AICI
sau mai jos:
Et in Suabia ego
Pentru a face un sonet / (cea mai de taină poezie) / se va începe prin
a scrie / un titlu nu prea desuet // e bine să pornești încet / fiindcă, după
cum se știe, / nici rima nu-i o jucărie, / nici nu-i ușor să fii poet // și eu
am încercat, vai mie, / ce greu a fost, dar nu regret / deși nu mi s-a dat
simbrie // și m-a costat o dioptrie / plus două topuri de hârtie // pentru a
scrie acest sonet. (Atelier)
Dan Dănilă, poet, traducător și pictor român
stabilit în Germania, scrie în cel mai recent volum, cea mai de taină poezie, sonetul. Este un volum consacrat în întregime acestuia: Sonetele din Suabia, apărut la Editura Limes din Cluj-Napoca, în 2012.
Poetul se simte în largul lui în formele restrictive, în rigoarea
formelor clasice, cum s-a putut vedea deja în Atlantida există (Limes, 2011) și acum în Sonetele din Suabia.
Volumul de față este
un autoportret, cum de altfel, hâtru și sibilinic în același timp ne sugerează
însuși autorul prin ilustrația copertei, reprezentând portretul său din litere.
Este vorba așadar de un autoportret spiritual, interior, intim, reflectat în
oglinda versului deschis precum o carte
din smalț auriu, cu privirea întoarsă înauntru și înapoi, adică acasă,
acest acasă însemnând patria, primăvara vieții, paradisul foii albe înainte de
a primi binecuvântarea cuvântului sau a culorii.
Sontele se construiesc pe
aceleași teme majore cu care Dan Dănilă ne obișnuise în volumele anterioare, e
vorba aici de perenitatea simbolurilor spre care poetul se îndreaptă mereu, cu
siguranța permanenței și cu teama, mereu vie, a rătăcirii: uita-vom oare de fântână/ pentru un râu necunoscut? Pomul vieții dar și efemerul din petale, din
florar în cireșar, iubirea, acea înfiorare când iar trece primăvara prin pian, singurătatea îmbrăcată în toamne, ticăit de
ceasornice iar timpul când face popasuri
/ nemți meșteri cu sculele fine/ atrag șovăiala din ceasuri (Ceasornice) și
umbre privind printr-o camee în alt timp,
sunetul valurilor ce se sparg peste corăbii
mirosind a scorțișoară sunt sufletul, respirația și echilibrul acestui
volum.
Sonetele
din Suabia se arcuiesc între doi poli: sonetul de început Urcuș și cel de final Testament, între aceste două alpha și
omega, Dan Dănilă se înveștmântă cu un
aer seniorial pentru a privi tumultul mării - valurile ciocnindu-se,
rostogolindu-se, născând și pierind între două țărmuri: al începutului și al
sfârșitului lumii, căci lumea începe și se sfârșește cu fiecare din noi, o
privire implicată și detașată în același timp, asupra propriei vieți.
Înțeleptul și marea de cuvinte, un exod de semne care par / suflete înhămate
la edec... E un volum care se vrea o bornă, o piatră de hotar dar și o
privire voit senină scrutând inaccesibilul. Ce se află dincolo? Serenitatea sau
talazul? E tăcere printre verbe, / iar se
șterge tot ce-am spus, / ca un val de valuri dus / peste marea care fierbe. Este
un răspuns la îndemnul nosce te ipsum, dar
un răspuns care deschide evantaiul altor întrebări, cine sunt? e întrebarea elegiac reluată în infinite nuanțe, cum toarce rima tot mai lin.
Sonetele din Suabia prind în corsetul
formei tumultul fascinant al emoțiilor, austeritatea formei e împodobită cu
perle din revăsări de întrebări, de căutări, de așteptări, de frici temperate,
ascunse, de himere și genuni, de echilibru și gimnastică – exercițiul viețuirii
sub vremea ce neoprit vremuiește...
O zbatere din al cărei preaplin se revarsă rășină, prune, ochi de ametist, sonete-bijuterii prețios lucrate: Ca mâine iarnă – poate o să ningi / lună sorbind lumina ca o cină /
tăcută – cazi în plase de paingi / trimisă-n surghiunie fără vină. // palidă,
rece, tremurând culoare: / pe praguri sună frunzele uscat, / scrisorile sunt to
mai seci, mai rare, / tăcerea e un greier înghețat // și cade din ierbar ca
dintre stele, / o lebădă cu ceață în auz / plutește nemișcată printre ele //
ușoară ca mătasea de sub duzi: / pe praguri sună frunzele uscat, / tăcerea e un
greier înghețat. (Noiembrie)
Autoscopie și
autoevocare, autorevelare și introspecție, ipostază și prim-plan, telescop și
microscop, oglindă și caleidoscop, Sonetele
din Suabia sunt o călătorie în metaforă, în petala de măr ce cade cu
speranța că muzeul arde dar nimic nu
piere... o călătorie într-o Suabia dincolo de hartă, dincolo de
tradiționale și fixe repere, un loc în care putem ajunge, atunci când pădurea este la reflux, ca marea,
fiecare dintre noi.
Andrea Hedeș.
