Cronică nouă! De citit în Revista Luceafărul de Dimineață sau mai jos:
După ce a adus în atenția cititorilor români poezia lui Hilal Karahan (Strada care caută marea, Tracus Arte, București, 2014), Niculina Oprea, în colaborare cu Florin Logreșteanu propun un volum de nuvele al cunoscutului autor turc Mustafa Balel, născut la 1 septembrie 1945, în Sivas, Turcia, autorul unei opere impresionante, cunoscut mai ales ca prozator și traducător. Este autorul a peste o sută de volume (romane, nuvele, literatură pentru tineri și pentru copii, traduceri), dar și colaborator la redactarea mai multor enciclopedii Larousse. În 1983 Mustafa Balel a participat la cursurile de vară pentru străini organizate de Universitatea București, impresiile autorului din această perioadă fiind reflectate în volumul Zile bucureștene, apărut în 1985. Volumul de față, Inițiatoarea, publicat la Tracus Arte, 2014, a fost tradus din limba franceză după Mustafa Balel și pus la dispoziția traducătoarei Niculina Oprea de către autor, pentru realizarea traducerii în limba română.
Volumul cuprinde șase nuvele: Oglinda, Inițiatoarea, Istoria tragică și puțin comică a unei foste menajere, Vânzătoarea de lacrimi, Copilul mămică, Ultimele zile ale bunicului. Volmul este oglinda spartă a copilăriei, a inocenței, a viselor, este încercarea de a aduna și de a lipi aceste cioburi pentru a reface un univers, al copilăriei. Nu e vorba aici de o copilărie idilică, pe tărâmul cu Feți-Frumoși și Zâne bune sau cu duhuri fermecate care îndeplinesc dorințe. În cele șase nuvele Mustafa Balel analizează cu minuție și infinită răbdare arabescurile delicate ale sufletelor încă păstrând un dram de candoare, coboară în cotloanele lor, încă firav luminate de speranțe și de vise. Lumea asupra căreia se apleacă Mustafa Balel s-ar asemăna cu lumea firelor de iarbă, de un verde naiv, ivite, printr-o minune, din asfalt. Despre destinul acestei frăgezimi, căutând soarele cu inocență, vorbește Mustafa Balel în nuvelele sale și o face cu o voce unică, în care se împletesc, se suprapun, dansează tandrețea și tunetul.
Personajele sale, băieți sau fete la vârsta copilăriei sau adolescenței sunt surprinse, fără excepție, de lupa scriitorului în segmentul de timp care marcheză un prag, un ceva esențial, acel „înainte de...” și „după....”. Fiecare nuvelă narează istoria unei inițieri, un rit de trecere arhaic, îmbrăcat în urban, în cotidian, în cenușiu. Iar durerea este Inițiatoarea. Inițiatoarea lucrează prin trădare, prin lașitate, prin vanitate, orgolii și, mai ales, prin moarte. Copiii care nu au avut privilegiul de a rămâne și sufletește astfel prea mult timp își găsesc puncte de sprijin în alți marginalizați, bătrâni nefericiți aflați la capătul societății și al vieții, alcătuind un tandem debil într-o lume cenușie, copleșită de noroi, fum și mizerie, la marginea cimitirului, o lume în care singurele puncte de lumină, intermitentă, sunt chiar aceste ființe aflate la intrarea și la ieșirea din viață, pentru a încasa, parcă, durerea sufletească, sfâșierea, dezastrul. Durerea acestei lumi, ireparabilul acestei pierderi esențializate în nuvelele sale, nu este echivalentul unei expulzări din Paradis, ci al unei căderi din Infern în mai negrul, în mai adâncul Infernului, de aici extraordinara intensitate la nivelul copilăriei frânte. Nuvelele surprind acest punct culminant al căderii; după acest climax, lumea lor se închide brusc, la fel cum se închide orizontul personajelor captive în aceste bule de mizeră existență, redate și relatate lumii, prin scris, ca printr-un act sacru, reparator.
În aceste tablouri gri, itinerariile sunt arareori punctate de pauze de respirație: „coșulețele pline cu cireșe”, „moliciunea unui lokum cu aromă de trandafir”, „ursulețul din plastic”, „covrigii aurii și fierți”, „ceaiul cu salvie” sau o vizită la „această căsuță din mijlocul unei mari grădini, din vecinătatea unei coline de pe țărmul Bosforului”. În jurul acestor minuscule puncte de lumină se învârt, ca niște fluturi de noapte (căci atmosfera este întunecată, indiferent de momentul zilei, prin copleșitoarea senzație de implacabil), cei mari, adulții, în fond, niște jucării stricate, care se mai mișcă, sacadat, grație unor defecte, dar încăpățânate resorturi interioare, urmând pe dibuite un traseu al nefericirii.
Urmând cu fidelitate severitatea profilurilor, a tonurilor, a vocilor, trecând dincolo de vălul de întuneric, Mustafa Balel recreează plin de compasiune și cu fin simț al detaliului psihologic o lume a celor mici, slabi, (con)damnați la anonimat, dându-le, prin opera sa, chip și voce.
Portrete din cioburi
Andrea HedeșDupă ce a adus în atenția cititorilor români poezia lui Hilal Karahan (Strada care caută marea, Tracus Arte, București, 2014), Niculina Oprea, în colaborare cu Florin Logreșteanu propun un volum de nuvele al cunoscutului autor turc Mustafa Balel, născut la 1 septembrie 1945, în Sivas, Turcia, autorul unei opere impresionante, cunoscut mai ales ca prozator și traducător. Este autorul a peste o sută de volume (romane, nuvele, literatură pentru tineri și pentru copii, traduceri), dar și colaborator la redactarea mai multor enciclopedii Larousse. În 1983 Mustafa Balel a participat la cursurile de vară pentru străini organizate de Universitatea București, impresiile autorului din această perioadă fiind reflectate în volumul Zile bucureștene, apărut în 1985. Volumul de față, Inițiatoarea, publicat la Tracus Arte, 2014, a fost tradus din limba franceză după Mustafa Balel și pus la dispoziția traducătoarei Niculina Oprea de către autor, pentru realizarea traducerii în limba română.
Volumul cuprinde șase nuvele: Oglinda, Inițiatoarea, Istoria tragică și puțin comică a unei foste menajere, Vânzătoarea de lacrimi, Copilul mămică, Ultimele zile ale bunicului. Volmul este oglinda spartă a copilăriei, a inocenței, a viselor, este încercarea de a aduna și de a lipi aceste cioburi pentru a reface un univers, al copilăriei. Nu e vorba aici de o copilărie idilică, pe tărâmul cu Feți-Frumoși și Zâne bune sau cu duhuri fermecate care îndeplinesc dorințe. În cele șase nuvele Mustafa Balel analizează cu minuție și infinită răbdare arabescurile delicate ale sufletelor încă păstrând un dram de candoare, coboară în cotloanele lor, încă firav luminate de speranțe și de vise. Lumea asupra căreia se apleacă Mustafa Balel s-ar asemăna cu lumea firelor de iarbă, de un verde naiv, ivite, printr-o minune, din asfalt. Despre destinul acestei frăgezimi, căutând soarele cu inocență, vorbește Mustafa Balel în nuvelele sale și o face cu o voce unică, în care se împletesc, se suprapun, dansează tandrețea și tunetul.
Personajele sale, băieți sau fete la vârsta copilăriei sau adolescenței sunt surprinse, fără excepție, de lupa scriitorului în segmentul de timp care marcheză un prag, un ceva esențial, acel „înainte de...” și „după....”. Fiecare nuvelă narează istoria unei inițieri, un rit de trecere arhaic, îmbrăcat în urban, în cotidian, în cenușiu. Iar durerea este Inițiatoarea. Inițiatoarea lucrează prin trădare, prin lașitate, prin vanitate, orgolii și, mai ales, prin moarte. Copiii care nu au avut privilegiul de a rămâne și sufletește astfel prea mult timp își găsesc puncte de sprijin în alți marginalizați, bătrâni nefericiți aflați la capătul societății și al vieții, alcătuind un tandem debil într-o lume cenușie, copleșită de noroi, fum și mizerie, la marginea cimitirului, o lume în care singurele puncte de lumină, intermitentă, sunt chiar aceste ființe aflate la intrarea și la ieșirea din viață, pentru a încasa, parcă, durerea sufletească, sfâșierea, dezastrul. Durerea acestei lumi, ireparabilul acestei pierderi esențializate în nuvelele sale, nu este echivalentul unei expulzări din Paradis, ci al unei căderi din Infern în mai negrul, în mai adâncul Infernului, de aici extraordinara intensitate la nivelul copilăriei frânte. Nuvelele surprind acest punct culminant al căderii; după acest climax, lumea lor se închide brusc, la fel cum se închide orizontul personajelor captive în aceste bule de mizeră existență, redate și relatate lumii, prin scris, ca printr-un act sacru, reparator.
În aceste tablouri gri, itinerariile sunt arareori punctate de pauze de respirație: „coșulețele pline cu cireșe”, „moliciunea unui lokum cu aromă de trandafir”, „ursulețul din plastic”, „covrigii aurii și fierți”, „ceaiul cu salvie” sau o vizită la „această căsuță din mijlocul unei mari grădini, din vecinătatea unei coline de pe țărmul Bosforului”. În jurul acestor minuscule puncte de lumină se învârt, ca niște fluturi de noapte (căci atmosfera este întunecată, indiferent de momentul zilei, prin copleșitoarea senzație de implacabil), cei mari, adulții, în fond, niște jucării stricate, care se mai mișcă, sacadat, grație unor defecte, dar încăpățânate resorturi interioare, urmând pe dibuite un traseu al nefericirii.
Urmând cu fidelitate severitatea profilurilor, a tonurilor, a vocilor, trecând dincolo de vălul de întuneric, Mustafa Balel recreează plin de compasiune și cu fin simț al detaliului psihologic o lume a celor mici, slabi, (con)damnați la anonimat, dându-le, prin opera sa, chip și voce.
Comentarii
Trimiteți un comentariu