Cronică nouă! De citit în Mesagerul literar și artistic de Bistrița-Năsăud sau mai jos:
Minium, lapis și aur*
”Vae vobis
homines qui computati estis in numero bestiarum ei quod in vobis divinum est
non intendentes!”** este pecetea sub care stau paginile celui mai recent volum
de ”povestiri foarte scurte” semnate de Alexandru Jurcan, ”Șobolani bine
educați” ( Editura Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca, 2012). Asemenea unui
cronicar medieval, Alexandru Jurcan realizează ”hronicul și cântecul vârstelor” actuale,
transpunând în bijuterii miniaturale ”cenușiul plumburiu” al
contemporaneității, aplecat cu răbdare asupra lumii pe care o vede dincolo de
bariera epidermei, până în universul miniatural al celulei, dezvelită de fariseism
și vanități dar fără să-și fi pierdut sclipirea de Adevăr, sclipire care licăre
încă sub zgură, și care face posibilă speranța unei salvări. Prin cuvânt.
Alexandru Jurcan scrie despre ”bube, mucegaiuri și noroi” nu pentru a le
pedepsi prin râs, nu pentru a le pune la un virtual stâlp al infamiei ci pentru
a le mântui, oferindu-le o formă de exorcizare slavatoare, un katharsis. Povestirile sale, foarte scurte ca formă,
sunt o evoluție foarte personală și firească prefigurată în volumul „Plouă
peste crimele orașului”, volumul cuprindea deja, ”in statu nascendi” aceste concentrări
de umiri ”in lacrimis”. Față de parfumul volumului evocat, ”Șobolani bine
educați” este ceea ce în a șaptea artă poartă denumirea de ”extrait”, parfum
pur, ”quinta essentia” însă nu a unei grădinii sub rouă ci a unei adevărate
curți a miracolelor. Aerul fascinant amintind de ”Povestirile crude și
insolite” ale lui Villiers de L”Isle Adam sau chiar de paginile urmuziene este
și el adus acum la tăria celui de munte, volumul devenind un post-modern
Bestiar al bizarului. Este o probă de înaltă măiestrie (în)condeierea, în
spațiul minuscul al acestor ”tres courts”, a caracterelor, evenimentelor, a poveștilor, a
ingredientelor născute din somnul rațiunii, somn căzut sub puterea necruțătorului
Haos și a fiicei sale Nix, însoțită de Tanatos și Nemesis. Folosind un stil
apropiat de cel al miniaturii medievale, cuvânt care de această dată nu are a
face cu dimensiunea ci cu o tehnică anume, minium, ”plumb roșu” în limba
latină, desemnând pigmentul folosit în procesul de realizare a picturilor și
este cuvântul care stă la baza termenului de ”miniaturi” , acele motive
ornamentale sau compoziții figurative:o literă ornată, un desen, un portret,
realizate după un ”canon antic”, adevărate
izvoare istorice***. Alexandru Jurcan realizează în minium, lapis, și, pe
alocuri, foiță de aur, miniaturale capodopere: Când plânge noaptea pe umărul
lunii, Radomir și parcul ferecat, Gustă pustietatea drumului, Lanuri de
fericire, Adagio și fugă, Miere neliniștită, Secera sfinților.
Meditațiile,
întotdeauna amare, nu lipsesc din volum. Iată doar un exemplu, pe care,
deoarece dimensiunile ne permit, îl redăm în întregime:
”Scriitorul
Axei Jules nu și-a putut vinde ultima carte de poeme din cauza blestematei
crize mondiale. Nu vrea să-și tragă la răspundere talentul, atâta timp cât
însuși marele Dostoievski zace nemișcat în librării. Umple o geantă cu cărți și
seplimbă prin țară cu trenuri încetinite. Prin compartimente, Axei își prezintă
opera, în timp ce călătorii mănâncă șnițele și scuipă semințe.
- Lasă-ne,
domnule, cu poezia, căne mor pruncii de foame!
- Ei au nevoie
de artă, de hrană spirituală! – explică Axei.
- Se vede că
nu ai copii, domnule!
- Cărțile mele
sunt copii mei! - suspină Axei.
- Apoi ai
grijă de ei și nu fă pe distrusul cu noi! Nu cerși!
- Cine
cerșește, omule? Ofer ceva de lux!
Mai apoi a
venit iarna și Axei a hotărât să dea cadou cartea unuia și altuia. Chiar
așa...pe stradă...printre fulgi și ornamente de sărbători. Unii luau cartea,
apoi o lăsau la pubelă sau chiar pe trotuar. Axei avea un vecin la etajul
inferior, un muncitor care-i reparase baia. Gata! O să-i ducă un exemplar! Ce
cadou grozav de sărbători! gândi Axei.
L-a lăsat la
ușă, bine împachetat. După câteva ore, vecinul a sunat la ușa lui Axei.
- Ce
surpriză! se bucură Axei.
- Mă, boule,
strigă vecinul, îți bați joc de mine? Pentru asta ți-am lucrat în apartament?
Ce să fac cu hârtia asta? Am destulă hârtie igienică!
...Îl lovea pe Axei cu
cartea peste tot, mai ales peste cap, până când un fir de sânge s-a prelins
peste frunte. Afară se auzeau deja colindătorii beți și gălăgioși, cântând o
manea colorată.”
Iată cum
limpezimea arhitecturii unei astfel de miniaturi delicate permite puncte de
fugă, trăsături de penel, tușe, culori saturate ori delicate pasteluri,
ornamente, dimensiunile neimpunând totuși sobrietatea minimalistă, în plus,
face posibilă o radiografie a status-quo-ului, cu societatea în derivă, cu
răsturnarea valorilor, cu pierderea identității, a rădăcinilor, a sacrului, a
însăși condiției de om, imaginea unei corăbii a nebunilor în plină derivă, a
egocentrismului, dar și a autismului și în cele din urmă a anihilării simbolului
unui timp vechi, revolut, în acordurile ”colindei” ce (con)sfințește epoca
”omului nou”: maneaua.
„Un cadou
însângerat”, povestirea foarte scurtă de mai sus, este doar una din jocul cu
mărgele de ambră, de ambră galbenă, cu care jonglează autorul. Ele sunt rodul
unui proces îndelungat și intens, la fel cu cel al genezei chihlimbarului,
adunat sub formă de lacrimi aurii în condiții extreme, foarte speciale,
cumulând mireasma și culoarea unor timpuri vechi în care a încremenit,
fosilizată, amintirea, memoria... Mici boabe de lumină fragilă, închipuind
mătănii.
*
** Boetius din Dacia, Despre viața filosofului, Ed. Polirom, Iași, 2005, p. 10
· ***
Andrea Hedeș
Comentarii
Trimiteți un comentariu