Lirice triste
Andrea Hedeș
„La 15 ani îmi doream să fiu Magellan și iubeam la nebunie marea și corăbiile. Magellan n-am ajuns niciodată, dar am avut totuși ocazia să călătoresc. Firește, nu cu corabia, nici măcar cu vaporul. Cu picioarele, cu trenul, cu autobuzul sau avionul. Și să bat cu pasul mai multe capitale europene; să mă plimb pe străduțele cochete din Kensington și să beau o cafea bună în City; să admir catedralele gotice ale Franței și să petrec o noapte cu lună pe Champs-Elysees; să caut prin Berlin, undeva aproape de Tiergarten, urmele lui Aubrey de Vere. Să vizitez cimitirele Vienei și ale Grazului; să cobor în peștera de la Vilenica. Să mă otrăvesc cu farmecele Balcicului. Să intru în cârciuma pragheză Tigrul de aur, unde se bețivănea odinioară Bohumil Hrabal. Așa s-a născut cartea de față. Dar s-a născut mai cu seamă din sentimentul că am și eu, precum călcâiul ilustru din Iliada, un punct vulnerabil: acela de a nu fi fost niciodată până acum Magellan și de a nu fi atins niciodată roata unei timone”, mărturisește Octavian Soviany cu melancolie și ușoară autoironie despre poemele din volumul Călcâiul lui Magellan, Editura Cartea Românească, București, 2014.
Și cu toate astea, „Je hais les voyages et les explorateurs”, afirmația aparent frapantă a lui Claude-Levi Strausse, este și sâmburele în jurul căruia se înfășoară arhitectura din fire de mătase a cărții poetului Octavian Soviany. Un volum-cocon, în care fluturele tristeții așteaptă clipa elegiacă în care își va întinde aripile pentru a pluti nevăzut și neauzit peste geografiile imaginare (sintagma îi aparține profesorului Sorin Mitu) ale unei Europe cartografiate de cel care o (re)descoperă, o (re)desenează cu duhul poeziei. Punctul concret de pe hartă este pretext pentru survolare ori pentru abis. Conștiința zădărniciei căutărilor este cea care transformă vulnerabilitatea călcâiului în atu. Sterilitatea marilor speranțe, intimitatea marilor spaime, timpul secționat de cântecul de sirenă al amintirii se reflectă în oglinda purtată de-a lungul acestui itinerar liric. Poetul rătăcitor etnografiază spațiul până la transcendent.
Călătoria din poemele lui Octavian Soviany nu este o călătorie inițiatică, deoarece inițierea a avut deja loc, o inițiere în notele grave ale lucidității, dar călătoria este una interioară, poetul se întâlnește mereu cu sine, cu imaginea sa, cu umbra, cu dublul său ca fidel tovarăș de drum. Tablourile locurilor vizitate, departe de a fi niște cartoline sunt autoportrete în tonuri sobre, scrisorile sale sunt, în același timp, scrisori către sine. Portretele prietenilor spun, din nou, ceva despre sine. Volumul întreg e o plimbare la pas prin anotimpurile existenței. Parfumul plin de istorie al locurilor, al scrisorilor, al oamenilor celebri, al simplilor trecători sau al scriitorilor e materia subtilă din care Octavian Soviany creează poeme-puzzle, minuțioase fragmente care, odată potrivite, alcătuiesc un simbolic portret compozit și care, apelând la impostarea trei sferturi, figurează din obiecte ale amintirii o parabolă a fugit irreparabile tempus în maniera originalului, cripticului Arcimboldo. Un autoportret în care tema anotimpurilor e interpretată într-un singur chip, o parabolă a cărei cheie stă în oglinda de ape întunecate ce însoțește călătoria din poem în poem, din amintire în amintire, din chipuri în chip. În adâncurile sale elegiace se răsfrânge la fiecare pas, moartea. Chiar coperta care îmbrățișează poemele stă sub semnul funest premonitoriu, înfățișând un detaliu din Insula morților a lui Arnold Böcklin, punctul final al oricărei călătorii.
Ciclul Lipova și alte peisaje, dedicat lui Daniel Vighi, e un rozariu de poeme cu îngeri. Îngerii lui Octavian Soviany, pictați din cuvinte, sunt opusul liric al hieraticilor îngeri bizantini ai lui Ștefan Câlția. Fundalul pentru poemele cu îngeri ale lui Octavian Soviany nu este cerul, ci focul negru și umbrele lupilor, cimitirul și pustiul: „Aici/ îngerul satului/ e zdrențăros și desculț,/ morfolește/ pe marginea șanțului/ dintr-un colac de/ înmormântare”.
Transbordare 13. La telciu e ciclul poemelor acoperite cu un strat subțire de brumă și de funingine.
Primul jurnal de călătorie. Spre soare apune este suita unor poeme gravate cu efigia implacabilului, poemul cimitirul din graz reverberând meditația gravă în acest prim jurnal de călătorie: „Hoinăresc/ printre/ cruci și cavouri/ ca un autor/ în căutare de/ personaje”.
Al doilea jurnal de călătorie. Trenul regal, dedicat lui Valeriu Mircea Popa, este pus, cu ironie amară, sub semnul celebrului vers: „fericit cel ce asemenea lui ulise a făcut o călătorie frumoasăˮ. Mementoul călătoriei este vanitas vanitatum, iar semnele deșertăciunii și fragilității se arată peste tot, de la regele care „întinde o mână/ sfărâmicioasă și mare/ de ipsos. Are buzunarele pline/ de praf și de/ pulbere” la trenul unde „numai praful/ nu obosește. Iată-l făcând/ din rotulele regilor linguri și/ furculițe”.
Stuttgarterplatz. 10 impresii e ciclul final, cel în care se vede, pare mai aproape cerul. Dar acest cer spre seară, de culoarea frunzelor de tutun, acest singur cer deasupra (precum sună un titlu al Ruxandrei Cesereanu) tuturor, în încremenirea-i imparțială, autistică, îmbogățește solitudinea, claustrarea: „La plecare/ am în buzunar un pachet de gauloise/ țin între buze/ cuvinte/ firave,/ acoperite/ de parf./ Un poet obosit/ din/ europa de est,/ de care/ n-a auzit/ nimeni”.
Cu moartea, această destinație în conștiință, călătoriile lui Octavian Soviany sunt parte a marii călătorii, tovarășii de drum, de o clipă sau de un veac, sunt borne pe marginea singurătății. Acest drum, pe care se pierd călătorii și exploratorii, devine cale regală pentru poet: poezia nu coboară spiritul în tenebre, ci îl adastă pe o insulă a (ne)fericirii încă negăsită de Lethe. Poetului poezia îi este călcâiul lui Magellan...
Și cu toate astea, „Je hais les voyages et les explorateurs”, afirmația aparent frapantă a lui Claude-Levi Strausse, este și sâmburele în jurul căruia se înfășoară arhitectura din fire de mătase a cărții poetului Octavian Soviany. Un volum-cocon, în care fluturele tristeții așteaptă clipa elegiacă în care își va întinde aripile pentru a pluti nevăzut și neauzit peste geografiile imaginare (sintagma îi aparține profesorului Sorin Mitu) ale unei Europe cartografiate de cel care o (re)descoperă, o (re)desenează cu duhul poeziei. Punctul concret de pe hartă este pretext pentru survolare ori pentru abis. Conștiința zădărniciei căutărilor este cea care transformă vulnerabilitatea călcâiului în atu. Sterilitatea marilor speranțe, intimitatea marilor spaime, timpul secționat de cântecul de sirenă al amintirii se reflectă în oglinda purtată de-a lungul acestui itinerar liric. Poetul rătăcitor etnografiază spațiul până la transcendent.
Călătoria din poemele lui Octavian Soviany nu este o călătorie inițiatică, deoarece inițierea a avut deja loc, o inițiere în notele grave ale lucidității, dar călătoria este una interioară, poetul se întâlnește mereu cu sine, cu imaginea sa, cu umbra, cu dublul său ca fidel tovarăș de drum. Tablourile locurilor vizitate, departe de a fi niște cartoline sunt autoportrete în tonuri sobre, scrisorile sale sunt, în același timp, scrisori către sine. Portretele prietenilor spun, din nou, ceva despre sine. Volumul întreg e o plimbare la pas prin anotimpurile existenței. Parfumul plin de istorie al locurilor, al scrisorilor, al oamenilor celebri, al simplilor trecători sau al scriitorilor e materia subtilă din care Octavian Soviany creează poeme-puzzle, minuțioase fragmente care, odată potrivite, alcătuiesc un simbolic portret compozit și care, apelând la impostarea trei sferturi, figurează din obiecte ale amintirii o parabolă a fugit irreparabile tempus în maniera originalului, cripticului Arcimboldo. Un autoportret în care tema anotimpurilor e interpretată într-un singur chip, o parabolă a cărei cheie stă în oglinda de ape întunecate ce însoțește călătoria din poem în poem, din amintire în amintire, din chipuri în chip. În adâncurile sale elegiace se răsfrânge la fiecare pas, moartea. Chiar coperta care îmbrățișează poemele stă sub semnul funest premonitoriu, înfățișând un detaliu din Insula morților a lui Arnold Böcklin, punctul final al oricărei călătorii.
Ciclul Lipova și alte peisaje, dedicat lui Daniel Vighi, e un rozariu de poeme cu îngeri. Îngerii lui Octavian Soviany, pictați din cuvinte, sunt opusul liric al hieraticilor îngeri bizantini ai lui Ștefan Câlția. Fundalul pentru poemele cu îngeri ale lui Octavian Soviany nu este cerul, ci focul negru și umbrele lupilor, cimitirul și pustiul: „Aici/ îngerul satului/ e zdrențăros și desculț,/ morfolește/ pe marginea șanțului/ dintr-un colac de/ înmormântare”.
Transbordare 13. La telciu e ciclul poemelor acoperite cu un strat subțire de brumă și de funingine.
Primul jurnal de călătorie. Spre soare apune este suita unor poeme gravate cu efigia implacabilului, poemul cimitirul din graz reverberând meditația gravă în acest prim jurnal de călătorie: „Hoinăresc/ printre/ cruci și cavouri/ ca un autor/ în căutare de/ personaje”.
Al doilea jurnal de călătorie. Trenul regal, dedicat lui Valeriu Mircea Popa, este pus, cu ironie amară, sub semnul celebrului vers: „fericit cel ce asemenea lui ulise a făcut o călătorie frumoasăˮ. Mementoul călătoriei este vanitas vanitatum, iar semnele deșertăciunii și fragilității se arată peste tot, de la regele care „întinde o mână/ sfărâmicioasă și mare/ de ipsos. Are buzunarele pline/ de praf și de/ pulbere” la trenul unde „numai praful/ nu obosește. Iată-l făcând/ din rotulele regilor linguri și/ furculițe”.
Stuttgarterplatz. 10 impresii e ciclul final, cel în care se vede, pare mai aproape cerul. Dar acest cer spre seară, de culoarea frunzelor de tutun, acest singur cer deasupra (precum sună un titlu al Ruxandrei Cesereanu) tuturor, în încremenirea-i imparțială, autistică, îmbogățește solitudinea, claustrarea: „La plecare/ am în buzunar un pachet de gauloise/ țin între buze/ cuvinte/ firave,/ acoperite/ de parf./ Un poet obosit/ din/ europa de est,/ de care/ n-a auzit/ nimeni”.
Cu moartea, această destinație în conștiință, călătoriile lui Octavian Soviany sunt parte a marii călătorii, tovarășii de drum, de o clipă sau de un veac, sunt borne pe marginea singurătății. Acest drum, pe care se pierd călătorii și exploratorii, devine cale regală pentru poet: poezia nu coboară spiritul în tenebre, ci îl adastă pe o insulă a (ne)fericirii încă negăsită de Lethe. Poetului poezia îi este călcâiul lui Magellan...
