care toate lucrurile se vedeau aurii.Se aşeza apoi în praf, cu căldarea între picioare şi bivoliţa alături şi începea să bată cu palmele în căldare, după un ritm vechi, ieşit din modă. Se auzea ceva ca nişte lovituri seci, sacadate, pe care unii le găseau enervante, altora li se păreau aşa şi aşa iar alţii nu le auzeau deloc. Dar toţi veneau şi se maimuţăreau în faţa căldării, femeile îşi aranjau discret părul, bărbaţii îşi sugeau burta, uneori, unul mai îndrăzneţ cădea în căldare. Atunci ţiganul se oprea, băga mâna adânc în căldarea de alamă lustruită şi îl scotea pe om de acolo, cu privirile rătăcite şi limba mută, nemaiştiind cine este şi încotro s-o apuce şi rămânea printre scaieţi la marginea urbei, mult după ce ţiganul şi bivoliţa lui mai opreau din drum doar în poveştile bătrânilor. Dar aşa lucru se întâmpla foarte rar. Ţiganul bătea căldarea în fiecare petec locuit de oameni. În sate copii veneau şi se schimonoseau la el şi la căldare. Alteori aruncau în el cu bulgări de pământ. Uneori ţiganul abia putea coborî de pe bivoliţă. Avea ba un umăr mutat din loc, ba o impunsătură sub vreo coastă, ba vreun picior damblagit. Atunci oamenii râdeau şi-l întrebau:

          - Ce-ai păţit, ţigane ?

          - Ia, bivoliţa asta bătrână, zicea el. E nărăvaşă.

         Şi oamenii se prăpădeau de râs. Nu vedeau toată yiua aşa o pereche.

        - Mai bine ai vinde-o! îi zicea câte un om mai binevoitor. Ţi-ai lua în loc o vacă. Vacile sunt mai blajine şi mai ascultătoare.

        - E... Unde s-ar găsi cineva să cumpere o bivoliţă bătrână şi nărăvaşă ? spunea resemnat ţiganul, punea căldarea pe spinarea bivoliţei şi pleca mai departe.

       Prin alte părţi, oamenii îl aşteptau cu jandarmii iar femeile îl ocărau că-i nespălat şi puturos şi că dihania aia de bivoliţă le sperie copiii. Sau, mai rău, ar putea să-i ia în coarne. Ar trebui să existe o lege care să interzică să te plimbi aşa, la drumul mare, cu bivoliţa. Şi apoi, cine mai ţine bivoliţe în ziua de azi ? Mai bine ar face autorităţile  să-i oprească bivoliţa, să o ducă la abator şi să-i dea în schimb o bicicletă, sau cine ştie, chiar o maşină, să intre şi el în rândul lumii. Ţiganul nu apuca să bată cine ştie ce în căldare, că jandarmii îl croiau cu bastoanele pe spinare, îndemnându-l să-şi încalece cât mai repede bivoliţa şi să-şi ia tălpăşiţa de pe acolo.

          Erau locuri în care venea mai marele oraşului şi îl întâmpina cu braţele deschise.

           - Ţigane, de când tot umbli tu pe drumul ăsta ? Nu ai obosit ? Nu ţi s-a făcut lehamite? Să te bată toate vânturile, să te ardă soarele, să îţi crape gerul tălpile? Să îţi pui noaptea capul între coarnele tari ca piatra ale bivoliţei? Eu, în numele oraşului nostru, îţi ofer adăpost pentru tot restul vieţii tale. Ţie şi bivoliţei. Ce zici? Te prinzi?

          - Mulţumesc, mulţumesc, zicea ţiganul. Dar vedeţi, eu sunt de-al drumului. Aşa m-am pomenit.

          Atunci oamenii scuipau după el, văzând atâta nerecunoştinţă din partea unui ţigan.

          Îl aşteptau şi cu televiziunea, mulţime de reporteri. Se tot învârteau în jurul bivoliţei şi al căldării, analizau cum se reflectă bivoliţa în căldarea de alamă lustruită şi cum se reflectă microfonul în căldarea auriu roşiatică. Unora li se părea că şi vocea s-ar reflecta în căldare. Aceştia erau înţelepţii. Ei măsurau urma copitei de bivoliţă în praful drumului şi se întrebau dacă ar merge mai bine şi mai repede dacă ar fi potcovită, ar avea frâu cu zăbală şi o şa pe măsura năravului ei şi mai ales dacă ar fi dresată cum se cuvine. I-ar fi mult mai uşor la drum ţiganului, cu o bivoliţă înfrâiată şi dresată. Alţii erau de părere că era prea târziu. Nu se mai putea face nimic cu o bivoliţă atât de bătrână şi nărăvaşă.

          În tot acest timp, ţiganul bătea cu palmele crăpate căldarea lustruită, apoi se ridica şi pleca. Plecau şi oamenii şi reporterii. Înţelepţii făceau în continuare măsurători şi se împărţeau în tabere pro şi contra şi rămâneau întotdeauna singuri. Până la urmă uitau de la ce au pornit măsurătorile şi de fapt acest lucru nici nu era important. Important era să le ducă până la capăt şi să vadă care din ei a avut tot timpul dreptate.

         Drumul îl ducea în câte un loc uitat de lume unde, printre curioşi, se găsea şi câte un ţigan căldărar sau fierar sau chiar aurar. Aceştia îi ziceau:

        - Frate, bivoliţa asta o să te strivească într-o zi sub copite şi nu o să mai ştie nimeni nimic de tine.

        - Frumoasă căldare ai, fratele meu. O să tabere într-o noapte hoţii peste tine ca să ţi-o fure şi nu o să mai audă nimeni de tine.

       -Ţine colanul ăsta de aur şi dă-mi mie bivoliţa bătrână şi nărăvaşă şi căldarea veche de alamă. Îmi eşti frate. De pe urma colanului de aur vei putea trăi ca un rege undeva unde să nu te găsească nimeni.

         Ţiganul dădea din cap, suia căldarea pe spinarea bivoliţei şi mergea mai departe.

          Oprise şi în preajma soldaţilor. Unii erau călări, alţii erau în tancuri sau în avioane de vânătoare. Soldaţii îl băteau pe umăr şi îi ofereau pesmeţi şi apă. Alţii îl luau în bătaia puştii şi trăgeau după el şi după bivoliţă. Reuşise întotdeauna să se ferească de gloanţele lor, protejându-se cu căldarea de alamă şlefuită, pe când bivoliţa, era atât de bătrână, încât avea pilea mai groasă decât a unui elefant, încât gloanţele ricoşau unul câte unul, sau se îngropau în ea.

         În fiecare noapte, ţiganul oprea în vreun loc ferit, descăleca şi cobora căldarea de alamă şi o punea în faţa bivoliţei. Aceasta îşi băga botul în căldare sorbind cu nesaţ. Dacă de-a lungul vreunei zile nu întâlniseră nici un suflet de om, nici un pustiu de aşezare omenească, în care ţiganul să bată cu palmele până l-ar fi reflectat în căldare, până când imaginea s-ar fi îmbibat în pereţii de alamă, până ar fi trecut dincolo, bivoliţa devenea sălbatică şi de foame, îl împungea pe ţigan şi îl călca în copite şi toată ziua următoare era primejdioasă, până în cealaltă noapte, când îşi stâmpăra foamea.

         Şi se pornise o molimă mare în lume. Pământul nu mai rodea iar vântul pustia seminţia oamenilor. În cele mai umile şi neştiute cătunuri precum şi în cele mai mari metropole, oamenii se duceau, cu sutele. Nu ştia nimeni, ce putea fi, de unde venea şi cum putea fi oprită molima aceea. Doctorii, înţelepţii şi militarii, autorităţile şi cei foarte bogaţifăceau şedinţe lungi în care nu găseau niciodată soluţii. Atunci unul dintre ei îşi aminti cum în copilărie a văzut un ţigandespre care îi povestise bunicul lui că aflase, copil fiind la răndul său, de la bunicul lui. Între timp el crescuse, se mutase în metropolă şi ajunsese cineva.Şi auzise că ţiganul va ajunge şi în metropola lor.

         Pe dată poliţia, armata, jandarmii,pompierii,forţele aeriene şi navale fură trimise la marginea oraşului cu ordin să aresteze un ţigan cu o bivoliţă şi o căldare.

         - O să îi spunem că îi luăm bivoliţa şi căldarea şi atunci el ni se va da nouă de bună voie, spuse marele general.

         Ţiganul ajunse la marginea metropolei. Descălecă, coborî căldarea de alamă, se aşeză în praful drumului şi începu să bată în ritmul numai de el ştiut

         - Ţigane, spuse marele general, am venit să ne dai bivoliţa ta, pentru binele obştesc.

         - Cu ce poate să ajute la binele obştesc o bivoliţă bătrână şi pe de-asupra şi nărăvaşă, păcatele ei?

         - Poate, răspunse marele general.

        - Ţigane,să ne dai şi căldarea ta, pentru binele obştesc, spuse marele general.

        - Cu ce poate să ajute la binele obştesc o căldare de alamă veche aşa cum e căldarea mea?

        - Poate, răspunse marele general.

       La un semn al marelui general, soldaţii săriră cu zecile să pună mâna pe bivoliţă şi pe căldare.

        - Staţi! Staţi! strigă ţiganul. Eu nu aş fi de nici un folos pentru binele obştei?

         Marele general se încruntă, îşi duse mâna la vârful mustăţii răsucindu-l şi după un minut de gândire, spuse:

       - Poate.

       La un semn al marelui general, soldaţii puseră mâna pe ţigan şi îl duseră în sala de şedinţe.

               Pe când intrară în sala de şedinţe, deja se hotărâse: era ceva în sângele ţiganului, cu siguranţă.

               Îl chemară pe marele general, îi comunicară ceva cu voce scăzută după care acesta, tuşind cu gravitae spuse cu voce răsunătoare:

              - Ţigane, să ne dai sângele tău, pentru binele obştesc.

              Îndată oamenii în halate albe îl luară pe sus şi îl duseră într-un mare institut de cercetări, unde sângele lui, era colectat picătură cu picătură, amestecat în soluţii şi pus în fiole care fură trimise imediat în teritoriu. Se făceau vaccinări în masă, căci era o bătălie contra cronometru. Zile şi nopţi la rând, picăturile de sânge ale ţiganului erau recoltate cu aviditate, în vreme ce ţiganul era tot mai palid şi mai slăbit.

             Vaccinările în masă nu dădeau însă rezultate. Oamenii vaccinaţi deveneau melancolici şi mureau chiar mai repede decât cei nevaccinaţi.

              Doctorii, înţelepţii şi militarii, autorităţile şi cei foarte bogaţi se adunară din nou în sala de şedinţe.

              - E un şarlatan, strigau unii.

             - Nu e decât un ţigan mirosind a bivoliţă, strigau alţii.

             - Poate secretul lui stă în căldarea de alamă, spuse cel care se mutase în metropolă şi ajunsese cineva.

            - E un vrăjitor! Fură sufletele oamenilor în căldarea de alamă! strigă un învăţat

            - Poate avem nevoie de sângele bivoliţei, spuse cel care se mutase în metropolă şi ajunsese cineva.

            Pe dată poliţia, armata, jandarmii, forţele aeriene si navale fură trimise la marginea oraşului cu ordin să aresteze o bivoliţă şi o căldare.

              Doar că după ce soldaţii puseseră mâna pe ţigan, bivoliţa bătrână, rămasă fără stăpân, agăţă căldarea de alamă cu un corn şi merse mai departe pe drum. Acum nu o mai vedea nimeni. Nu se mai vedea nici măcar urma copitelor ei prin praful drumului iar căldarea hurduca opacă şi mută în cornul ce sta să cadă al bivoliţei.

                

                                                                      3.04.2006 Dej

                                                                      Andrea Hedeş