Între lectură și îndrăgostire

       

                                    Argument. Textele semnate de mine în suplimentul lunar editat de cotidianul ”Mesagerul de Bistrița- Năsăud” în colaborare cu Filiala Mureș a Uniunii Scriitorilor din România și adunate apoi în revista de literatură, artă, cultură ”Mișcarea literară ”(serie nouă), revistă care apare trimestrial, sub egida Uniunii Scriitorilor din România și al cărei director fondator este Liviu Rebreanu (1924), texte pe care mai apoi le postez pe blog sub denumirea ”convențională”, să spunem, de cronică/recenzie, se situează undeva la mijlocul drumului dintre ”Lecturi” (așa cum apar ele denumite în Mesagerul) și explicația cuprinsă în superbele rânduri ale Simonei Popescu din Post-Scriptum-ul la un articol publicat în România Culturală nr. 21 din februarie 2009,(My story - articol pe care îl puteți citi în întregime la adresa      http://www.romaniaculturala.ro/images/articole/simonaopopescu21.pdf ), Post-Scriptum pe care îl reproduc aici: ” Spun încă o dată, pe scurt

(după ce am scris un text chiar pentru această

rubrică), ce înseamnă critificțiunea pentru

mine. Dincolo de accepția lui Federman, cu

care sînt întru totul de acord, că ea, critificțiunea,

e o formă de literatură în care genurile sînt

depășite, adaug că, spre deosebire de

critica literară clasică, critificțiunea nu este și

critică, este un fel de discurs îndrăgostit. Autorul

de critificțiune nu e un judecător, nu pune

verdicte, note, steluțe, nu face ierarhii, se află

complet în afara jocurilor de putere. Nu are

nici o pretenție de adevăr obiectiv, pe care

îl lasă altora. Există la el doar dorința unui

adevăr care să se plieze cărților și autorului

despre care decide să scrie din afecțiune

intelectuală și ca urmare a unei afinități elective.

Critificționistul își pornește demersul de la

entuziasmul pe care îl simte pentru gîndirea

și pentru creația unui autor în ansamblu. Chiar

și obiecțiile lui, dacă sînt, pornesc de la această

premiză. Critificțiunea, așa cum am folosit-o

eu, nu are nimic de-a face cu ficțiunea ca

invenție... și nici cu autoficțiunea. Dimpotrivă!

Pînă la urmă, critificțiunea e un fel de... mystory

în care se poate privi și celălalt, cel despre care

scrii...”

                              Invitația mea este de a citi ”cronicile” postate aici ca texte rezultate în urma unei lecturi de îndrăgostit...