O singuratate la dispozitie - Alexandru Jurcan

Albastrul are răstălmăciri portocalii, iar
pomul a răsărit în cuib de sârmă ghimpată.
Astfel am intrat într-un univers
poetic aluvionar şi polifonic. E vorba
de prima carte a poetei Andrea Hedeş,
Cartea cu fluturi, apărută în 2008, carte
care deschide seria de DEBUT a Editurii
Limes, inaugurată în vara aceluiaşi an şi
reprezentând premiul pentru câştigătoarea
concursului de debut al Editurii,
înmânat în cadrul Întâlnirilor de la Nicula.
Cine este Andrea Hedeş? A urmat cursurile
Facultăţii de Teologie Greco-Catolică
– Litere (Engleză) şi a debutat în 2001 cu
poeme în revista Echinox.
Un poet îşi dezvăluie harul, misterul şi
unicitatea din primele pagini. Aşa mi
s-a întâmplat, imaginându-mi calul care
trece prin Mărăşti în prima poezie. Un
cal ca un candelabru – scrie poeta – şi
din clipa aceea am realizat că mă aflu
în faţa poeziei adevărate, care reuşeşte
să transgreseze orice limite impuse,
năvălind dinspre ludic cu o dexteritate
de invidiat. Puţin contează unde trăieşte
poeta ori ce cultură are în preajmă.
Poezia sa e o magmă eruptivă, poate de
aceea uneori verbozitatea nu e suficient
filtrată. În ritmul ploii ruginesc capete de
copii, în timp ce îngerii descărnaţi îşi bălăngăne
capetele uriaşe. Dacă aţi vedea-o
pe Andrea Hedeş în carne şi oase (aşa
cum am văzut-o eu la Dej, la dezbaterile
VERSO) nu aţi putea înţelege cum pluteşte
atâta angoasă auctorială în versurile
sale, întrucât poeta nu are figură de dezabuzată.
Numai că – din fericire – poezia
nu are raport direct cu înfăţişarea fizică a
poetului. Lumea migrează cromatic (mult
albastru, galben, roz...), dar nu putem
descoperi ce culoare are sfâşierea unei
inimi. Balerinele roz au ochii galbeni, caii
sunt verzi, falia e albastră...
Poeta mă intrigă prin trecerea de la poezii
unitare, cu volute impresionante la
un retorism superfluu. Nimic nu se poate
reproşa unei poezii ca Scrisoare Letiţiei,
pe când Dilema conţine o încărcătură
obositoare de pulsiuni redundante. Prea
multe imagini şi interogaţii recurente,
plus lipsa punctuaţiei – toate acestea
obosesc chiar un cititor modern, care
respinge din start redundanţa.
Ninge în Dej, ca pe un front matinal,
însă nici un vis nu zvârle copita... Dacă
ar fi scris doar aceste imagini, Andrea
Hedeş – fie şi pentru atât – ar fi câştigat
un loc meritoriu între poeţii mei preferaţi.
Numai că – vorba poetei – lucrurile
sunt frumoase până nu le dăm nume.
În Lamentaţie IV întâlnim o ars poetica,
marcând întreaga sa diagramă lirică.
Poeta şi-a ţesut un mormânt din ...cai de
cerneală (mereu imagini surprinzătoare,
inedite, tulburătoare): „acum începe să
mă doară că nu înţeleg de ce/ doar eu am
câştigat un cort de foaie albă / pustiu pe
dinăuntru şi fără cer pe-afară.”
Nostalgia Clujului, a trecerilor printre
ceasuri şi măşti, a singurătăţilor schizofrenice,
într-un univers paralel claustrat
în beatitudine, ne poartă spre turma de
fluturi turbaţi, atunci când rugăciunile
sunt jucării stricate. Multe poezii focalizează
un fior iconoclast, în osmoză
reuşită cu opririle sisifice. Uneori demonetizarea
ideilor provine dintr-o încifrare
sofisticată (a se vedea poezia Despre
litere şi stilouri), care dăunează impresiei
generale.
E clar că suntem în faţa unei poete de excepţie,
care va trebui să-şi supravegheze
cu atenţie recurenţa. O văd mereu pe Andrea
Hedeş în templul poeziei, punând
capcane de ciocolată ca să prindă pene
ude de sfinţi. Geamul chiliei sale se spală
de sărbătoare (a se vedea poezia 801),
ţesându-se o pulsare inefabilă de beţii şi
plutiri albastre.

Din revista VERSO - Dosarul Poezia tanara - coordonator Luigi Bambulea- 1-31 martie 2009, anul 4, nr. 56-57

Horia Garbea - Andrea Hedes - Cartea cu fluturi, Editura Limes, Poezie

Pentru un debut la 33 de ani, volumul este destul de știurlubatic, chiar zgubilitic pe-alocuri. Această trăsătură e simpatică dacă nu se abuzează de ea. Andreea Hedeș practică un avangardism netemperat și bine agrementat cu umor, cu ecouri din Urmuz și Cugler, cu sugestii din Topârceanu. Însuși poemul incipient este un fel de fabulă urmuziană lipsită, ca să pună capac, pînă și de săltărețele rime ale înaintașului: „prin mărăști trecea un cal/ cu clăparii pășea pe pian/ în spirală peste asfaltul din cer/ fără aripi doar cu o căruță de/ os jurasic/.../și-mi era simpatic ca o călimară/goală”. Din poemul „triunghiul bermudelor”: ”duduia galbenă cu geana șleampătă/.../ trecea pe lîngă lemnul verde și caii verzi la o bere rece/ dar vai capacul de la canal era la/ fier vechi”... Apar imagini interesante (mori de vînt cînepiu emigrate deodată pe cer, inimile pesmeți care încep să bată nume de cal, de pisică, de femeie). Totul îmi amintește de adolescență cînd ne distram în autobuz întrebînd cîte o babă dacă după stația Ceiakovski urmează Buniakovski-Schwartz sau, la cîrciumi, cîte-o chelneriță dacă șef de sală mai e domnul Cauchy-Laplace. În comicăria și degajarea ei, poeta are gust și măsură, sper că asta se va vedea cînd, la al doilea volum, va mai îmbogăți registrul, că așa nu poate s-o mai țină încă o carte. Pînă atunci să strigăm odată cu cronicarul: nasc și la Cluj copii ciuguliți de bărzoi!

Tirania fluturilor - Magdalena Vaida

                              
                                                

Andrea Hedeş a publicat sporadic în reviste literare, fiind mai mult sau mai puţin remarcată de redactorii şi cititorii acestora. În 2008, Editura “Limes” din Cluj-Napoca îi publică volumul “Cartea cu fluturi”, după ce, în prealabil, a fost declarată câştigătoarea Concursului de debut al editurii, concurs desfăşurat în cadrul Întâlnirilor de la Nicula. Surpriză. Critica descoperă o poetă aproape ready made şi se entuziasmează decent la apariţia cărţii.
Uşor eteroclit, volumul urmăreşte printr-un fir roşu suficient de vizibil, linia prezentului lipsit de noţiunea de timp şi perspectivă, trăsătura cea mai frapantă a poeziilor Andreei Hedeş, la un prim nivel al lecturii, constituind-o imobilitatea. Nu stagnare, nu fixitate sau încremenire totală ci, mai degrabă oprire, o pauză cu suspendarea oricărei acţiuni: amorţire şi somn „după jaluzele imaginare”. Această încetinire, care ţinteşte spre suprimarea curgerii temporale („nisip suspendat în clepsidră”), este descrisă în „culori leneşe”, în termenii convergenţei spre alb: trandafiri albi, mătase albă, bănuţi albi de zăpadă, alb triunghiular, petale albe, praf alb etc. Şi chiar dacă în mod firesc culorile decorului „migrează cromatic” şi se schimbă în funcţie de labilitatea imaginarului, ele rămân puternice indicii stilistice ale unei discontinuităţi interioare, al neliniştii şi stărilor difuze.
Abundenţa verbelor - care se năruie, se scufundă, scârţâie, zboară, transpiră, secţionează, se scurg, se balansează, picură, latră, se poticnesc, palpită simulând mişcarea – sparg doar aparent statismul tablourilor. Chiar şi atunci când acţiunea precipitată a trecutului răbufneşte în acest paradis al contemplării, mişcarea rămâne vagă impresie şi nu acţiune: „prin mărăşti trecea un cal / cu clăparii păşea pe pian / în spirală peste asfaltul din cer.” Este ca şi cum un spasm, un frison elegiac ar străbate banalul cotidian, încremenit în culori palide, devitalizate: roz, bleu, gri-argintiu, galben, foarte puţin roşu, verde şi albastru, foarte rar negru. Imboldul spontan şi firesc/omenesc, de a evada din „năclăiala noroioasă mirosind a alge putrezite” devine obsesie devoratoare pentru fiinţa care se simte dizolvată în elemente: „Dar zice-se că poate în coaja ta fiind / te poţi învârti ca un fus ca o roată ca un vierme / ce se îmbracă în fir de lumină şi de atunci / mă învârtesc titirez fără tihnă să ies din ou / fluture uşor nevăzut neştiut nebănuit / şi să zbor.”
Marea evadare însă, pregătită în prezenţa obositoare a tiranicelor turme de „fluturi turbaţi„ şi căderea necontenită a cenuşii, scrumului, ceţii, fulgilor de hârtie – eşuează, devine o libertate la fel de fragilă ca viaţa ascunsă într-o crisalidă. Se închide cercul care uneşte mişcarea cu împietrirea, circumferinţa cu centrul fiinţei, iar verbele se strâng într-unul singur, sfidând neantul prin celebrarea lui a fi: „cât de mult aş fi vrut să am aripi uşoare / şi solzi albaştri neapărat albaştri / pentru cer albastrul e cea mai frumoasă culoare / şi cât aş fi vrut să ard cu flacără albastră / cum altfel o viaţă o zi / în neştire în cea mai albastră beţie cum numai / un fluture poate s-o facă sub cer peste apă / aproape fără trup doar culoare / tu ştii cât aş fi vrut şi cât mă doare / că poate nu am vrut destul de mult.”
Reflecţiile asupra propriei creaţii nu o acaparează pe Andrea Hedeş, deşi imboldurile biografice se inserează pe ici pe acolo în poeme, aşa cum nu insistă, din pudoare, din teamă poate, nici asupra tumultosului eros, atât de specific visceral descris în lirica feminină actuală. Mai degrabă impresionistă, atrasă de aer, de fluiditatea şi inconsistenţa detaliilor, de prim planul efemer şi nu de lava profunzimilor, Andrea Hedeş pune mereu, pagină cu pagină, în locul unei realităţi presupus stabile, una vremelnică, evanescentă, în care – „noaptea e un curcubeu de cearceafuri”, „oboseala e un balon roz umplut cu păsări”, „rugăciunile sunt jucării stricate”, tramvaiul se poticneşte prin ploaie beat de frunze, caii lasă în urma lor dâre fluorescente de melc, vara e decolorată de soare, uşile de gelatină curg albastre, capete de copii ruginesc în ritmul ploii, taxiurile înoată galben printre zebre şi semafoare etc. etc. Uneori o face în tuşe exagerate, patetice, abuzând de lipsa punctuaţiei şi o anumită regizare forţată a poemelor, de un ludic de împrumut sau supărător de multe şi inutile anglicanisme. Este una din faţetele necizelate a poeziei pe care o scrie Andrea Hedeş (aflată încă sub teroarea influenţelor), care complică prin potrivirile meşteşugite, tensiunea către o poetică personală („analgezăm anatemizăm apatheyzăm”, „16-17 apune soarele flash sau carne fulgerătoare / fulgerată fulger fulg fu ca în tu est foutu dragul / meu merlin nici unul din noi n-am înţeles până / la urmă nimic.”, „aproape violet cavalerul calvarul caviarul”) Dar, în ce priveşte posibilitatea de a crea raporturi între imaginile separate sau între apariţii, ascunzându-le legăturile, făcând ca acele imagini sau apariţii să se asocieze între ele, aceasta este o trăsătură a poeziei bune şi sensibile. Fără adjective în plus.