Cine vede în poezie doar un înger palid iar în poet un suferind tânăr Werther este invitat să pășească în plin „Câmp minat”, cel mai recent volum de versuri semnat de Mircea Petean, volum apărut, la editura Limes și nominalizat pentru Premiile U.S.R. pe anul 2009.
Coborâtor din Jucu Nobil, cu numele îngropat în numele Anei,după cum însuși o spune, Mircea Petean face în acest volum o mărturisire de credință: despre existența Poemei „(...)singur poetul/poate depune mărturie/ori el nu dă socoteală nimănui” (De pe unde își adună apele poemul) și asta deoarece „Poezia e propriulul comentariu/ și poetul singurul comentator” (Poema Anei). Această cutezătoare afirmație-sâmburele de aur din care crește volumul, trădează încrederea deplină, abandonarea totală a Poetului în brațele Poemei, siguranța de invidiat în aflarea, din această perspectivă, a sensului vieții, crezul si motorul poetului Mircea Petean oglindindu-se în simbolismul cărții fără număr a Arcanelor Majore, Nebunul, înțelesul său spiritual fiind dezvăluit astfel: „Ne începem călătoria cu sufletul pur și nepătat, încă neaparținând lumii acesteia. Toată înțelepciunea și cunoașterea, în care se regăsește esența lui Dumnezeu, sunt cuprinse în inocența unui nou-născut, prezent fizic acum, în această lume, dar încă învăluit de Conștiința Superioară.” (Eillen Counolly-Tarot:manual de inițiere). Reprezentat ca un tânăr dezinvolt, Nebunul stă cu zâmbetul pe buze,de neclintit în încrederea-i oarbă, în buza prăpastiei, prăpastie ce se cască între două tărâmuri. Oare cărei lumi îi aparține? Numai poetul,numai artistul are privilegiul amar de a fi amfibie între două lumi, nemai aparținând cu adevărat niciuneia, rămânându-i să găsească o cale de a trăi într-un no man`s land, un teritoriu de graniță, un câmp minat pe care rătăcește, pendulând între nostalgia devoratoare a lumii Poemei, Paradisul pierdut spre care tinde mereu, în visuri și versuri și imperfecțiunea lumii „reale”, Infernul în care trebuie să ființeze. De aici structurarea volumului pe două registre pe care le-am numit după două scrieri binecunoscute: Gălceava Poetului cu Lumea – însumând trăirile în încorsetanta lume reală, percepută ca o adevărată Kali Iuga, definitoriu fiind poemul „O călătorie în infernul de afară” și Tânguire și Speranță- în care, odată cu un Orfeu și Euridice în cheie inversă intrăm în plină „Ploaie mitologică”. Repartiția în volum a poemelor aparținând acestor două registre nu are geometria a două emisfere ci culorile unui lan cu maci, cititorului revenindu-i bucuria de a se pierde între spice și flori.
În poemele care țin de ceea ce am numit Gâlceava Poetului cu Lumea, descoperim un Mircea Petean spiritualicește înrudit cu Urmuz și Caragiale, realizând în mozaic,mai mult sau mai puțin subiectiv, un tablou al lumii literare contemporane. Departe de a fi un picant jurnal monden, „colecția” de poeme, cu dedicații mai directe sau mai voalate, creionează de la editor, poet, istoric sau critic literar, la „cenaclistă îmbătrânită în rele”, doctoranzi, bibliotecare precum și diferite specimene dornice de a adăsta sub aripile oblăduitoare ale Poemei, specimene nelipsite, de altfel, din nici un domeniu în timpurile noastre, fiecare cu rolul său, principal, secundar, de coloratură,lumea literară fiind melițată ca la carte, Mircea Petean obținând puzderie de personaje asupra cărora practică, inaugurând un adevărat stil, lapidarea cu slove. Este o lapidare practicată după toate regulile...„artei”: slovele nu sunt nici prea mici, eliminând astfel pericolul de a nu fi simțite, nici prea mari, ca să nu vatăme de tot. Mircea Petean se oprește, totuși, creștinește, la timp (?), pentru că, până la urmă, nu există învingători nici de o parte, nici de cealaltă căci „cu fiecare carte nouă ai mai pierdut un prieten/dacă nu chiar mai mulți”(Despărțirea de maestru). Aceste poeme au un rol de katharsis, căci numai purificat poți spera într-o reîntoarcere în lumea Poemei, căreia i-ai dedicat întreg sensul vieții.
Cel de-al doilea mănunchi de poeme, l-am cuprins sub denumirea Tânguire și Speranță, căci e vorba aici de plângerile Poetului urmându-și drumul de eremit prin singurătatea câmpului minat, fără hartă și fără busolă, în căutarea tărâmului deasupra căruia plutește „duhul feminin al Poemului”, ghidat doar de Inspirație ca de o Stea Polară, o lume în care poetul, precum neofitul care bate la poarta marilor misterii,este supus marilor încercări. Un Orfeu căutând ieșirea din Infernul propriu pentru a se reuni cu adorata-i Euridice, Poema „cea cu degete lungi”, neîndurătoare asemeni zeiței Kali „(...)poartă șapte capete rase la brâu/(...)/și cele șapte capete rase sticlesc în vânt” (Ploaia mitologică), ascunsă asemeni zeiței Isis, cea a cărei maximă sacră ar fi fost „Eu sunt cea care a fost mereu, care este și care va fi mereu, căreia nici un muritor nu i-a ridicat vălul” (Samael Aun Weor-Tarot și Kabală), „Poema viselor mele/pe care niciodată nu am avut norocul de a o privi în față” (Poema în labirint). Dar până atunci, până acolo, până la ea...„te bați cu fruntea de text”. Calvarul descărnării până la os a unei idei, pentru a o îmbrăca în Poezie e redat în aceste poeme, de la „Poemul uitat” la „Textul care se scrie singur”, de la „Poetul față în față cu sine însuși” la Poema „căzută în șanț” și la „De pe unde își adună apele poemul”, imaginând, printre „Mușuroaie de cuvinte” o lume utopică a Poeziei „În orașul acela” în care „copii alunecau pe cărți cu rotile”, câinii vagabonzi „blânzi, curtenitori lătrând o serie de rondeluri sonete ori/haiku-uri faimoase” te însoțeau pe lângă „garduri ziduri balcoane acoperișe din cărți”, orașul acela în care „cu cărțile sale omul –de-hârtie-cu-coperți-de-carton/a umplut spărturile din zidul grădinii raiului”. Aceasta este lumea spre care tinde Poetul, aceasta este lumea Poemei, cea atât de greu de atins, căci, din nou, se poate spune, folosind cuvintele vechilor misterii, de această dată, ale cabirilor: „Din o mie care mă caută, doar unul mă găsește, din o mie care mă găsesc, doar unul mă urmează, din o mie care mă urmează, doar unul este al meu.”(Samael Aun Weor-Tarot și Kabală)
Frumos și nebun, trimbulind, deși o neagă, Mircea Petean a adunat în acest volum o poezie colțuroasă și colțoasă, în tânăr buiestru, în ciuda maturității temelor. Pe un ton intransigent și feroce ori meditativ și elegiac, Mircea Petean scrie așa cum vorbește: verde-n față, căci cine scrie, se scrie... „Câmp minat” este un volum nod-un nod de creștere și de trecere, reflectând anotimpul nou în care a intrat poetul. Este un volum travaliu-glasul celui care strigă în pustia câmpului minat netezind calea unei noi îmbrățișări căci „ce-i o carte dacă nu o îmbrățișare”(Despărțirea de maestru). Așa că „în orele tale libere –Petene-/ce-ți rămâne mai bun de făcut/decât să pui de-o cafea//să dai drumul la muzici/să invoci duhul feminin al Poemului/și să scrii pur și simplu poeme” (Vorbe pentru vânt).
Cronică apărută în Mesagerul literar și artistic de Bistrița-Năsăud, septembrie 2010
Convingator
RăspundețiȘtergereMultumesc!
RăspundețiȘtergere