LA MULȚI ANI!

2013 CU NOROC! UN AN NOU EFERVESCENT!

        

Dan Dănilă - Sonetele din Suabia

 Cronică nouă în Mesagerul Literar și Artistic de Bistrița-Năsăud, de citit

                                                    AICI




sau mai jos:

                                                                     Et in Suabia ego

                        Pentru a face un sonet / (cea mai de taină poezie) / se va începe prin a scrie / un titlu nu prea desuet // e bine să pornești încet / fiindcă, după cum se știe, / nici rima nu-i o jucărie, / nici nu-i ușor să fii poet // și eu am încercat, vai mie, / ce greu a fost, dar nu regret / deși nu mi s-a dat simbrie // și m-a costat o dioptrie / plus două topuri de hârtie // pentru a scrie acest sonet. (Atelier)

                      Dan Dănilă, poet, traducător și pictor român stabilit în Germania, scrie în cel mai recent volum, cea mai de taină poezie,  sonetul. Este un volum consacrat  în întregime acestuia: Sonetele din Suabia, apărut la Editura Limes din Cluj-Napoca, în 2012.

                       Poetul se simte în largul lui în formele restrictive, în rigoarea formelor clasice, cum s-a putut vedea deja în Atlantida există (Limes, 2011) și acum în Sonetele din Suabia.

                       Volumul de față este un autoportret, cum de altfel, hâtru și sibilinic în același timp ne sugerează însuși autorul prin ilustrația copertei, reprezentând portretul său din litere. Este vorba așadar de un autoportret spiritual, interior, intim, reflectat în oglinda versului deschis precum o carte din smalț auriu, cu privirea întoarsă înauntru și înapoi, adică acasă, acest acasă însemnând patria, primăvara vieții, paradisul foii albe înainte de a primi binecuvântarea cuvântului sau a culorii.

                        Sontele se construiesc pe aceleași teme majore cu care Dan Dănilă ne obișnuise în volumele anterioare, e vorba aici de perenitatea simbolurilor spre care poetul se îndreaptă mereu, cu siguranța permanenței și cu teama, mereu vie, a rătăcirii: uita-vom oare de fântână/ pentru un râu necunoscut?  Pomul vieții dar și efemerul din petale,  din florar în cireșar, iubirea, acea înfiorare când iar trece primăvara prin pian,  singurătatea îmbrăcată în toamne, ticăit de ceasornice iar timpul când face popasuri / nemți meșteri cu sculele fine/ atrag șovăiala din ceasuri (Ceasornice) și umbre privind printr-o camee în alt timp, sunetul valurilor ce se sparg peste corăbii mirosind a scorțișoară sunt sufletul, respirația și echilibrul acestui volum.

                         Sonetele din Suabia se arcuiesc între doi poli: sonetul de început Urcuș și cel de final Testament, între aceste două alpha și omega, Dan Dănilă se înveștmântă cu un aer seniorial pentru a privi tumultul mării - valurile ciocnindu-se, rostogolindu-se, născând și pierind între două țărmuri: al începutului și al sfârșitului lumii, căci lumea începe și se sfârșește cu fiecare din noi, o privire implicată și detașată în același timp, asupra propriei vieți. Înțeleptul  și marea de cuvinte, un exod de semne care par / suflete înhămate la edec... E un volum care se vrea o bornă, o piatră de hotar dar și o privire voit senină scrutând inaccesibilul. Ce se află dincolo? Serenitatea sau talazul? E tăcere printre verbe, / iar se șterge tot ce-am spus, / ca un val de valuri dus / peste marea care fierbe. Este un răspuns la îndemnul nosce te ipsum, dar un răspuns care deschide evantaiul altor întrebări, cine sunt? e întrebarea elegiac reluată în infinite nuanțe, cum toarce rima tot mai lin.

                     Sonetele din Suabia prind în corsetul formei tumultul fascinant al emoțiilor, austeritatea formei e împodobită cu perle din revăsări de întrebări, de căutări, de așteptări, de frici temperate, ascunse, de himere și genuni, de echilibru și gimnastică – exercițiul viețuirii sub vremea ce neoprit vremuiește...

                       O zbatere din al cărei preaplin se revarsă rășină, prune, ochi de ametist, sonete-bijuterii prețios lucrate: Ca mâine iarnă – poate o să ningi / lună sorbind lumina ca o cină / tăcută – cazi în plase de paingi / trimisă-n surghiunie fără vină. // palidă, rece, tremurând culoare: / pe praguri sună frunzele uscat, / scrisorile sunt to mai seci, mai rare, / tăcerea e un greier înghețat // și cade din ierbar ca dintre stele, / o lebădă cu ceață în auz / plutește nemișcată printre ele // ușoară ca mătasea de sub duzi: / pe praguri sună frunzele uscat, / tăcerea e un greier înghețat. (Noiembrie)

                        Autoscopie și autoevocare, autorevelare și introspecție, ipostază și prim-plan, telescop și microscop, oglindă și caleidoscop, Sonetele din Suabia sunt o călătorie în metaforă, în petala de măr ce cade cu speranța că muzeul arde dar nimic nu piere... o călătorie într-o Suabia dincolo de hartă, dincolo de tradiționale și fixe repere, un loc în care putem ajunge, atunci când pădurea este la reflux, ca marea, fiecare dintre noi.

                                                               Andrea Hedeș.

Des tăinuiri

Foto Andrea Hedeș

CRĂCIUN FERICIT!

Foto Andrea Hedeș

                                                     

Corul Magnificat - Concert de colinde la Cluj

Întâlnirile Cubului Saeculum - Decembrie

Alexandru Freiberg - Însemnări pentru ziua a șaptea

                                Cronică nouă în numărul pe luna noiembrie al Mesagerului Literar i Artistic de Bistrița - Năsăud, de citit:

                                                                   aici



sau mai jos:

                                                       Țara Surâsului

                    Dacă ar exista o lume a surâsului, aceasta probabil ar fi atât de întinsă cât să încapă între coperțile unei cărți, o lume între alte lumi fascinante, toate parte a unei galaxii aranjate frumos pe un raft și care, alături de alte galaxii, sisteme solare,  ar alcătui unul din cele mai seducătoare universuri (după unii, un univers numit Paradis, o grădină a desfătărilor intelectuale): Biblioteca. Și așa, navigând pe apele întrebărilor, ale viselor, ale orizonturilor vrăjite, ale cerurilor deschise, în ziua a șaptea și doar în ziua a șaptea (cum altfel?), cei aleși să primească darul – un surâs, vor ajunge la destinație.

                       Iar pentru această zi , probabil suspendată în afara timpului rotitor, există adunate cu minuție, cu rigoare, aceste Însemnări pentru ziua a șaptea (Alexandru Freiberg, Editura Limes, Cluj-Napoca, 2012), aforisme,   întrebări în căutarea unor nume proprii, mărturii și mărturisiri care nu îngheață , nu cristalizează definitiv ci dimpotrivă, îndeamnă la veghere. Autorul acestora, Alexandru Freiberg, nu se află la prima coagulare a intonațiilor pe care se poate cerne și discerne firescul și suprafirescul lumii, Însemnările venind la doar un an după Infidelitățile oglinzii de serie (2011, Editura Hasefer, București). Însemnări pentru ziua a șaptea sunt, cu o expresie a lui Alexandru Mircea, un instrumentar hermeneutic al interiorității.

                                      Unele Însemnări, ies din cercul strâmt al aforismelor și îmbracă haina de gală a poemului, ca în Cântecul fetusului fricos: Mamă!...Mamă!...Mamă!...Mamă!.../ Nu mă naște...Nu mă naște.../ E prea târziu, e prea devreme./ Sunt mulți ajunși înaintea mea./ Totul e dat, totul e împărțit./ Nu mi-a mai rămas nimic./ Nu mai e loc. Nu mai e loc./ Sunt prea mulți. Sunt prea mulți sosiți înaintea mea./ Sunt prea mulți sosiți deja./ Mamă!...Mamă!...Mamă!...Mamă!.../ Nu mă naște... Nu mă naște.../ E prea devreme, e prea târziu./ Va fi prea cald, va fi prea rece./ Nu mai e loc... Nu mai e loc.../ Mamă!...Mamă!...Mamă!...Mamă!...

                      Altele se înfățișează sub forma unor fabule miniaturale: Câte un curcan sau un gâscan are șansa să rămână în viață mai mult decât curca sau gâsca lui preferată. Și văzându-se singur, fără ea, în loc să sufere, să se vaite și să-și smulgă penele de tristețe, începe să țipe în toată ograda, de dimineață până seara târziu cât de proastă, cât de vulgară și lipsită de maniere era defuncta în cauză. Sau invers – partea feminină despre masculul defunct. Dar asta se întâmplă mult mai rar în lumea păsărilor de curte.

                      Și desigur, aforismele: Vârfurile foarte ascuțite trebuie ferite de lovituri. Nu rezistă. Sau Atunci când recitești, întotdeauna ai de a face cu altă poveste. Și Abia atunci când începe să plouă înțelegi norii. Până atunci înțelegeai doar rostul soarelui.

                     Alexandru Freiberg pune la dispoziția cititorului  un jurnal de bord, hărți de navigație, o hartă geografică detaliată a Lumii Surâsului pe care se disting continentele, ale căror contururi sunt desenate cu acuratețe, indicații topografice,  insule, arhipelaguri, munții cu vârfurile lor, platouri și văi, fluvii, mări și oceane, cu deslușiri privind fauna, flora, istoria și mitologia acestei lumi fin desenate în peniță, cu avertizări asupra pericolelor dar și asupra misterelor, asupra întâlnirilor cu ființe fabuloase ori a locurilor unde sunt ascunse tainicele comori. Este o încercare de a cartografia lumea*, aici, o lume a surâsului. O Mappa Mundi. De ce a surâsului?  Aforismele, prin natura lor picături concentrate, vitrifiate, dar și gânduri îmbrăcând alte forme, astfel evitându-se efectul de pat al lui Procust, adunate ca întâlniri în extrem de densul volum Însemnări pentru ziua a șaptea sunt o provocare serioasă și ghidușă în același timp, Alexandru Freiberg dovedindu-se aici a fi un homo ludens.  El lansează, filă cu filă, o invitație,  fie la dialog hâtru, fie la o partidă de șah, fie la un joc de-a v-ați ascunselea...intelectual, la polemici, la un joc de puzzle sau ....Este o invitație de a privi lumea altfel, e parcurgerea unui itinerariu inițiatic, sub îndrumarea autorului. Dar, atenție! Orice hartă, arată Oliver Burkeman,reprezintă un mod prin care cineva vă face să priviți lumea în felul său*.

            Este un pericol inexistent aici, deoarece la ieșirea, ghidată, din labirint, cititorul, îmbogățit, își poate redescoperi și redesena lumea, o poate reinvesti pe aceasta  cu  neliniștea jocului, sub constelația unui surâs niciodată efemer. Deoarece , după cum o mărturisește și prefațatorul lor, Radu-ilarion Munteanu, Însemnările pentru ziua a șaptea sunt un manual de surâs la purtător.

                                                                      Andrea Hedeș

                                                                    12.11.2012

              

*Când harta ne privește pe noi, Cătălin Sturza,articol din Revista Cultura, nr.9, 2012   http://revistacultura.ro/nou/2012/09/cand-harta-ne-priveste-pe-noi/

Insemnari pentru ziua a saptea - Alexandru Freiberg

Tot de la Gaudeamus

Foto: Prof Univ Liviu Giurgiu: Ioan-Pavel Azap, eu prezentând volumul de călătorii, Radu-Ilarion Munteanu, Silviu Hodiș
Fotografia este de pe pagina de Facebook a domnului Radu-Ilarion Munteanu

GAUDEAMUS-ul meu

Bucureștiul noaptea

 Foto Andrea Hedeș

                                                                Dimineți cu ferestre deschise
                                                                       Foto Andrea Hedeș

Dorin Mureșan și eu, înaintea lansării

Foto Dominic Mureșan

Dorin Mureșan și cu mine

Foto Dominic Mureșan

Lansare Shakespeare - Opere V, Editura Tracus Arte

Horia Gârbea, Lucia Verona, George Volceanov, Ioan Cristescu

Foto Andrea Hedeș

Domnul Horia Gârbea  recitând din Negustorul din Veneția

Foto Andrea Hedeș

Domnul Horia Gârbea recitând din Negustorul din Veneția

Foto Andrea Hedeș

Cărți și emoții

Foto Maria Turcea

Lansarea jurnalului de călătorie DE LA PARCUL PAPAGALILOR LA GRĂDINA GHETSIMANI 

a domnului Radu-Ilarion Munteanu, Editura Galaxia Gutemberg. În imagine eu, domnul Ioan-Pavel Azap citind cuvântul domnului Radu Țuculescu, Radu-Ilarion Munteanu

                                      Ioan-Pavel Azap, Radu-Ilarion Munteanu, Silviu Hodiș
                                                               Foto Maria Turcea

                                 

        Lansare GESTUL ANIMALULUI MORT, Editura Herg Benet, autor Dorin Mureșan
                                                               Foto Maria Turcea

                                                      Dorin Mureșan, Andrea Hedeș
                                                                  Foto Maria Turcea

                                                          Dorin Mureșan, Andrea Hedeș
                                                                    Foto Maria Turcea

24 noiembrie 2012

Capăt de linie - Leon-Iosif Grapini

                        Cronică nouă în numărul 11 al Revistei Luceafărul de Dimineață. De citit

                                               aici

Sau mai jos:

Un alt destin

                „Există personaje, replici în literatură care depăşesc cu mult ca potenţial opera care le-a creat (...)”, acestea fiind „prea vitale pentru a încăpea într-un singur text.(...) Volumul de faţă nu este doar literatură postmodernă, el este şi o carte de istorie şi de critică literară implicită”. Spune Horia Gârbea pe coperta 4 a volumului Capăt de linie al prozatorului clujean Leon-Iosif Grapini, apărut la Editura Eikon, în anul 2012, volum ce cuprinde zece proze scurte, deschise printr-un argument, „în loc de prefaţă, o justificare/motivare a scrierii acestui volum: nu de puţine ori m-a încercat dorinţa de a găsi un alt destin unui personaj tragic sau malefic, cum tot aşa, stârnit de finalurile incitante, ambigui, suspendate, mi-am imaginat o finalitate diferită.(...) S-a întâmplat să citesc, vai mie, destul de târziu, Trenul de noapte, excelenta povestire semnată Ioan Groşan, al cărei sfârşit m-a fascinat şi m-a intrigat într-atât, încât m-am văzut nevoit să aştern pe hârtie propria mea poveste, spre a-mi oferi mie, în primul rând, dar şi celorlalţi, un posibil răspuns la întrebările iscate. Aşa s-a născut prima proză continuare, ca să o numesc aşa, ce trebuia, desigur, dedicată celui vinovat de provocarea mea în calitate de cititor-scriitor.”

O piatră aruncată în apă desenează pe luciul acesteia cercuri tot mai largi, tot mai fine, până se pierd... ori până când întâlnesc un anume fel, cu totul deosebit, de sensibilitate, un nou luciu în care unda, în loc să se stingă, provoacă alte unde, lanţ al unor delicate seisme sensibile, care la rândul lor... Acesta pare să fi fost paternul care, în mod fericit, a dus la ivirea poveştilor-continuare ce încheagă acest Capăt de linie. Din matricea plină de sonorităţi a povestirii-mamă, personajul, finalul, iradiază o forţă vitală dincolo de capătul de linie al cărţii, cerându-şi dreptul la existenţă. O existenţă la care, chiar meritând-o cu prea plin de măsură, nu toate personajele, nu toate finalurile, nu toate replicile ajung şi cele care/câte ajung, nu ajung uşor. Este meşterul artizan care le dă dreptul la o nouă şi, poate, mai preaplină existenţă, creatorul ori coautorul lor? A scrie aceste povestiri, continuări de sine stătătoare ale altor povestiri, e un travaliu şi un alint. Cele zece povestiri matrice, declanşatoare ale celor zece continuări, sunt diferite ca stil, atmosferă, întindere, bineînţeles, datorită autorilor diferiţi. Cu atât mai complexă devine sarcina autorului care iniţiază continuările, el necesitând, în cel mai nobil sens al lor, capacităţi de mimetism, de maestru ventriloc, de orchestrator şi dirijor, pentru a-i reuşi o asemenea întreprindere, căci crearea povestirilor-continuări poate fi un balet pe muchie de cuţit şi se poate uşor sfârşi în opintiri nu altfel decât sisifice. Reuşita unui atare demers creator presupune o migăloasă activitate de laborator, ucenicie, dar şi exerciţii de admiraţie în umbra operelor canonice cu smerenia unui călugăr benedictin, o stăpânire perfectă a tehnicii scrisului, cunoaşterea angrenajului ce pune în mişcare ceea ce numim literatură, presupune a dezvrăji lumea cărţii doar pentru a o putea fermeca din nou, o stăpânire şi o cunoaştere profundă a propriilor capacităţi/puteri, pentru că trebuie să te cunoşti foarte bine pentru a-l putea privi pe celălalt fără a te pierde pe sine, mai mult, regăsindu-te, recunoscându-te, cofiinţând în el, înţelegându-l şi înţelegându-te într-atât cât să poţi duce mai departe, ca pe o ştafetă de cuvinte, ideea. Rămânând în chenarul celor zece tablouri empatic alese, păstrând penelul, tuşa, culoarea, tonurile, nuanţele, stilul, şcoala, compoziţia, perspectiva, personajele, Leon-Iosif Grapini construieşte însă ritmul mai departe, găsind rama prea puţin cuprinzătoare, el lărgeşte cadrul, în mişcări bine calculate, respectând paşii dansului iniţiat de autorii fiecăreia din cele zece povestiri şi invită personajele să danseze mai departe de rama ta­bloului iniţial, propunându-le o nouă perspectivă, o nouă profunzime, aducându-le din planul secund în prim-plan, din obscur în clar, un dans pasional, căci Leon-Iosif Grapini îşi iubeşte personajele, dar în care fiecare mişcare, fiecare pas sunt cu precizie calculate, pentru a nu se abate de la norma impusă de autorul povestirii-matrice. E această înmugurire şi înflorire controlată a  personajelor, a povestirilor asemănătoare cu desenul constrâns de ri­goare al arabescului, care curge, se insinuează, evoluează exaltat, extravagant, dar mereu atent la geometrie, la regulă. Totuşi, inspirate/incitate fiind aceste povestiri-continuare de finalurile, mai cu seamă, ale povestirilor-mamă, ele, noile finaluri, nu păcătuiesc prin a sparge misterul, dimpotrivă, îl schimbă în neînţelesuri şi mai mari, de dragul, de frumuseţea jocului, iar numai acest lucru în sine este o mare calitate.

Amprenta scriitorului Leon-Iosif Grapini, ceea ce primeneşte povestirile fără a împieta în vreun fel la amprenta lor... genetică este misterul, miraculosul, fantasticul, crepusculul (da, prezent chiar ziua în amiaza mare), atmosfera cu insinuări hibernale, solitudinea aproape carnală, parfumul pe alocuri senzual, abisul bănuit abia, scrutarea nevăzutului, o privilegiere a discretului, umilului, a smereniei, a inocenţei, ingegno în stare germinativă.

Prin noul său volum de povestiri, Leon-Iosif Grapini propune un decameron livresc, concentrări de uimire şi rigoare vibrând într-o sensibilă combustie: seducţia unui alt destin.

La Gaudeamus

                        Sâmbătă, 24 noiembrie, în cardul Târgului Internațional Gaudeamus, vor avea loc lansările a două volume cu totul speciale :

                       De la ora 15.30, la standul Editurii Galaxia Gutemberg, lansarea volumului DE LA PARCUL PAPAGALILOR LA GRĂDINA GHETSIMANI, al domnului Radu-Ilarion Munteanu, al doilea și ultimul volum de călătorii, în stilul inconfundabil al celui numit pur și simplu RIM de către prieteni. Vor vorbi editorul, se va citi scrisoarea domnului Radu Țuculescu, coordonatorul colecției, subsemnata și, în fine, autorul.

                       De la ora 16, la standul Editurii Herg Benet, lansarea volumului GESTUL ANIMALULUI MORT, al domnului Dorin Mureșan, un roman foarte personal , un roman emanând un parfum intoxicant și catifelat în același timp, parfumul, în fond, al unui război dus pe viață și pe moarte (autorul) . Vor vorbi editorul, domnul Ștefan Bolea și subsemnata.

                       Ne vedem acolo!
                   
                   

                     

Așa a fost...

                         ... lansarea la Baia Mare a volumelor de poezie Trecutul e o sărbătoare și Pantera sus, pe clavecin ale domnului Horia Gârbea, lansare organizată de către doamna Florica Bud, Președinta Cenaclului Scriitorilor Maramureș, într-un blând început de noiembrie.

                         De vizionat          aici

Colocviile Liviu Rebreanu-editia XXX-a

7 - Adrian Munteanu

                       Cronică nouă în numărul 10 al Luceafărului de dimineață. De citit

                                                        aici

sau mai jos:

                                                            Balul uimirilor

               Douter de tout ou tout croire, ce sont deux solutions egalemant comodes, qui, l”une et l”autre, nous dispensent de reflechir...spunea undeva Henri Poincare.  Să fie o soluție aceea propusă de însuși Platon? În mirare (to thaumasein) stă adevărul (Theetet, 155d).

             ”(...) uimirea poate fi înțeleasă în mai multe feluri. Ea poate fi mirarea că un lucru s-a făcut sau este este altfel decât credeam, poate fi uimire față de un peisaj nebănuit de frumos sau de un tablou redând înțelesuri îndeobște ascunse și pe care privitorul le descoperă. Dar, mai este și o formă superioară de uimire (...), aceea când descoperi că ești o parte din cosmos, un fir de nisip în raport cu întregul pământ, ca să întrebuințăm o comparație ce nu cuprinde nici a miliarda parte din proporția noastră față de univers. Uimirea este o trăire care, pe cale de meditație, îți dezvăluie un colț din imensitatea și complexitatea Cosmosului în raport cu micimea noastră, și totuși având noi înșine complexitatea ce ne caracterizează ființa din multiple puncte de vedere.” Și totuși, uimirea nu se teoretizează. (Vasile Lovinescu). Ea se înveștmântă în vers: Râul uitării, revărsat în lume,/ Nerăbdător își desfășoară șalul,/ Ca să vestească-n neastâmpăr balul/ Uimirilor pierdute-n tandre brume. (Vreau să-mi arunc silabele). Uimirea se înveștmântă în vers, dar nu în orice vers, ci în această lucrare lirică de alteță ( A. I. Brumaru) care este sonetul. De ce sonetul? Pentru că sunt în mine și ritmul și măsura și muzica și impunerea și libertatea. Pentru că în bob mai cred, în veghea lui sublimă,/ În șoimul treaz ce-a săgetat sorocul,/ În brațul ferm ce îndârjește focul/ Și în noblețea graiului prin rimă. Pentru că toate acestea nu puteau fi adunate decât sub pecetea lui 7, ”șapte cărți de sonete în șapte ani consecutivi”  ”întrucât cifra șapte este și semnul lumii complete, al creației încheiate”...voia ce-a voit-o Adrian Munteanu.

                    7 este cel mai recent volum de sonete al poetului Adrian Munteanu, publicat de către Editura Arania, 2011, Brașov. Acest șapte magic, cel ce corespunde celor șapte trepte ale desăvârșirii și este imaginea și împlinirea unui răstimp, după cum precizează autorul. Versurile adunate în acest volum, nu îmbracă pur și simplu haina prețioasă, măiestrit lucrată a sonetului, miezul lor este unul  sălaș al nașterii tainelor blânde: elegii, meditații, incantații, acuarele diafane, oglinzi magice redobândind chipul originar al lumii, tușe decise ori plutire în pași de vals ele recompun, din cioburile prezentului orb, surd și mut, noblețea uimirii, copilăria lumii și a primelor întrebări: timpul și vremuirea, psalmul și cuvântul, iubirea și moartea. Noblețea graiului prin rimă poate fi asemuită poate doar solitarei, trudnicei, migăloasei arte numite gliptică. Gliptica este una din artele antice de imortalizare prin scobire pe oase, roci, cochilii, pietre nobile a unor motive geometrice sau figurative cu caracter simbolic, a unor evenimente sau stări afective. Este vorba de meșteșugul de gravare în adâncime și mai târziu în relief a pietrelor cu duritate mică, medie și mare în scopuri sigilografice ori de obținere a podoabelor (Wikipedia). Astfel, temele majore ale poeziei universale și ale poeziei lui Adrian Munteanu sunt lucrate după regulile acestei arte a minuției și răbdării (Mihai Gramatopol) sub formă de camee, de sigiliu, de monedă (da, sonetul ca monedă de schimb pentru suflet, pentru suflu, pentru suav). S-a spus, pe bună dreptate, că pentru gravarea unei camee era necesar tot atât timp cât cerea înălțarea unei catedrale (Mihai Gramatopol). Cameele realizate de Adrian Munteanu, lucrate în cercul magic al lui șapte, scot în relief straturile diferit nuanțate ale ideii ce caută să se nască, să ia corp de cuvânt, ale cuvântului întrupat în vers, ale cuvântului cântec și descântec, care alină și dezleagă, care făptuiește: Particulă-n oceanul de cuvinte,/ Cât mi-aș dori să le găsesc măsura,/ Să dau consaone-n praf stelar de-a dura (...),  Mă dor cuvinte sângerând sub frunte./ Le simt suflaea înecată-n fard; Clădesc cetăți din putrede cuvinte./ Silaba în mortarul gurii slute (...)/ Măcel de vorbe! Nu pot să ajute/ De glasul sterp să leg o rugăminte; La masa mea de scris un vers se zbate/ Să își urzească rostul și făgașul; migălite în sidef de scoică, precum în sonetele de un erotism suav: De-atunci ai păr de alge și oceanul/ Îți stă-n priviri ca-n el să mă înec. Pe gâtul tău am așezat colanul// De patimi dulci. În juru-mi toate trec,/ Dar îți mai sorb mirarea din limanul/ Ce a zidit un prag, să nu mai plec, Arde-ți veștmântul de năvalnic jar,/ Să te zidesc curată-n temelie,/ Aceeași Ană, pe un nou altar;Vino iubito-n Elohim cu mine, (...)// Împreunări cu revărsări de lavă/ Ne-or birui suflarea și ne-or ține/ În miticul altar din lumi divine/ purtat solemn pe frunze de agavă; ori în sticlă, gravând interogații fin-amare despre rost și vremuire: N-am înțeles cine mi-a scris venirea/ Nici cine sunt și n-am știut s-ascult/ De se aude-n pieptul meu iubirea; Vreau să mă schimb, dar nu mă las schimbat./ Totul revine, totul se întoarce./ Mi-e dat să pot din timp să mă abat?; Sub clopotul zidirilor rămase/ Se pierde urma mânjilor din stele; în geme cu duritate mare, reliefând noi geografii ale psalmilor: Când roșu vin va boteza belșugul/ Și grâul tainei va domni senin,/ Averea mea din suflet sfarmă jugul// Poverilor ca-n veci să mă alin/ Cu mila Ta ce-aprinde-n jariști rugul/ Amurgului, când voi dormi deplin; Să nu rămân în strâmba judecată/ Ce-o fac ades păcatului din noi!/ Când s-a întins pe chipuri ca o pată, // Au năvălit poverile șuvoi/ Și n-a mai fost răgaz pentru răsplată,/ Căci ne-am zvârlit uimirile-n noroi.Sigiliul pe care și-l lucrează Adrian Munteanu și care devine pecete regală peste acest răstimp al sonetului este șoimul și simbolul, esența lui, zborul: șoimul treaz ce-a săgetat sorocul, gonit de șoimul vrerii din înalt, șoimul cu privirea gravă... citus, altius, fortius.

             

                     Sonetele sub semnul lui 7 , lucrate cu micile unelte de gravare, cu acțiune de percuție, specifice solitarei arte, înmuiate din timp în timp în pulbere de diamant, au beneficiat mai apoi de răbdarea necesară obținerii unei calități excepționale a polisajului, măsură la fel de importantă și trudnică precum gravarea, suprafața sonetelor fiind răbdător lustruită, ele revelând și ocultând în același timp, stăruințe insolite, cum le numește poetul, tălmăcind în scris de aripi albe tot ce nu se spune.

                     Izgonitor de vorbe voi rămâne,/ Să nu alunge zbor de rândunică (...)//Dau la o parte lestul din rostirea/ Scuipată-n geamăt depărtat de-azur./ Lovesc în miezul lui spărgând zidirea// Și mii de cioburi se desfac în jur./ Ce a rămas în mine e uimirea,/ Un cuget simplu, roditor și pur.

                                                                                   Andrea Hedeș

                                                                                    6.10.2012 la Dej

 

             

                   

Oameni - Mihai Mateiu

                        Cronică nouă în Mesagerul Literar și Artistic pe luna octombrie, de citit

                                                                    aici

sau mai jos:

                                                                                                                        Oameni. Fotografie de stradă.

                   Don’t take photos, tell stories (Nu face fotografii, spune povești) *, este una din regulile fotografiei, și mai cu seamă, ale fotografiei de stradă. „Ecuaţia e una simplă: stradă = oameni. Şi comportamentul oamenilor este cel care mă interesează cel mai mult: acţiuni, reacţii şi interacţiuni; emoţii, limbajul corpului, ineditul, umorul - şi acele momente rare, suprarealiste, care îmi fac ziua mai bună.”afirma Bryn Campbel ** A surprinde toate aceste lucruri despre care vorbește Bryn Campbell, într-o fotografie, este o adevărată provocare. Și totuși, o imagine face cât o sută de cuvinte. De aceea, a surprinde toate aceste lucruri în cuvinte (și nu multe) e un cu totul alt tip de provocare, un parcurs dificil, pe muchie de cuțit, care necesită încredere, echilibru, tehnică și inspirație.În volumul de povstiri Oameni, volumul de debut al lui Mihai Mateiu (Editura Casa de Pariuri Literare, 2011), instantaneele alb-negru sunt înlocuite în scris cu povestiri care păstrează tonul percutant al nonculorilor, întreaga paletă a griurilor derivate, departe, în acest caz, de a fi neutre, fiecare ton având rolul precis determinat, întreaga simfonie de griuri reliefând  culorile tari, saturate, ale instinctelor primare ce guvernează oamenii surprinși în cele 13 povestiri-instantanee ale volumului. ” Fotografia de stradă se situează în zona de suprapunere a fotografiei de artă cu fotojurnalismul” ***  Povestirile din volum au acest specific, ele surprind, documentează faptul divers, efemerul, banalul, cu fidelitatea camerei foto și cu detașarea...implicată a fotoreporterului, dar dincolo de lucrurile care doar par a fi în alb și negru, Mihai Mateiu plonjează în lumi microscopice, invizibile ochiului neexersat,  eșantionul clipei dezvelind abisul, punțile de hazard, astfel din spațiul public, prin definiție vast, din care provin personajele, scriitura basculează cititorul în intimitatea oamenilor ale căror chipuri le imortalizează Mihai Mateiu, este proximitatea față de un univers ce se deschide ca o gură a infernului la purtător. Moș  Crăciun, bunica murind, robotul, vânătorul, ixi, film, animal sunt personajele surprinse în ”momentul decisiv”, tot un termen din fotografie,  momentul decisiv înspre care curgea totul, în așteptarea căruia se puse în mișcare întreg angrenajul, minuscul, al unor destine mărunte aflate, fără a fi și conștiente de aceasta, în așteptarea acestui moment decisiv, singura izbucnire de viață sau de moarte din existența lor, cu efectul unui foc de paie, al  unui foc de artificii ori al unei bombe atomice reduse la dimensiunile faptului divers. Povestirile din Oameni sunt fie de tipul candid photography, caz în care subiectul nu știe că este fotografiat : Acolo îl întâlnise pe Kiss bacsi. Bătrânul purta întotdeauna cizme de cauciuc, pantaloni lungi și pulover, oricât ar fi fost de cald (aproape), fie în genul fotografiei realizate de Bruce Gilden, celebru pentru faptul că se apropie foarte mult de subiecții fotografiilor sale, așa cum întâlnim, de exemplu, în bunica murind: Acum pleoapele îi păreau lipite. În ultima săptămână slăbise cumplit, dacă era să mă iau după fața scofâlcită, cu gura surpată înăuntru și ochii afundați în orbite. Trupul îi era la fel de mare (...) M-a uluit corpul acela uriaș, moale, cu pielea incredibil de  albă și fină (...). Alteori, Mihai Mateiu renunță la griuri, la alb și negru, atunci când captează, reține pe hârtie culori care nu abat atenția de la povestire ci îi dau un impuls ori descoperă/ anticipează/ provoacă un joc al  identităților: pana albă a săgeții, albastrul neplauzibil din capătul ei, roșul aprins scurs peste cenușiul blănii – e o armonie incredibilă a culorilor, pe care o tulbură doar mirosul morții (vânătorul).Scriitura sa are fidelitatea și sinceritatea brutală a aparatului de fotografiat, a imaginii care nu este înfrumusețată, trucată, lucrată în Photoshop, care nu minte, dar și acele mărturisiri de o căutată și desăvârșită discreție ale unui mod de a vedea și de a înțelege lumea, de a citi povestea din spatele unui instantaneu, un filtru prin care povestirile ajung la cititor, chipuri de oameni, fiecare chip – un destin, o poveste.

               Despre Mihai Mateiu aflăm din paginile volumului său de debut, Oameni, că s-a născut în 1976 la Târgu-Mureş. Trăiește în Cluj de 13 ani, iar pentru a reuși asta, a făcut diverse munci: casier încasator la o companie energetică, gestionar al unui magazin de panificație, muncitor într-un atelier de înrămare, , librar, lipitor de afișe, coordonator de relații publice și evenimente. În 2003 Tribuna i-a publicat primele două povestiri. De atunci, textele sale au apărut în diverse reviste: Familia, Apostrof, Noua literatură, Tribuna, Magyar Napló, Helikon, Egophobia. Câteva proze scurte au ajuns în antologiile Az ev muforditasai 2008 (Magyar Napló, 2008), The Aesthetica Creative Works Annual 2009 (Aesthetica Magazine, 2009), Minimal (Mirador, 2009) şi Echinox (Echinox, 2011)

     * Citat preluat de pe http://incognito.mobi/blog/despre-fotografia-de-strada-1

·       ** „The equation is a simple one: streets = people. And it is people’s behaviour that most interests me: actions, reactions and interactions; emotions, body language, eccentricities, humour - and those rare moments of visual surrealism that can make one’s day.” Bryn Campbell, citat preluat de pe site-ul: http://www.in-public.com/BrynCampbell.

              http://www.artactmagazine.ro/despre-fotografia-de-strada,-cu-dorel-gaina.html

      *** Citat preluat de pe               http://www.artactmagazine.ro/despre-fotografia-de-strada,-cu-dorel-gaina.html

                                                           16.09.2012, la Dej, Andrea H.

                                        

                   

             

Scurtă însemnare a călătoriei spre Nord

                            Joi, 1.11.2012, la Baia Mare, în Sala de Conferințe a Bibliotecii Județene Petre Dulfu, a avut loc lansarea cărților Trecutul e o sărbătoare, Editura Tracus Arte, 2012, poeme și   „Teatru clasic francez – Corneille Iluzia comică; Marivaux Triumful dragostei”, volum apărut la aceeași editură, autorul poemelor și al traducerii fiind domnul Horia Gârbea, Vicepreședintele Institutului Cultural Român și  Președinte ASB ( filiala București a Uniunii Scriitorilor din România ).

            Întâlnirea a fost moderată de către doamna Florica Bud,Președinta Cenaclului Scriitorilor din Maramureș. Au luat cuvântul Gheorghe Glodeanu, decanul Facultății de Filologie Baia Mare, Ioan Marchiș, Director la Direcția de Cultură și Patrimoniu Maramureș,  George Vulturescu, Director la Direcția de Cultură și Patrimoniu Satu Mare, scriitorul Igor Ursenco  și subsemnata.

              Vineri, 2.11.2012, în cadrul Zilelor Revistei Acolada, la Satu Mare, a avut loc lansarea volumelor mai sus prezentate, ale domnului Horia Gârbea, precum și a volumelor mi-e dor de-o pohtă bună și Secol de vânzare, pamflete, ale doamnei Florica Bud, ambele apărute la Editura Mașina de Scris, București, 2012. A urmat decernarea Premiilor Revistei Acolada, de către Gheorghe Grigurcu, directorul revistei şi poetul Radu Ulmeanu precum și de către primarul municipiului Satu Mare, Dorel Coica,  eseistei și poetei Simona Grazia-Dima, secretar Pen Club în România, poetului Ioan Moldovan și poetului Aurel Pantea redactor-şef al Revistei „Discobolul”. A urmat apoi o dezbatere pe tema             Scriitorul și viața politică.

                   Mai jos, fotografii de la eveniment și afișul Zilelor Revistei Acolada.

Zilele Revistei „Acolada”, ediţia a III-a
Manifestările legate de Zilele Revistei „Acolada” vor avea loc la Satu Mare în perioada 1-3 noiembrie 2012, cu participarea unor importanţi scriitori, reprezentanţi ai revistelor literare şi ai instituţiilor de cultură din ţară, precum Horia Gârbea, vicepreşedinte al Institutului Cultural Roman şi preşedinte al Asociaţiei Scriitorilor Bucureşti, prozatoarea Florica Bud, vicepreşedinte al Asociaţiei Scriitorilor Baia Mare, poeta Simona-Grazia Dima, secretar general al PEN Club România, poetul Ioan Moldovan, directorul Revistei „Familia”, poetul Aurel Pantea, redactor-şef al Revistei „Discobolul” şi poetul Virgil Todeasă, istoricul literar Săluc Horvat, director executiv al Revistei „Nord Literar”, Liviul Ioan Stoiciu, redactor al Revistei „Viaţa Românească” şi prozatoarea Doina Popa, regizorul Sorin Ilieşiu etc. Revista „Acolada” va fi reprezentată de colaboratorii ei permanenţi scriitoarea Angela Furtună, criticul de artă Pavel Şuşară, criticii literari Constantin Trandafir şi Tudorel Urian, precum şi – nu în cele din urmă – de conducătorii săi: Director, poetul şi criticul literar Gheorghe Grigurcu şi, respectiv, Director general, poetul Radu Ulmeanu.
Programul manifestărilor cuprinde dezbateri („Scriitorii şi viaţa politică”), lansări de volume ale unor autori ca Ioan Moldovan, Gheorghe Grigurcu, Simona-Grazia Dima, lansarea Caietelor Paul Celan, editor Biblioteca Bucovinei „I.G.Sbiera” instituţie a Consiliului Judeţean Suceava (coord. Scriitoarea Angela Furtună) şi recitaluri de poezie, alături de tradiţionala decernare a premiilor Revistei „Acolada”.

            Mulțumiri pt fotografii domnului Ionică Moldovan

             

Invitație - Lansare de carte

                      Joi, 1 noiembrie, orele 13, Biblioteca Județeană Maramureș, va avea loc, în prezența autorului, lansarea volumului de poeme ”Trecutul e o sărbătoare”, editura Tracus Arte, București. Autorul volumului este scriitorul Horia Gârbea, vicepreședintele Institutului Cultural Român, președinte ASB ( filiala București a Uniunii Scriitorilor din România ). Vor lua cuvântul scriitorii: Gheorghe Glodeanu, decanul Facultății de Filologie Baia Mare, Ioan Marchiș, Director la Direcția de Cultură și Patrimoniu Maramureș, Săluc Horvat, Președintele Asociației Scriitorilor ”Baia Mare”, Marian Ilea, Redactor șef, Informația Zilei, Gheorghe Pârja, Președintele Reprezentanței Filialei Cluj a Uniunii Scriitorilor din România, George Vulturescu, Director la Direcția de Cultură și Patrimoniu Satu Mare, Andrea Hedeș, colaboratoare a Revistei ”Luceafărul de dimineață”, București, Moderator: Florica Bud, președinta Cenaclului Scriitorilor din Maramureș.
                      Vă așteptăm.

Răbdarea și calmul

                      Un articol interesant, cu și despre părinți (și eu sunt printre acei părinți :) ), semnat de jurnalista Raluca Bugnar se poate citi pe:            
                                                                   
                                                                      clujulcopiilor.ro

Centenar Steinhardt - Simpozion Bistrița

Prima ediţie a Salonului de Carte Bookfest la Cluj-Napoca - Cultura - HotNews.ro

Prima ediţie a Salonului de Carte Bookfest la Cluj-Napoca - Cultura - HotNews.ro

RUNE 2.

Rune

     Foto: Andrea Hedeș