În nr.11/2017 al Revistei Luceafărul de Dimineață, la pagina 30, puteți citi cronica domnului Horia Gârbea la Orele aspre (NEUMA, 2017, poezie):
Luceafărul de Dimineață
Luceafărul de Dimineață
Orele
astrale
Satisfacția
cronicarului literar, chiar dacă nu are orgoliul de a se intitula critic, este
că previziunile sale privind un autor, unul aflat la începutul carierei, se
împlinesc. Cu atît mai mult se bucură dacă ele, pozitive fiind, sînt chiar
depășite de impetuosul debutant de-atunci.
De aceea am citit
cu deosebită mulțumire noul volum semnat de Andrea H. Hedeș, Orele aspre (Editura Neuma). Am scris
despre volumele sale anterioare: Cartea
cu fluturi (2009, Ed. Limes) și Aritmii
(2015, Ed. Neuma). Am remarcat în recenzia la Aritmii evoluția demnă de toată lauda a unei debutante cu talent și
spirit ludic către o poezie profundă, de o mare limpezime totuși, construită cu
atenție și atingînd adesea excelența. Cu Orele
aspre, Andrea H. Hedeș se situează, și foarte repede după apariția celei
de-a doua cărți, la un nivel încă și mai înalt. „Trăirile și aspirațiile
spirituale” la care se referă Dan Cristea pe ultima copertă a volumului actual
sînt încă mai acute, mai emoționante pentru cititor.
O cronică la o
carte de poezie trebuie în principiu să adopte drept cale de argumentare
citatul semnificativ. În cazul Orelor
aspre, lucrul acesta este dificil. Toate versurile construiesc un mecanism
complex și coerent care funcționează într-un angrenaj perfect al părților. Nu e
nicidecum posibilă demontarea sa, precum la acele jucării care, după remontare,
funcționează la fel, deși au rămas pe dinafară încă o mînă de piese.
Orele
aspre,
ca și Aritmii de altfel, dar la o
densitate mult mai mare, este un poem unic, în patru părți perfect articula te.
Și Aritmiile erau concepute tot în
patru secvențe poziționate cu un puternic simț dramatic. De altfel ciclurile
lirice sînt numerotate de la I la IV, ceea ce arată, indiscutabil, intenția
autoarei de determina cititorul să le parcurgă precum pe niște „capitole” ale
unui text unitar.
În recentul volum,
textul cel mai important este plasat ultimul. Capitolul final, El Expolio, cuprinde un singur text: Batjocorirea lui Iisus. Aceasta după ce
primele trei capitole formau un triptic cu două aripi simetrice, intitulate în
opoziție: Zeul cel Blând și Zeul cel Crunt, ținînd între ele miezul
intitulat Trepte, veritabilă icoană a
Maternității. Deasupra celor trei, El Expolio conturează o boltă.
Trimiterea este evidentă: la marele tablou al lui Domenikos Theotokopulos zis
El Greco, care se află în catedrala Sf. Maria din Toledo. Pictura, realizată
între 1577 și 1579 a fost restaurată în urmă cu cîțiva ani la Muzeul Prado și i
s-a redat strălucirea. În poemul său, Andrea H. Hedeș dă și ea, cu mijloacele
poeziei, strălucire unei teme ilustre și unei tratări nu mai puțin celebre. Ca
și El Greco, ea ni-l portretizează pe
Iisus omul, nu ipostaza lui Dumnezeu, injuriat de alți oameni, pășind din greșeală-n greșeală fără ca nicio haină/ țesută din îmbujoratele roze/ ale slavei să-l mai poată acoperi. Într-un
mod de o mare subtilitate și totodată de o exemplară simplitate, eul liric,
care se destăinuie la persoana întîi, ca martor la acel moment al Calvarului,
se suprapune și se confundă cu personajul descris preluîndu-I umilirea și toate
trăirile ca fiind și ale sale, așa cum iluminații primesc – în transa lor –
stigmatele Mîntuitorului.
Singur acest poem
final ar fi suficient pentru a o situa pe Andrea H. Hedeș pe raftul de onoare
al poeziei contemporane. Dar și celelalte cicluri cuprind părți memorabile ale
acestui unic poem intitulat Orele aspre.
Deși este un volum în care simțirea religioasă, mai corect spus spirituală,
este o constantă, textul nu este unul mistic. Acest mod de a percepe lumea,
printr-un filtru de credință și îndoială nu a mai fost practicat, din cîte știu
în poezia noastră decît într-un singur caz: cel al lui Tudor Arghezi. După ce
am parcurs o dată Orele aspre, am
ținut să citesc, înainte de necesara recitire, nu poemele lui Arghezi, ci eseul
Marele Alpha, în care Alexandru
George explică influența esențială a misticii creștine în modul în care Arghezi
se distanțează de ea, făurindu-și propriul mod, necanonic, de raportare la
divin. Experiența poetei Andrea H. Hedeș este de aceeași factură. Diferența e
de vîrstă poetică și de mijloace. Arghezi mizează pe complicația sintactică și de
limbajul „pieziș”, „pe dedesubt”. Andrea H. Hedeș este de o simplitate și
sobrietate aproape totale, despodobind limbajul și esențializînd textul pînă la
lapidar.
Cu Orele aspre Andrea H. Hedeș atinge un
moment de vîrf nu doar pentru cariera ei ci, sînt absolut sigur, al poeziei
ultimilor ani.
Comentarii
Trimiteți un comentariu