Mai există bizoni. Și cei care-i văzură - Radu Ilarion-Munteanu, Liviu Ovidiu Penea, Lucian Perța

                     Luna mai, pe lângă multele semnificații pe care le are pt mine, înseamnă și debutul meu în cronica de întâmpinare. Iar acest mai este cel în care se împlinesc deja doi ani de publicistică. Îi mulțumesc domnului Virgil Rațiu pt încredere și pt susținere. Fără domnia sa, lecturile mele ar fi rămas doar ale mele.
                     Cronica acestui mai, de citit aici

http://www.mesagerul.ro/ipaper/2012/05/26/mesagerul-literar-si-artistic-mai2012






sau aici:

                                                         Diortosiri în sticlă

                      Dintre zografi, preasmeriții Radu-Ilarion Munteanu, Liviu Ovidiu Penea și Lucian Perța, cu multă osteneală au adunat împreună și au aranjat, după multă cercetare, într-o carte, vechiul și tainicul meșteșug al turnării de clopote. Dar, precum adevărații zografo didascalos, această erminie, ”de nimic fiind ea lipsită dintru cele ce sunt trebuincioase pentru meșteșugul acesta”* au ticluit-o astfel încât numai ucenicul cel mai iscusit, ”împodobit cu darurile firii”*, dintre cei dornici de a-l deprinde și numai ”cu multă osârdie și încercată iscusință”* să poată dezlega structura aceasta revelatoare, rostită senin. Astfel, cei trei meșteri lucrează această erminie, nu oricum, ci în întregimea sa precum și cu diortosiri cu tot măiestrit ticluită în sticlă, sub numele: Mai există bizoni. Și cei care-i văzură, Editura Galaxia Gutenberg, Târgu-Lăpuș, 2011.

                    ”Necesități practice de atelier și de schelă”* precum ”și tot ceea ce privește meșteșugul” au făcut ca lucrarea să fie un triptic: Poemele clopotelor – Radu-Ilarion Munteanu, Parodii – Lucian Perța, Ilustrații – Liviu Ovidiu Penea, fiecare din ei  tălmăcindu-i pe ceilalți doi și astfel tălmăcind nu doar Erminia în întregul ei ci și fiecare pe sine.

                    Poemele clopotelor sunt feerii în sticlă modelată la temperaturi înalte, fiecare prinzând sub cupola transparentă un clinchet, un dangăt, un zvon de taină. Cântecul de argint tălmăcit în cuvinte și subțirimi transparente de Radu-Ilarion Munteanu vibrează în poeme-casetă de sticlă lucrată cu bucăți de aur, ascunzând în ele ”meșteșugul clopotelor” și toate câte ”le aveau în suflet meșterii clopotari” (Secretul meșteșugului clopotelor), în poeme-tablou de sticlă multicoloră, sprințară: ”Ting-ling-liiing!-face clopoțelul telegrafului”, ”în timp ce privirea pilotului,/ adevăratul căpitan/ lunecă pe colinele de pe țărm/ departe,/ departe/ acolo unde vântul rostogolește norii.” (Viața pe Mississippi), în poeme de Baccarat: ”nu toate clopotele sunt făcute din metal sunător” (Clopote de tot felul), ori ”Numai două perechi de urechi auzeau fiecare bătaia inimii celuilalt, în timp ce, zugravul de icoane, din colțul lui, sub gluga cernită, auzea glas din cer, precum că legământul tăcerii trebuia să ia sfârșit” ( Povestea tânărului meșter de clopote), poeme din sticlă suflată în formă de inimă, în care meșterul sticlar a căutat să obțină albastrul cobalt cel mai pur (lucru peste puteri de realizat, poate tocmai din cauza unei prea mari intimități cu misteriile durerii) ”din piatra vorbei zid împărătesc/ bisericii care, cântând, ne curge-n vine.” (Biserica din piatră de hotar)  sau ”Și, pentru că toate astea/ trebuiau să poarte un nume/ Le-ar fi botezat/ o căutare a Graalului.” (Graalul regăsit).

                      Fiecare din aceste gingașe alcătuiri își găsesc reflectată forma, structura, culoarea fie în jocul desenelor în nisip pe sticlă: ”Viața la Vișeu de Sus e foarte agitată,/ mai ales vinerea, când e târg.” (Viața la Vișeu de Sus), ori ”Apoi a mai montat un clopoțel la ușa de la intrare,/ a demontat alarma de fum/ și și-a comandat o firmă nouă cu litere uriașe, italice:/LA MAGAZINUL CU VISE-PLANTE ETNO-BOTANICE” (Magazinul de vise), fie în apele de oglindă venețiană ale parodiilor meșterului șlefuitor de sticlă Lucian Perța precum în versurile: ”(...) în clopoțelul lui era o întreagă/ lume de sunete, pe care el,/ în toată copilăria lui, le-a luat și le-a îngrămădit acolo.” (Clopotul mănăstirii Rohia), ”(...) dar dacă veți sta vreodată pe malul Dunării, (...) veți auzi imamul chemând la rugăciune/ și dangătul clopotului bisericii/ urcând până la cer, din genune...” (Ada Kaleh).

                              Meșter în filigran, Liviu Ovidiu Penea lucrează delicate miniaturi în peniță, privind lumea ca pe-un mozaic văzut printr-un glob de cristal. Ilustrațiile sale tălmăcesc drumul de la firul de nisip la cuptorul de sticlă până la miniatura transparentă și fragilă. Uneori, în acest drum, prea multă smerenie nu lasă aripile să se deschidă la adevărata lor anvergură, nebeneficiind de întreaga forță portantă a inspirației, pentru a recupera apoi în compoziții-memoir al clinchetului altor lumi.

                             Nu trebuie să excludem din acest demers nici componenta ludică a celor trei meșteri artizani. În spatele alcătuirilor de foșnet transparent și subțire, se aud, vocile de copii puși pe șotii: ”Frère Jacques, frère Jacques,/ Dormez-vous? Dormez-vous?/ Sonnez les matines! Sonnez les matines!/ Din, dan, don. Din, dan, don.”

                               De ce atâta grijă în a ticlui în sticlă secretul meșteșugului clopotelor din această carte-atelier de creație? Pentru ca aceia ”câți pentru a banilor iubire,cu lăcomie, fără de evlavie și cu nebăgare de seamă se apucă de lucrul acesta”* de îndată ce ar încerca a-l atinge l-ar preschimba în curcubee de cioburi, căci nu sunt orice fel de zografi, zografii aceștia, ci sunt zografi de vise, ”fierul de clopot” este pretext declanșator al catapultării în transcendent, exercițiu de libertate, ritm și măsură în dansul elementelor altor lumi, prezență și înfățișare a ”unei lumi intermediare, acea lume în care gândirea nu este încă distinctă de lucruri, în care imaginarul și realul sunt încă indiscernabile”**. Nu oricui îi este dată visarea, ci doar celui ce va desluși, fără a vătăma, gingașa lucrătură de sticlă, îi va fi dat să audă zvonul a douăsprezece clopote, ori, acela va fi ceasul când ucenicul își va primi aripile iar , visul ”în sus alergând”* va ”împodobi cu frumoasă podoabă și închipuire cerul (...)”*.

                     Căci, nu-i așa, mai există bizoni. Și cei care-i văzură...

• * Citate din Erminia picturii bizantine, Dionisie din Furna, București, Editura Sophia, 2 000.
• ** Mircea Oliv, Principiul grației suficiente-Marcel Lupșe: un pictor, Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2 007

                                                                  Andrea Hedeș

                                                               10.05.2012 la Dej