marți, 22 iunie 2010
"FACETI LOC, TRECE HORNARUL INFERNULUI!"
Nici nu va apuca cititorul să răsfoiască de două ori paginile cărţii „ Plouă peste crimele oraşului ”, scrisă de Alexandru Jurcan şi apărută la Cluj- Napoca, la Casa Cărţii de Ştiinţă, că acesta va fi de trei ori înşelat! Întâi, coperta, de revistă vintage-glamour, înfăţişând una din splendidele cartolete ale lui Jean Beraud, Jour de vent, Place de la Concorde. Pe acest fundal, titlul: „Plouă peste crimele oraşului” te îndeamnă să te cufunzi în fotoliu pregătit pentru o savuroasă lectură poliţistă. Şi iată, ai impresia că primeşti chiar mai mult - tonul, pe alocuri ludic, pe alocuri comic, te convinge definitiv, mai ales dacă printre lecturile anterioare se numără şi „ Cocoşul şi cocoaşa ”, semnată de acelaşi Alexandru Jurcan.
Puterea de a disimula a lui Alexandru Jurcan, voită sau nu, precum şi o lectură facilă, a făcut ca această colecţie de proze scurte să fie atât de repede şi de uşor etichetată drept umoristică sau, cel mult, neliniştitoare. Dar, decadenta cutie cu bomboane de ciocolată asupra căreia se aruncă cititorul naiv, dezvăluie că acestea au o inimă de cireaşă amară. Depinde de el, cititorul, dacă va merge mai departe sau va rămâne la acest nivel de lectură facilă. Căci DINCOLO se deschide o proză care te duce cu gândul la „Povestirile crude şi insolite” ale lui Villiers de l’Isle - Adam şi la „Paginile bizare” ale lui Urmuz. Alexandru Jurcan nu e Villiers şi nu e Urmuz, căci nu este în aceste proze scurte nici naturalism, nici parnassianism şi, chiar dacă în schimb, este absurd din belşug, acesta nu se vrea o reacţie la „ condiţia unei literaturi care se autoanulează ” ( Gheorghe Glodeanu în Prefaţa la „Pagini bizare” apărută în 2008 la editura Limes, Cluj-Napoca ) ci un absurd al fiinţei alienate social, prinse pentru eternitate în chihlimbarul singurătăţii. Alexandru Jurcan îşi găseşte astfel propriul drum: de sub tencuiala de râs şi nelinişti răzbate „Strigătul” lui Munch. Povestirile conturează o mitologie proprie, dezvelind un delirant sabath al grotescului, comicului absurd, umorului negru şi alienării, o „Curte cu lunatici” din perioada „ pintura negra ” a lui Goya, căci aşa cum pictorul era „un pictor al angoasei” Alexandru Jurcan este un prozator al acesteia, o „Curte cu lunatici” aflată mult dincolo de orizontul de aşteptare al cititorului şi în care, acesta este invitat să pătrundă „Printre crimele oraşului”, „Printre iubirile altora”, printre cerberi astrofagi ( „Ploaie de stele” ), printre claustraţi ducându-şi existenţa în lifturi ( „Etajele lui Tacu”), în trenuri ( „Dagadang”, „Călătoriile de rugină” ) sau în case ce devin ele însele personaje copleşitoare ( „Case cu ochii scoşi din orbite”, „Portul cel alb”, „Gratiile” ) la fel ca, din nou „La Casa del Sordo” al unui Goya decrepit, o fugă disperată de înrădăcinarea văzută ca moarte („Nimicitorul de oameni” ), printr-un „Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fărăr de moarte” varianta „Vivat Academia” ( „Slalom printre examene” ), toate trecand prin hornul infernului ( „Hornarul infernului”). Iată universul autist şi în acelaşi timp claustrofob în care, repet, cititorul este suav invitat: „Dansaţi?”
Rezolvarea aparent facilă a numelor personajelor, induce, din nou, în eroare. Numele se înşiruie după o formulă ce devine rapid familiară şi uşor de anticipat, dar ele sunt doar o piesă a puzzle-ului, doar o altă manieră de a numi-numerota pionii de pe tabla de şah, X , Y, sau Sory, Rody, Saby, Muşty, Vampy, stereotipia aceasta făcând ca întrebarea shakespeareiană „ ce este un nume..?” să capete aici o altă culoare, pentru personajele simbol ce-i populează infernul.
Migrarea problematicii spre un registru superior, renunţarea la tonul artificial sau forţat al unor dialoguri, la frazele declamative, o unitate mai riguroasă a povestirilor, sunt aşteptate de la un următor volum.
„Plouă peste crimele oraşului” te absoarbe în vârtejul smintit al unui carusel din care există riscul să cobori fără a realiza măcar ceea ce ţi s-a întâmplat, dar înţelegi că Alexandru Jurcan e unul din cei ce „văd enorm şi simt monstruos” şi nu poţi decât să strigi „Faceţi loc, trece hornarul infernului!”
Vezi si http://www.mesagerul.ro/literar/pag3.html
Andrea Hedeş mai 2010 la Dej
Cronica publicata in MESAGERUL LITERAR SI ARTISTIC, serie noua, nr.6 (137), anul IV (IX), iunie 2010
si in Miscarea literara nr.1-2/2010 vezi si http://miscarealiterara.ro/
Puterea de a disimula a lui Alexandru Jurcan, voită sau nu, precum şi o lectură facilă, a făcut ca această colecţie de proze scurte să fie atât de repede şi de uşor etichetată drept umoristică sau, cel mult, neliniştitoare. Dar, decadenta cutie cu bomboane de ciocolată asupra căreia se aruncă cititorul naiv, dezvăluie că acestea au o inimă de cireaşă amară. Depinde de el, cititorul, dacă va merge mai departe sau va rămâne la acest nivel de lectură facilă. Căci DINCOLO se deschide o proză care te duce cu gândul la „Povestirile crude şi insolite” ale lui Villiers de l’Isle - Adam şi la „Paginile bizare” ale lui Urmuz. Alexandru Jurcan nu e Villiers şi nu e Urmuz, căci nu este în aceste proze scurte nici naturalism, nici parnassianism şi, chiar dacă în schimb, este absurd din belşug, acesta nu se vrea o reacţie la „ condiţia unei literaturi care se autoanulează ” ( Gheorghe Glodeanu în Prefaţa la „Pagini bizare” apărută în 2008 la editura Limes, Cluj-Napoca ) ci un absurd al fiinţei alienate social, prinse pentru eternitate în chihlimbarul singurătăţii. Alexandru Jurcan îşi găseşte astfel propriul drum: de sub tencuiala de râs şi nelinişti răzbate „Strigătul” lui Munch. Povestirile conturează o mitologie proprie, dezvelind un delirant sabath al grotescului, comicului absurd, umorului negru şi alienării, o „Curte cu lunatici” din perioada „ pintura negra ” a lui Goya, căci aşa cum pictorul era „un pictor al angoasei” Alexandru Jurcan este un prozator al acesteia, o „Curte cu lunatici” aflată mult dincolo de orizontul de aşteptare al cititorului şi în care, acesta este invitat să pătrundă „Printre crimele oraşului”, „Printre iubirile altora”, printre cerberi astrofagi ( „Ploaie de stele” ), printre claustraţi ducându-şi existenţa în lifturi ( „Etajele lui Tacu”), în trenuri ( „Dagadang”, „Călătoriile de rugină” ) sau în case ce devin ele însele personaje copleşitoare ( „Case cu ochii scoşi din orbite”, „Portul cel alb”, „Gratiile” ) la fel ca, din nou „La Casa del Sordo” al unui Goya decrepit, o fugă disperată de înrădăcinarea văzută ca moarte („Nimicitorul de oameni” ), printr-un „Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fărăr de moarte” varianta „Vivat Academia” ( „Slalom printre examene” ), toate trecand prin hornul infernului ( „Hornarul infernului”). Iată universul autist şi în acelaşi timp claustrofob în care, repet, cititorul este suav invitat: „Dansaţi?”
Rezolvarea aparent facilă a numelor personajelor, induce, din nou, în eroare. Numele se înşiruie după o formulă ce devine rapid familiară şi uşor de anticipat, dar ele sunt doar o piesă a puzzle-ului, doar o altă manieră de a numi-numerota pionii de pe tabla de şah, X , Y, sau Sory, Rody, Saby, Muşty, Vampy, stereotipia aceasta făcând ca întrebarea shakespeareiană „ ce este un nume..?” să capete aici o altă culoare, pentru personajele simbol ce-i populează infernul.
Migrarea problematicii spre un registru superior, renunţarea la tonul artificial sau forţat al unor dialoguri, la frazele declamative, o unitate mai riguroasă a povestirilor, sunt aşteptate de la un următor volum.
„Plouă peste crimele oraşului” te absoarbe în vârtejul smintit al unui carusel din care există riscul să cobori fără a realiza măcar ceea ce ţi s-a întâmplat, dar înţelegi că Alexandru Jurcan e unul din cei ce „văd enorm şi simt monstruos” şi nu poţi decât să strigi „Faceţi loc, trece hornarul infernului!”
Vezi si http://www.mesagerul.ro/literar/pag3.html
Andrea Hedeş mai 2010 la Dej
Cronica publicata in MESAGERUL LITERAR SI ARTISTIC, serie noua, nr.6 (137), anul IV (IX), iunie 2010
si in Miscarea literara nr.1-2/2010 vezi si http://miscarealiterara.ro/
Abonați-vă la:
Postări (Atom)