Albastrul are răstălmăciri portocalii, iar
pomul a răsărit în cuib de sârmă ghimpată.
Astfel am intrat într-un univers
poetic aluvionar şi polifonic. E vorba
de prima carte a poetei Andrea Hedeş,
Cartea cu fluturi, apărută în 2008, carte
care deschide seria de DEBUT a Editurii
Limes, inaugurată în vara aceluiaşi an şi
reprezentând premiul pentru câştigătoarea
concursului de debut al Editurii,
înmânat în cadrul Întâlnirilor de la Nicula.
Cine este Andrea Hedeş? A urmat cursurile
Facultăţii de Teologie Greco-Catolică
– Litere (Engleză) şi a debutat în 2001 cu
poeme în revista Echinox.
Un poet îşi dezvăluie harul, misterul şi
unicitatea din primele pagini. Aşa mi
s-a întâmplat, imaginându-mi calul care
trece prin Mărăşti în prima poezie. Un
cal ca un candelabru – scrie poeta – şi
din clipa aceea am realizat că mă aflu
în faţa poeziei adevărate, care reuşeşte
să transgreseze orice limite impuse,
năvălind dinspre ludic cu o dexteritate
de invidiat. Puţin contează unde trăieşte
poeta ori ce cultură are în preajmă.
Poezia sa e o magmă eruptivă, poate de
aceea uneori verbozitatea nu e suficient
filtrată. În ritmul ploii ruginesc capete de
copii, în timp ce îngerii descărnaţi îşi bălăngăne
capetele uriaşe. Dacă aţi vedea-o
pe Andrea Hedeş în carne şi oase (aşa
cum am văzut-o eu la Dej, la dezbaterile
VERSO) nu aţi putea înţelege cum pluteşte
atâta angoasă auctorială în versurile
sale, întrucât poeta nu are figură de dezabuzată.
Numai că – din fericire – poezia
nu are raport direct cu înfăţişarea fizică a
poetului. Lumea migrează cromatic (mult
albastru, galben, roz...), dar nu putem
descoperi ce culoare are sfâşierea unei
inimi. Balerinele roz au ochii galbeni, caii
sunt verzi, falia e albastră...
Poeta mă intrigă prin trecerea de la poezii
unitare, cu volute impresionante la
un retorism superfluu. Nimic nu se poate
reproşa unei poezii ca Scrisoare Letiţiei,
pe când Dilema conţine o încărcătură
obositoare de pulsiuni redundante. Prea
multe imagini şi interogaţii recurente,
plus lipsa punctuaţiei – toate acestea
obosesc chiar un cititor modern, care
respinge din start redundanţa.
Ninge în Dej, ca pe un front matinal,
însă nici un vis nu zvârle copita... Dacă
ar fi scris doar aceste imagini, Andrea
Hedeş – fie şi pentru atât – ar fi câştigat
un loc meritoriu între poeţii mei preferaţi.
Numai că – vorba poetei – lucrurile
sunt frumoase până nu le dăm nume.
În Lamentaţie IV întâlnim o ars poetica,
marcând întreaga sa diagramă lirică.
Poeta şi-a ţesut un mormânt din ...cai de
cerneală (mereu imagini surprinzătoare,
inedite, tulburătoare): „acum începe să
mă doară că nu înţeleg de ce/ doar eu am
câştigat un cort de foaie albă / pustiu pe
dinăuntru şi fără cer pe-afară.”
Nostalgia Clujului, a trecerilor printre
ceasuri şi măşti, a singurătăţilor schizofrenice,
într-un univers paralel claustrat
în beatitudine, ne poartă spre turma de
fluturi turbaţi, atunci când rugăciunile
sunt jucării stricate. Multe poezii focalizează
un fior iconoclast, în osmoză
reuşită cu opririle sisifice. Uneori demonetizarea
ideilor provine dintr-o încifrare
sofisticată (a se vedea poezia Despre
litere şi stilouri), care dăunează impresiei
generale.
E clar că suntem în faţa unei poete de excepţie,
care va trebui să-şi supravegheze
cu atenţie recurenţa. O văd mereu pe Andrea
Hedeş în templul poeziei, punând
capcane de ciocolată ca să prindă pene
ude de sfinţi. Geamul chiliei sale se spală
de sărbătoare (a se vedea poezia 801),
ţesându-se o pulsare inefabilă de beţii şi
plutiri albastre.
Din revista VERSO - Dosarul Poezia tanara - coordonator Luigi Bambulea- 1-31 martie 2009, anul 4, nr. 56-57
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu