vineri, 13 aprilie 2012
joi, 12 aprilie 2012
CRISTINA ISPAS - REZERVAȚIA
Cronică la volumul de versuri al Cristinei Ispas, Rezervația, de citit aici http://www.revistaluceafarul.ro/index.html?id=4013&editie=163 sau aici:
Speriată și defectă
”Speriată și defectă”, un citat din ”Anatomia lui Grey”,sunt cuvintele ce vin precum o little black dress celui mai recent volum de versuri al Cristinei Ispas: ”Rezervația”, volum apărut la Editura Casa de Pariuri Literare în 2011 și nominalizat la Premiile Revistei Observator Cultural pe anul 2012.
Cristina Ispas ( n.1979, Corabia) a debutat în volum în 2007, la Editura Vinea cu fetița.mixaj pe vinil. Este prezentă în antologiile La Neagra (Editura Mirador, 2007), Nasturi în lanul de porumb (Editura Brumar, 2008), poate ne vedem (Editura Mirador, 2010) și Echinox (2010).
Cu un Viitor luminos semnat de Bogdan Alexandru-Stănescu, Volumul Cristinei Ispas e articulat în patru cicluri, de amplitudini ușor inegale, atât ca întindere cât și ca stil, coagulate, fiecare, sub titluri care focalizează asupra punctului de maximă nevralgie a lumii, a vieții în Rezervație: oameni de weekend, mașinile dezirante, sindromul clerambeault, filme stricate.
Societatea de consum, cea care a instaurat dictatorial cutume supravalorificate, supralicitând, supradimensionând un firesc neverosimil, la care ființa nu se poate atașa, în ciuda eforturilor, a autoiluzionării, de unde și tensiunea generatoare de conflicte în sinele tot mai strivit, mai încorsetat, mai schingiuit de o rezervație procustiană. Oameni deveniți prizonierii propriului teritoriu ocrotit prin legi de ei înșiși create și care, departe de a fi asiguratoare, i-au transformat în cele din urmă într-o populație silită să trăiască în ceea ce a devenit un tărâm limitat și limitator, creat special pentru o anumită rasă, rasa umană, târăm creat de somnul rațiunii sau poate de cele mai bune intenții. Este o lume abia colorată frumos, o lume a cărei elementente sunt gonflabile. Primul, cel mai firav semn de întrebare face ca totul să se spargă, să se dezumfle cu zgomot, întreaga magie dispare, sub pojghița de culoare ce abia salvează realitatea, dar, dovadă că sistemul funcționează, oamenii sunt prea ocupați pentru a-și pune întrebări.
Printre pendulările cu valențe hipnotice dintr-un weekend într-altul, dintr-un grup (în fapt, grup de suport) în altul, dintr-un loc de vacanță (iată, vacanța ca nouă religie-după o idee a lui Lucian Boia) în altul, dintr-un sindrom în altul, dintr-un film stricat în altul, cum tot atât de bine dintr-un cerc al infernului în altul ( și aceste peregrinări sunt surprinse ca fără început și fără sfârșit, un infern postmodern, Rezervația, în care, subiectul uman odată intrat orice speranță de evadare poate fi abandonată, căci singura lume în care se mai poate evada este cea interioară, alienată, sabotată, adusă la funcționarea în stare de avarie), din perpetuum mobile al acestor pendulări se naște singurătatea sub felurite chipuri și nume: ”nu toată lumea poate să râdă, dar toată lumea încearcă”, ” când camera se apropie/ se vede că tipul și tipa nu-și spun, de fapt, nimic”, la prânz stau toți cu capul în mâini/ iar în mașină nimeni nu scoate o vorbă”. Singurătate în grup, singurătate de weekend, singurătate în film, în muzică, singurătate la serviciu și la fel, singurătate acasă, singurătate în cuplu și, poate cea mai ușoară formă de singurătate,recuperatoare și salvatoare, singurătatea de unul singur: poemele din Rezervația sunt poemele singurătății ”aici e capătul indiferenței/ de aici începe un fel de înțelepciune/ un fel de compromis”. Dar în aceste poeme, cea mai însingurată solitudine este aceea a femeii. Nu despre Desperate housewifes vorbește Cristina Ispas aici, nici despre celebrul vers al unui la fel de celebru hit de o vară, Barbie girl ”Life in plastic, it”s fantastic”, cu atât mai puțin de bovarism,căci e vorba aici de femeia city chic, de femeia urbanoidă, de femeia corporate, de femeia având căști în urechi și laptop la purtător, nelipsite ca odinioară batista brodată, evantaiul și carnețelul de bal. Femeia scoasă din mediul ei firesc și relocată în Rezervație, în această Antiutopie în care cine să mai aibă ”curajul să amenințe cu Infernul” ( Ioan Paul al II-lea, Să trecem pragul speranței, 1994), femeia ”trăiește viața diminuată a unei umbre”(Lucian Boia). Și cum „perioadele de criză exacerbează alteritatea” (același Lucian Boia) femeii îi rămâne, spre a se defini..., singura definiție cu putință, cuvintele autocolante cu care am și început acest demers ”speriată și defectă”.”tipul de lângă mine se cercetează pe displayul aparatului canon/ de parcă ar vrea să-și aranjeze, dincolo, un zâmbet nereușit/ dacă nu m-aș fi hotărât, chiar atunci, să mușc dintr-un măr/ probabil că și eu/ aș fi izbucnit în plâns.”
Volumul are aspectul unei peluze impecabil tunse, a unei peluze, desigur, verzi: iarba verde de acasă, din rezervație. Efectul este studiat, lucrat, căutat cu meticulozitate lucidă, rece. Lirismul este supus unui meticulos trimaj, înscriindu-se într-un registru de cantus planus care este, în sine, personaj și instrument al volumului.
Poemele unei lumi capcană a cărei mantra, murmurată în subliminal, bântuie cititorul mult timp după ce acesta a închis volumul: eu sunt singur(ă), tu ești singur(ă), el/ea este singur(ă)...
Andrea Hedeș
Speriată și defectă
”Speriată și defectă”, un citat din ”Anatomia lui Grey”,sunt cuvintele ce vin precum o little black dress celui mai recent volum de versuri al Cristinei Ispas: ”Rezervația”, volum apărut la Editura Casa de Pariuri Literare în 2011 și nominalizat la Premiile Revistei Observator Cultural pe anul 2012.
Cristina Ispas ( n.1979, Corabia) a debutat în volum în 2007, la Editura Vinea cu fetița.mixaj pe vinil. Este prezentă în antologiile La Neagra (Editura Mirador, 2007), Nasturi în lanul de porumb (Editura Brumar, 2008), poate ne vedem (Editura Mirador, 2010) și Echinox (2010).
Cu un Viitor luminos semnat de Bogdan Alexandru-Stănescu, Volumul Cristinei Ispas e articulat în patru cicluri, de amplitudini ușor inegale, atât ca întindere cât și ca stil, coagulate, fiecare, sub titluri care focalizează asupra punctului de maximă nevralgie a lumii, a vieții în Rezervație: oameni de weekend, mașinile dezirante, sindromul clerambeault, filme stricate.
Societatea de consum, cea care a instaurat dictatorial cutume supravalorificate, supralicitând, supradimensionând un firesc neverosimil, la care ființa nu se poate atașa, în ciuda eforturilor, a autoiluzionării, de unde și tensiunea generatoare de conflicte în sinele tot mai strivit, mai încorsetat, mai schingiuit de o rezervație procustiană. Oameni deveniți prizonierii propriului teritoriu ocrotit prin legi de ei înșiși create și care, departe de a fi asiguratoare, i-au transformat în cele din urmă într-o populație silită să trăiască în ceea ce a devenit un tărâm limitat și limitator, creat special pentru o anumită rasă, rasa umană, târăm creat de somnul rațiunii sau poate de cele mai bune intenții. Este o lume abia colorată frumos, o lume a cărei elementente sunt gonflabile. Primul, cel mai firav semn de întrebare face ca totul să se spargă, să se dezumfle cu zgomot, întreaga magie dispare, sub pojghița de culoare ce abia salvează realitatea, dar, dovadă că sistemul funcționează, oamenii sunt prea ocupați pentru a-și pune întrebări.
Printre pendulările cu valențe hipnotice dintr-un weekend într-altul, dintr-un grup (în fapt, grup de suport) în altul, dintr-un loc de vacanță (iată, vacanța ca nouă religie-după o idee a lui Lucian Boia) în altul, dintr-un sindrom în altul, dintr-un film stricat în altul, cum tot atât de bine dintr-un cerc al infernului în altul ( și aceste peregrinări sunt surprinse ca fără început și fără sfârșit, un infern postmodern, Rezervația, în care, subiectul uman odată intrat orice speranță de evadare poate fi abandonată, căci singura lume în care se mai poate evada este cea interioară, alienată, sabotată, adusă la funcționarea în stare de avarie), din perpetuum mobile al acestor pendulări se naște singurătatea sub felurite chipuri și nume: ”nu toată lumea poate să râdă, dar toată lumea încearcă”, ” când camera se apropie/ se vede că tipul și tipa nu-și spun, de fapt, nimic”, la prânz stau toți cu capul în mâini/ iar în mașină nimeni nu scoate o vorbă”. Singurătate în grup, singurătate de weekend, singurătate în film, în muzică, singurătate la serviciu și la fel, singurătate acasă, singurătate în cuplu și, poate cea mai ușoară formă de singurătate,recuperatoare și salvatoare, singurătatea de unul singur: poemele din Rezervația sunt poemele singurătății ”aici e capătul indiferenței/ de aici începe un fel de înțelepciune/ un fel de compromis”. Dar în aceste poeme, cea mai însingurată solitudine este aceea a femeii. Nu despre Desperate housewifes vorbește Cristina Ispas aici, nici despre celebrul vers al unui la fel de celebru hit de o vară, Barbie girl ”Life in plastic, it”s fantastic”, cu atât mai puțin de bovarism,căci e vorba aici de femeia city chic, de femeia urbanoidă, de femeia corporate, de femeia având căști în urechi și laptop la purtător, nelipsite ca odinioară batista brodată, evantaiul și carnețelul de bal. Femeia scoasă din mediul ei firesc și relocată în Rezervație, în această Antiutopie în care cine să mai aibă ”curajul să amenințe cu Infernul” ( Ioan Paul al II-lea, Să trecem pragul speranței, 1994), femeia ”trăiește viața diminuată a unei umbre”(Lucian Boia). Și cum „perioadele de criză exacerbează alteritatea” (același Lucian Boia) femeii îi rămâne, spre a se defini..., singura definiție cu putință, cuvintele autocolante cu care am și început acest demers ”speriată și defectă”.”tipul de lângă mine se cercetează pe displayul aparatului canon/ de parcă ar vrea să-și aranjeze, dincolo, un zâmbet nereușit/ dacă nu m-aș fi hotărât, chiar atunci, să mușc dintr-un măr/ probabil că și eu/ aș fi izbucnit în plâns.”
Volumul are aspectul unei peluze impecabil tunse, a unei peluze, desigur, verzi: iarba verde de acasă, din rezervație. Efectul este studiat, lucrat, căutat cu meticulozitate lucidă, rece. Lirismul este supus unui meticulos trimaj, înscriindu-se într-un registru de cantus planus care este, în sine, personaj și instrument al volumului.
Poemele unei lumi capcană a cărei mantra, murmurată în subliminal, bântuie cititorul mult timp după ce acesta a închis volumul: eu sunt singur(ă), tu ești singur(ă), el/ea este singur(ă)...
Andrea Hedeș
Abonați-vă la:
Postări (Atom)