Trecutul e timpul cel mai gingaș

              În numărul 38 al Luceafărului de dimineață, o cronică la volumul Casandrei Ioan, Profilul aerului, apărut la editura Limes și care poate fi citită aici     http://www.revistaluceafarul.ro/index.html?id=3823&editie=158            sau mai jos.

         

                                                     Trecutul e timpul cel mai gingaș

                  Casandra Ioan face poezie între patru pereți. De mormânt. Mormânt în pământ reavăn. Un cuvânt prea mare pentru o poetă atât de tânără: Moartea, își întinde apele tulburi peste cel mai recent volum al poetei din Aiud, Profilul aerului, apărut la editura Limes în 2010. Este cel de-al doilea volum de poezie al Casandrei Ioan, primul, Ucenicul vânător, publicat de asemenea la editura Limes, în 2006, fiind și câștigătorul Premiului Mongolul pentru debut al Uniunii Scriitorilor filiala Cluj. Departe de a fi doar o cochetărie,  departe de a folosi doar de paradă această metaforă funestă, Casandra Ioan jonglează cu fațetele și nuanțele morții, desenând profilul aerului, văzut de acolo, din lut. Și cu toate că poemele adulmecă transparentele înălțimi ale eterului, buchetul de susur al apei, subțirimi de îngeri, ele nu caută înălțarea din teluric. Această neconvențională și lipsită de teatralitate apetență pentru funebru, dictată de resorturi intime, nu transformă totuși poezia în macabru, poemele nu ”suferă” de rigor mortis, dimpotrivă, uneori cadența lor devine sprințară. Moartea, în poezia Casandrei Ioan, se așază în straturi: mormântul, pământul din groapă, sufletul în contrapondere cu viața nu cu mult mai optimistă ori mai luminoasă. Astfel, pământul este această potrivită îmbrăcăminte de catifea a sufletului iar la fiecare răscruce, ne așteaptă morminte largi/ și morminte înguste iar între simetria soarelui/ și simetria mormintelor(...)nu există cale de mijloc, și tot ce pare soarelui bine alcătuit,/va sfârși într-un mormânt asemenea./ Și tot ce pute soarelui,/ va pute/ chiar dacă va sta în umbra unei cruci ...până la urmă nu acea moarte ne rănește pe noi/ întinsă sub meri după îmbăiere(...)/ ci inocența și înțelepciunea locului.

                    După ce s-a înfruptat din repaos de-a lungul primului grupaj de poeme reunite sub titlul Îngeri de apă, Casandra Ioan ridică Schele (cel de-al doilea grupa al volumului) pentru a ajunge la înălțime cât să contemple Santa Fe în trei ferestre (al treilea grupaj). Deși bine infuzată în poemele primului grupaj de versuri, tema morții este reluată și în următoarele două, într-un melanj care, departe de a o dilua, dimpotrivă, îi pune culoarea și mai mult în evidență.

                  Schelele, poemul ce dă titlul grupajului, țin ochii bisericii deschiși,/ se lucrează la suflet./ Voci de zidari spoiesc liniștea /(...)/ Sfinții au fost luați prin surprindere,/ pe chip li s-a întipărit/ un fel de duioșie;/ se lucrează la suflet.

                  Satul păpușilor albe este un poem autoportret, o privire stingheră în oglindă: am făcut cândva parte/ din satul păpușilor albe;/ ele își ascundeau în sân/ rușinea/ de-a fi fost tinere cândva,/ de-a fi fost înconjurate de zăpadă,/ de-a fi fost fildeș arcuit./ Am făcut cândva parte/ din satul păpușilor albe,/ iar acum e doar duminică din nou...

                   Meditațiile pe seama Poetului și a Poeziei, au chipul unei plonjări într-un etern bine rostuit, (dar paradoxal aflat sub semnul ...întrebării), în opoziție cu moartea, senectutea, efemerul și iluzoriul pe care le practică neted, ca un ritual, această poetă copil bătrân care a ales să scrie la izvoarele Stixului. Tolănită într-un poem descriptiv Casandra Ioan își îngăduie o existență mai temeinică decât în tumultosul concret, în actul de creație salvator, prin rotirea sa spre timpul cel mai gingaș, trecutul, cum mărturisea poeta într-un interviu acordat lui Aurel Pop,și aici se iscă întrebarea din primul poem: M-am întrebat atunci la ce bun poezia?/ Nu era nimic din ce cunoscusem până atunci/(...) a rămas peste ani întrebarea:/ la ce bun?/ și eu, poeta, scriind și/ străduindu-mă să-i răspund. Inocență care, cum altfel?, nu primește răspuns: Însă tăcerea,/ rămâne acolo,/ neatinsă/ vorbindu-ne de lucrurile,/ de dincolo de cuvânt.

                    Santa Fe în trei ferestre cuprinde poeme ce redau sunetul interior al experienței din perioada pe care Casandra Ioan a petrecut-o, ca artistă în rezidență, la Institutul de Artă Santa Fe, New Mexico, Statele Unite, sentimentele căpătând înfățișare, în poeme din seria noimelor: Noimă augurală, Noimă cu șoim, Noimă nevolnică, Noimă 4 sau în cărțile poștale cu Aprozar și Menuet.

                   Poemele de dragoste par ușor stinghere, pe alocuri nearticulate. Alegând să cultive o anumită resurecție a unor termeni arhaici, poate pentru amprenta de peren, aceștia nu intră în continuitate spontană cu versul, care nu mai poate curge nestingherit. Alte poeme par simple fotografii, prea grăbit trecute în pagină, prea puțin trecute prin vraja văzului interior.Versurile cu rimă sacrifică profunzimea și disponibilitatea poemelor , la care se adaugă un mai mult sau mai puțin ascuns patetism, constituindu-se pentru viitor într-un traseu de evitat.

                       O atentă autoscopie, descoperirea și cartografierea, printr-o chibzuită alegere a grâului de neghină, a unui făgaș propriu, mai decis și poate, cu particularități mai... solare (sau nu) sunt de privilegiat pe parcursul unui viitor travaliu spre noi exerciții de libertate .