Hilal Karahan - Strada care caută marea

                                 Cronică nouă! De citit în primul număr din anul 2015 al Revistei Luceafărul de Dimineață sau mai jos:

                                                                   Nocturne marine

                      ”În 1836, cărturarul german Alexander von Humboldt a sugerat că fiecare limbă are o ”formă lingvistică internă” care exprimă universul specific al poporului care o vorbește. Acest lucru presupune că niciun cuvânt din nicio limbă dată nu este identic cu un alt cuvânt din altă limbă, transformând traducerea într-un obiectiv imposibil, ca imprimarea pe o monedă a vântului sau împletirea unei frânghii din nisip. Traducerea poate să existe doar ca înțelegere dezordonată și lipsită de ceremonie, prin intermediul graiului traducătorului, a ceea ce se ascunde, irecuperabil de fapt, în original.(...) Traducerea poate fi o imposibilitate, o trădare, o fraudă, o invenție, o minciună optimistă – dar, în desfășurarea ei, face din cititor un ascultător mai înțelept, mai bun: mai puțin sigur, mult mai sensibil, seliglicher”*. Sigur că sugestia lui von Humboldt ține de istoria ideilor lingvistice, dar o astfel de meditație asupra operei literare în limba ”în care s-a născut” și în cea în care, prin traducere, primește o nouă șansă la existență a fost declanșată de un volum de poeme cu titlu fluid: Strada care caută marea al poetei Hilal Karahan (Editura Tracus Arte, București, 2014).

                          Hilal Karahan ”face parte din noul val al poetelor Turciei” iar publicarea volumului în limba română a fost posibilă datorită traducerii lui de către Niculina Oprea din limba franceză după Mustafa Balel, versiunea căruia a fost pusă la dispoziție, odată cu originalul în limba turcă, de către Hilal Karahan.

                          Strada care caută marea este o antologie alcătuită de către poetă și reunește poeme scrise în perioada 1995-2012.

                          Poemele scrise de Hilal Karahan au o eleganță impecabilă, un rafinament desăvârșit, un parfum ce transpune cititorul în ”ținutul unei ceremonii/ luminoase care încetișor dă foc prafului” , cotidianului, cenușiului, efemerului deschizând poarta spre altceva, un altceva spre care te îndrumă poeta prin lirica sa, un altceva pe care, pierdut în vers, ai senzația că parcă l-ai putea zări și trăiești sentimentul că evanescentul ar putea deveni palpabil în limba-patrie, cea în care poemele au fost concepute, dar aceasta este, desigur, doar o iluzie. Poezia lui Hilal Karahan e acel tip de poezie care te face să-ți dorești să o citești în limba în care a fost scrisă, să dorești să înveți limba autorului său și prin aceasta, să înveți să cunoști o întreagă lume.

                             Strada care caută marea este un volum minuțios elaborat, alcătuit din patru registre lirice intercalate prin elementele mobile-titlurile atașate în prinderi cu volute delicate: Emoții nocturne (noaptea...), Versetele nopții (erai vocea...), Psalmii Florii-Soarelui (lasă-i mâinile să ajungă la sân), Ochiuri de apă (am fost în locul unde focul se domolise...). Fiecare din cele patru registre sunt înnobilate cu subtile aplicații purtând patina timpului, în spiritul unei străvechi tradiții lirice asumate și intim decantate și surmontate cu sferele granulate ale unor noi amiezi, cu agatele anturajelor biografice, cu ”puterile cerului” - accente realizate prin emailare: poeme bijuterii lucrate în argint filigranat și cizelat. În luciul lor mai picură, un abia simțit parfum: vin și trandafiri, rubayatele lui Omar Khayyam, impenetrabile și accesibile-cupletele spirituale ale lui Rumi, căutarea absolutului, zădărnicia clipei, toate, cum am spus, fin decantate, interiorizate și redate unor versuri noi, într-o cosmogonie personală în care nopțile, luna și flăcările sunt zeițe dansând pe muzica timpului, pe muzica iubirii, întotdeauna dureroase, în care strada caută marea așa cum privighetoarea caută trandafirul, dar și așa cum credinciosul caută absolutul, căci în poemele sale există mereu, dincolo de toate, o certitudine: aceea a eternității, a divinului în care se întorc toate.

                               Hilal Karahan excelează în tehnica poeziei ca și confesiune auriculară. Poemele sale, plutind între noapte și mare, sunt nocturne picurând emoții pline de rafinament și nuanță, interpretate într-un stil rubato dar păstrând un ecou venit de foarte departe de pragul porților acestui veac. Poemele sale sunt cântecul cristalin al clopoțeilor-giuvaer lucrați cu migală în argint în care joacă vântul, ”bătrânul vânt din est” cel pe care ”ani de zile l-ai cărat în plete”(Murathan Mungan), poeme ”obosite să păstreze singurul adevăr”, poeme precum ”o vară ce nu-și putea duce povara”, poeme împărțind ”focul în două: în dragoste și în întunericul nopții”.

• Alberto Manguel, Istoria lecturii,în traducerea lui Alexandru Vlad, Editura Nemira, 2011

                                                             Andrea Hedeș