Tirania fluturilor - Magdalena Vaida

                              
                                                

Andrea Hedeş a publicat sporadic în reviste literare, fiind mai mult sau mai puţin remarcată de redactorii şi cititorii acestora. În 2008, Editura “Limes” din Cluj-Napoca îi publică volumul “Cartea cu fluturi”, după ce, în prealabil, a fost declarată câştigătoarea Concursului de debut al editurii, concurs desfăşurat în cadrul Întâlnirilor de la Nicula. Surpriză. Critica descoperă o poetă aproape ready made şi se entuziasmează decent la apariţia cărţii.
Uşor eteroclit, volumul urmăreşte printr-un fir roşu suficient de vizibil, linia prezentului lipsit de noţiunea de timp şi perspectivă, trăsătura cea mai frapantă a poeziilor Andreei Hedeş, la un prim nivel al lecturii, constituind-o imobilitatea. Nu stagnare, nu fixitate sau încremenire totală ci, mai degrabă oprire, o pauză cu suspendarea oricărei acţiuni: amorţire şi somn „după jaluzele imaginare”. Această încetinire, care ţinteşte spre suprimarea curgerii temporale („nisip suspendat în clepsidră”), este descrisă în „culori leneşe”, în termenii convergenţei spre alb: trandafiri albi, mătase albă, bănuţi albi de zăpadă, alb triunghiular, petale albe, praf alb etc. Şi chiar dacă în mod firesc culorile decorului „migrează cromatic” şi se schimbă în funcţie de labilitatea imaginarului, ele rămân puternice indicii stilistice ale unei discontinuităţi interioare, al neliniştii şi stărilor difuze.
Abundenţa verbelor - care se năruie, se scufundă, scârţâie, zboară, transpiră, secţionează, se scurg, se balansează, picură, latră, se poticnesc, palpită simulând mişcarea – sparg doar aparent statismul tablourilor. Chiar şi atunci când acţiunea precipitată a trecutului răbufneşte în acest paradis al contemplării, mişcarea rămâne vagă impresie şi nu acţiune: „prin mărăşti trecea un cal / cu clăparii păşea pe pian / în spirală peste asfaltul din cer.” Este ca şi cum un spasm, un frison elegiac ar străbate banalul cotidian, încremenit în culori palide, devitalizate: roz, bleu, gri-argintiu, galben, foarte puţin roşu, verde şi albastru, foarte rar negru. Imboldul spontan şi firesc/omenesc, de a evada din „năclăiala noroioasă mirosind a alge putrezite” devine obsesie devoratoare pentru fiinţa care se simte dizolvată în elemente: „Dar zice-se că poate în coaja ta fiind / te poţi învârti ca un fus ca o roată ca un vierme / ce se îmbracă în fir de lumină şi de atunci / mă învârtesc titirez fără tihnă să ies din ou / fluture uşor nevăzut neştiut nebănuit / şi să zbor.”
Marea evadare însă, pregătită în prezenţa obositoare a tiranicelor turme de „fluturi turbaţi„ şi căderea necontenită a cenuşii, scrumului, ceţii, fulgilor de hârtie – eşuează, devine o libertate la fel de fragilă ca viaţa ascunsă într-o crisalidă. Se închide cercul care uneşte mişcarea cu împietrirea, circumferinţa cu centrul fiinţei, iar verbele se strâng într-unul singur, sfidând neantul prin celebrarea lui a fi: „cât de mult aş fi vrut să am aripi uşoare / şi solzi albaştri neapărat albaştri / pentru cer albastrul e cea mai frumoasă culoare / şi cât aş fi vrut să ard cu flacără albastră / cum altfel o viaţă o zi / în neştire în cea mai albastră beţie cum numai / un fluture poate s-o facă sub cer peste apă / aproape fără trup doar culoare / tu ştii cât aş fi vrut şi cât mă doare / că poate nu am vrut destul de mult.”
Reflecţiile asupra propriei creaţii nu o acaparează pe Andrea Hedeş, deşi imboldurile biografice se inserează pe ici pe acolo în poeme, aşa cum nu insistă, din pudoare, din teamă poate, nici asupra tumultosului eros, atât de specific visceral descris în lirica feminină actuală. Mai degrabă impresionistă, atrasă de aer, de fluiditatea şi inconsistenţa detaliilor, de prim planul efemer şi nu de lava profunzimilor, Andrea Hedeş pune mereu, pagină cu pagină, în locul unei realităţi presupus stabile, una vremelnică, evanescentă, în care – „noaptea e un curcubeu de cearceafuri”, „oboseala e un balon roz umplut cu păsări”, „rugăciunile sunt jucării stricate”, tramvaiul se poticneşte prin ploaie beat de frunze, caii lasă în urma lor dâre fluorescente de melc, vara e decolorată de soare, uşile de gelatină curg albastre, capete de copii ruginesc în ritmul ploii, taxiurile înoată galben printre zebre şi semafoare etc. etc. Uneori o face în tuşe exagerate, patetice, abuzând de lipsa punctuaţiei şi o anumită regizare forţată a poemelor, de un ludic de împrumut sau supărător de multe şi inutile anglicanisme. Este una din faţetele necizelate a poeziei pe care o scrie Andrea Hedeş (aflată încă sub teroarea influenţelor), care complică prin potrivirile meşteşugite, tensiunea către o poetică personală („analgezăm anatemizăm apatheyzăm”, „16-17 apune soarele flash sau carne fulgerătoare / fulgerată fulger fulg fu ca în tu est foutu dragul / meu merlin nici unul din noi n-am înţeles până / la urmă nimic.”, „aproape violet cavalerul calvarul caviarul”) Dar, în ce priveşte posibilitatea de a crea raporturi între imaginile separate sau între apariţii, ascunzându-le legăturile, făcând ca acele imagini sau apariţii să se asocieze între ele, aceasta este o trăsătură a poeziei bune şi sensibile. Fără adjective în plus.