Cronică nouă! De citit în Suplimentul "Răsunetul Cultural", realizat de Societatea Scriitorilor din Bistriţa-Năsăud şi USR Cluj sau mai jos:
Cartea descrierii țărilor lumii după Ioan
Andrea Hedeș
„Heiden însemna în germană păgâni, deci Heidendorf era Satul Păgânilor. Prin Pasul Tihuţa au trecut pecenegii, un popor migrator care a făcut mai multe invazii dinspre Moldova în Transilvania în secolele X, XI. După o luptă între trupele Regatului Ungar împotriva Pecenegilor, o grupare de prizonieri nu a fost măcelărită după obiceiul vremii, ci colonizată în Viişoara cu obligaţia de a lupta împotriva altor invadatori. Când au venit, la Bistriţa, saşii, au denumit Viişoara Heidendorf, adică Satul păgânilor. (...)”*
Acest sat al păgânilor, cu istorie, geografie, acest sat al oamenilor, palpabil și viu devine pretext pentru un nou big-bang care inițiază și reordonează universul, declanșează o explozie a emoției pentru a salva eul liric de implozie, de absorbția într-o gaură neagră, spre neființă. Satul păgânilor devine catapultă pentru emoția călătoare precum o stea ce lasă în urmă dâre de foc și cascadă de scântei peste meridiane și paralele, mântuindu-l prin poezie.
Satul păgânilor este pretext pentru oficierea poeziei ca liturgie păgână a dragostei, iar din acest atlas al lumii, cu pasiune cartografiat de către Ioan Cioba, aflăm că toate drumurile duc la ...Amor, iar aceste drumuri pot fi cele pasionale ale Erosului, cele pavate cu tandrețe de către Philia sau cele care urcă spre Agape. Pe aceste căi Ioan Cioba construiește o carte, o carte a descrierii țărilor lumii. Este o carte cum nu s-a mai scris, și, desigur, o carte cum nu s-a mai citit. Lumea lui Ioan Cioba este una plină de pete albe pe care, la fel ca temerarii călători, în itinerariile lor ...reale sau imaginare, o descoperă, îi desenează țările, orașele, îi bănuie mările și oceanele, îi umple conturul cu nuanțele unor curcubee cunoscute dor de cerul inimii și stabilește puncte nevralgice din care trimite spre casă nu corăbii încărcate cu bogății ci cărți poștale a căror notă finală, specificând locul și luna, devine un motto în sine și prilej de meditație și reverie: august Budapesta, septembrie Paris, noiembrie Napoli, martie Veneția, aprilie Salzburg, august Seoul, februarie Leeds, octombrie Paris, noiembrie Paris... Și din nou, cărțile poștale nu sunt ce par a fi. Imaginea trimisă acasă, (iar acasă, așa cum se știe, e acolounde este inima), este un puzzle ce propune nu o lume cunoscută, știută deja din marile cărți, din atlase, din ghiduri de călătorie, ci o minunată lume nouă, așa cum o văd ochii îndrăgostiți, așa cum o descoperă privirea melancolică, îmbrăcând totul cu dor:”în balconul veron/ lumina se desface vânăt/ sub adierea dolomită// sunt singur în orașul iubirii/ nu mi-a fost dat nici o vară măcar/ să îți reazăm cu pleoapele zborul/ și cât m-am rugat/ mâinilor tale cu vergele de-argint/ colivie a îndoielii/ în care aripile/ mi se usucă lent/ ca mirodeniile în traista căruntă// în orașul iubirii tot mai singur/ decât smochinul bătrân/ lângă somnul de bronz al Julietei” (aprilie Verona). În aceste puncte nevralgice, indiferent de anotimpul însemnat cu grijă în josul paginii, este întotdeauna toamnă, o neprielnică toamnă care glazurează cu bruma solitudinii amintirea și dorul și parcă indiferent de localitatea notată Vatican, York, Haga sau Chișinău, există mereu un sentiment de Heidendorf, de parcă satul natal, matrice a lumii și a Universului, prin semnele timpului de-acasă, trimite la rându-i materne epistole: ”noiembrie la Waterloo/ ninge cantr-un sântirim/ transilvan”, ”netemătoare pe măsura noastră/ miriștea ne păstrează dogoarea/ ca un țarc străveziu”, ”mereu cu traista la mine/ cu boabele tale din miriștea/ caldă încă a ultimului seceriș”. Cărțile poștale sunt, în același timp, file de jurnal, acuarele, rugăciuni, madrigal înveșmântat în ie, tăcere, declarație de dragoste, reportaj, poeme murmurate la timpul prezent, alchimie lăuntrică.
O antropologie personală a dragostei cu descinderi în tenebrele dorului, în faldurile de lumină gri a singurătății, în violetul emoției acute, până la temelia pe care stă drept omul, până la acel acasă unde a început totul pentru a face totul posibil, dar un acasă transmutat în altă ființă, prin acel miracol care luminează dumnezeiesc deopotrivă Satul Păgânilor sau Bruxelles, Haga sau Anvers: dragostea.
Acest sat al păgânilor, cu istorie, geografie, acest sat al oamenilor, palpabil și viu devine pretext pentru un nou big-bang care inițiază și reordonează universul, declanșează o explozie a emoției pentru a salva eul liric de implozie, de absorbția într-o gaură neagră, spre neființă. Satul păgânilor devine catapultă pentru emoția călătoare precum o stea ce lasă în urmă dâre de foc și cascadă de scântei peste meridiane și paralele, mântuindu-l prin poezie.
Satul păgânilor este pretext pentru oficierea poeziei ca liturgie păgână a dragostei, iar din acest atlas al lumii, cu pasiune cartografiat de către Ioan Cioba, aflăm că toate drumurile duc la ...Amor, iar aceste drumuri pot fi cele pasionale ale Erosului, cele pavate cu tandrețe de către Philia sau cele care urcă spre Agape. Pe aceste căi Ioan Cioba construiește o carte, o carte a descrierii țărilor lumii. Este o carte cum nu s-a mai scris, și, desigur, o carte cum nu s-a mai citit. Lumea lui Ioan Cioba este una plină de pete albe pe care, la fel ca temerarii călători, în itinerariile lor ...reale sau imaginare, o descoperă, îi desenează țările, orașele, îi bănuie mările și oceanele, îi umple conturul cu nuanțele unor curcubee cunoscute dor de cerul inimii și stabilește puncte nevralgice din care trimite spre casă nu corăbii încărcate cu bogății ci cărți poștale a căror notă finală, specificând locul și luna, devine un motto în sine și prilej de meditație și reverie: august Budapesta, septembrie Paris, noiembrie Napoli, martie Veneția, aprilie Salzburg, august Seoul, februarie Leeds, octombrie Paris, noiembrie Paris... Și din nou, cărțile poștale nu sunt ce par a fi. Imaginea trimisă acasă, (iar acasă, așa cum se știe, e acolounde este inima), este un puzzle ce propune nu o lume cunoscută, știută deja din marile cărți, din atlase, din ghiduri de călătorie, ci o minunată lume nouă, așa cum o văd ochii îndrăgostiți, așa cum o descoperă privirea melancolică, îmbrăcând totul cu dor:”în balconul veron/ lumina se desface vânăt/ sub adierea dolomită// sunt singur în orașul iubirii/ nu mi-a fost dat nici o vară măcar/ să îți reazăm cu pleoapele zborul/ și cât m-am rugat/ mâinilor tale cu vergele de-argint/ colivie a îndoielii/ în care aripile/ mi se usucă lent/ ca mirodeniile în traista căruntă// în orașul iubirii tot mai singur/ decât smochinul bătrân/ lângă somnul de bronz al Julietei” (aprilie Verona). În aceste puncte nevralgice, indiferent de anotimpul însemnat cu grijă în josul paginii, este întotdeauna toamnă, o neprielnică toamnă care glazurează cu bruma solitudinii amintirea și dorul și parcă indiferent de localitatea notată Vatican, York, Haga sau Chișinău, există mereu un sentiment de Heidendorf, de parcă satul natal, matrice a lumii și a Universului, prin semnele timpului de-acasă, trimite la rându-i materne epistole: ”noiembrie la Waterloo/ ninge cantr-un sântirim/ transilvan”, ”netemătoare pe măsura noastră/ miriștea ne păstrează dogoarea/ ca un țarc străveziu”, ”mereu cu traista la mine/ cu boabele tale din miriștea/ caldă încă a ultimului seceriș”. Cărțile poștale sunt, în același timp, file de jurnal, acuarele, rugăciuni, madrigal înveșmântat în ie, tăcere, declarație de dragoste, reportaj, poeme murmurate la timpul prezent, alchimie lăuntrică.
O antropologie personală a dragostei cu descinderi în tenebrele dorului, în faldurile de lumină gri a singurătății, în violetul emoției acute, până la temelia pe care stă drept omul, până la acel acasă unde a început totul pentru a face totul posibil, dar un acasă transmutat în altă ființă, prin acel miracol care luminează dumnezeiesc deopotrivă Satul Păgânilor sau Bruxelles, Haga sau Anvers: dragostea.
Comentarii
Trimiteți un comentariu