miercuri, 9 martie 2011
NOUL VAL. CHIMIC
Noul val.Chimic. Sau exercițiul ancorării într-o lume minunată în care veți găsi un lirism al alienării, segregării, claustrării într-un regim al unei mutilante însingurări. Nu e nicidecum promisiunea unei plimbări într-o grădină de trandafiri. E o grădină a deliciilor postatomice, așa cum ar fi pictat-o Hieronymus Bosch, dacă ar fi putut arunca o privire în minunata lume nouă.
Nu îmi place să vorbesc despre mine,/ nu mă iubesc și totuși, întregul volum nu face decât să-și denunțe creatorul. Un volum cu care se recomandă a se lua contact așa cum se abordează pentru întâia dată un parfum, un parfum unisex în acest caz, corespunzător jocului de substituire a genurilor masculin/feminin, a suprapunerii lor, pentru că, în regimul acestui volum ele nu mai contează. Nota de vârf a acestor poeme este una acută, o explozie frontală a unei lumi agresive, stridente, sufocate de mașinării,de hiperalienare,de hiperrobotizare, o lume cu multe obiecte metalice, orbitoare în care se inițiază un proces de tranziție/ având drept bază corpul uman, un corp cu țeasta nichelată, ochii bionici într-un refugiu,/ o plăcere chimică,/ un pâlc de copăcei nucleari , un tablou de familie al frumoasei mașinării în care visez / sunetul mărunt de roboțel industrial ce arde puncte. Acestei note de vârf, proeminente și durabile, îi urmează nota mediană a volumului, o claustare în alb auster, alb ce se întinde, cu mici excepții cromatice ( și culori saturate/ (mov, verde, oranj) sau linia roșie) pe întreg parcursul volumului aflat sub tuburi late de neon, sub imperiul unui zgomot alb, o peliculă albă, sterilă, salubră, cu rol securizant, de interfață între miezul pulsatil, intim al volumului și notele inițiale ce răbufnesc înspre cititor neașteptate și penetrante dar figurând o lume, totuși, monotonă, o lume abreviată și care disimulează sub pojghița meticulos construită a spațiului pragmatic ce nivelează comod om și mașină, zvârcolirile adânci ale emoției, un giulgiu ce maschează cu intransigență programatică mișcările tectonice ale emoțiilor insinuate la mare adâncime. În acest sens, ce nume mai potrivit acestei experiențe poetice unisex decât...white emo, căci emo-emotovitate este un trend care adesea promovează hipersensibilitatea, trendul emo fiind asociat cu un stereotip ce constă în a fi emoțional, sensibil, timid, introvertit, anxios (Wikipedia), ori avem aici, în tensiune, caligrafierea unui întreg alfabet al emoției și neadecvarea la o normă aberantă și castratoare: nevoia de a ști că în întuneric/ ar trebui să pornească un motor/ și niciodată o inimă arta de a reuși să ne facem dispăruți cu succes, o trăire la cote dureroase a lumii, hiperemotivitate legănată în versuri mai multe jucării emoționale legănându-se/deasupra unui pătuț care scârțâie/ adormitor. Poezia unei duble inadecvări: față de exterior nu mă simt bine aici, muntele e prea aproape de mare/ câmpia e prea întinsă și față de sine contacte stricate,/ blocaje. O hodorogeală a inimii.// din resturi/ nici o transfigurare:/ găsesc o gazdă folosită îndelung în care/ mi-e și silă să intru. O formă de autism e în puterea mea să nu mai fac nimic/ e în puterea mea să nu mișc lucrurile – autismul ca formă extremă de autoprotecție, ca formă de moarte, până la urmă, teama de sentimente ducând la imposibilitatea asumării acestora cu întreaga intensitate a gamei, de la dulce la dureros îmi imaginez/ că nu numai eu visez/ la un adăpost fără memorie/ unde muzica/ să nu mai fie silită să facă nimic, teama de sentimente și teama de Ei, cei care au promis că ne fac animalele cele mai frumoase ori rezultatul a fost un golem postindustrial, post-societate de consum nici gât nici membre nimic/ o inimă artificială/ mă va iubi la nesfârșit o ființă pentru care nu există nici un centru/ doar juxtapuneri ale resturilor tale.
În observarea expansiunii acestor sonorități s-au folosit comprese sterile îmbibate, cum altfel, în soluții chimice care au sterilizat lirica, lăsând-o, în mare parte, fără cusurul figurilor de stil, în perfect acord cu desfășurarea de voită aparență liniară, monocromă, a poemelor.
Tandemul ce alcătuiește volumul, este unul viabil dar inegal. Dacă Zilele cu femeia chimică au un ton percutant, respirând viziune și proiect, în proximitatea experimentului, Umilirea animalelor nu se livrează ca un complement simetric , nu se contaminează cu vigoarea și vibrațiile forte ale părții dintâi. Un ton atent, gândit și căutat, sunt tocmai cauzele ce duc la ritmul ezitant, la planurile lunecânde sau la disonanțele celei de-a doua părți.
Umilirea animalelor reprezintă debutul în volum al poetei Val Chimic, pseudonimul Valentinei Chiriță, n.1983, cu o postfață de Bogdan Perdivară și recomandat de Observatorul Cultural. Este un volum în care pulsează o viziune elocventă, coerentă, un prim pas în descoperirea, de către Val Chimic, a propriei Terra Incognita.
Volumul a apărut la tânăra editură Casa de Pariuri Literare, o editură care a avut curajul, în plină criză, să facă pariu cu literatura și, mai mult, cu poezia. Într-o lume a Goliat-ilor, până acum, acest pariu s-a dovedit a fi unul câștigător.
Cronica a apărut în numărul de astăzi al Luceafărului de Dimineață, număr dedicat zilei de 8 Martie și pe care vă invit să îl citiți on-line aici :
duminică, 6 martie 2011
Fericit cel care, ca Ulise...
Mai jos, o cronică a mea la cel mai recent roman al discretului scriitor onorat cu Ordre des Palmes Academiques, Alexandru Jurcan, ”Cei rămași pe pământ”. În descifrarea sensurilor ascunse ale acestui volum, am apelat la revelatoarea carte a lui Radu Cernătescu, ”Literatura luciferică. O istorie ocultă a literaturii române”, carte care, în opinia mea, nu aruncă doar o lumină nouă asupra unor ”cazuri clasate”, ci este și un ”ghid de călătorie” în subsolurile operelor noi, o provocare la a citi altfel ceea ce se scrie și se va mai scrie de acum înainte în literatura română, descoperind deci scrieri vechi și noi deopotrivă. Despre această din urmă carte nu voi spune mai multe acum, ci, sper, într-o cronică viitoare. Pentru cei care nu au citit încă această carte, o vizită pe blog-ul autorului http://raducernatescu.wordpress.com/ le va stârni, cu siguranță, cel puțin curiozitatea.
Fericit cel care, ca Ulise...
La Casa Cărții de Știință din Cluj-Napoca, a apărut în vara anului 2010, un nou volum semnat Alexandru Jurcan, volumul cu numărul treisprezece, romanul Cei rămași pe pământ, cu ilustrații realizate de Marius Șandor.
În ciuda dimensiunilor reduse, romanul polisemic, permite, printre altele, citirea în cheie mistică, pe care o și propunem aici. Urmând eternul homeric, după o expresie a lui Thomas Mann, romanul concentrează pentru cei rămași pe pământ o întreagă Odisee desfășurată între două puncte cardinale amorul sacru (Nati-natalis, ziua de naștere, aici semnificând nașterea eroului într-o nouă lume, subpământeană dar care îl înalță spre un alt cer) și amorul profan (Lavinia, cu smenificația de femeie romană, aici simbolizând ordinea, socialul, lumea celor rămași pe pământ), pe fondul platonician al peșterii inițiatice aflate sub deviza gnothi se auton.
Septi, Septimiu, personajul central al acestei călătorii, are și el un nume nu ales la întâmplare, cifra șapte având o bogată încărcătură de la cele 7 zile ale săptămânii, la cele 7 planete, cele 7 sfere cerești, cele 7 peceți și 7 trâmbițe apocaliptice, cele 7 chacra și enumerarea ar putea continua .Călătoria lui Septi se desfășoară pe două planuri simultan, geografiei exterioare suprapunându-i-se una interioară și misiunea de cartografiere a petelor albe în căutarea sinelui profund, urmând preceptul lui Pico della Mirandola cel ce se cunoaște pe sine cunoaște universul în sine. Prins între două lumi, cea exterioară, reală, în care este inadaptat și inadecvat, o lume în care peisajul este stare de spirit cum spunea Nerval, iar lumea aceasta este una bulversată, sub straturi grele de colb ori de conveniențe sterile, de suprafață, săpată la temelii de ciudate utilaje parcate în direcții haotice în sens propriu, ori de materialism, consumism, snobism și artificial, în sens figurat, prins deci între lumea exterioară și lumile spiritului spre care tinde mânat de imperiosul ascensus ad superos, Septi își începe călătoria interioară în pivnița de după gardul vecinilor, unde, la vreme de noapte, Nati, această domina bona începe oficierea ritualului de inițiere în lunga călătorie a întoarcerii la inocență: de la scrutarea singurătății, la nudare et purificare*, această, după Albert Magnus, primă etapă a inițierilor de ev mediu, la motivul cărților vechi*, al cărților ca lux perpetua, o lumină pe care doar cel ales o poate privi fără să-și ardă ochii, după cum ne spune Kabbala.
Călătoria inițiatică interioară se continuă și în afară, într-o lume urmărită de un asteroid apocaliptic, călătorie ce se află sub semnul echilibrului conferit de cele două constante: mormîntul matern și mormântul lui Proust. Aflat în căutarea timpului pierdut, Septi pornește, după o prealabilă și trudnică purificare în deșert, asemenea magului călător printre stele*, într-o călătorie printre lumile ficționale, printre marile texte inspirate ale literaturii universale.
Pentru a închide cercul, Septi se întoarce în punctul de plecare, desenându-l astfel pe ouroboros. Lumea exterioară se scufundă într-o groapă a Gheenei pe care singură și-o săpase. Rămâne în locul ei un Eden diform, postapocaliptic: băile de nămol care vindecă trupurile, poate și sufletele...
Totuși, Cei rămași pe pământ nu este un roman inițiatic de buzunar, scris după rețetă. Ieșind din tipar, personajele feminine ale lui Alexandru Jurcan tind mai degrabă spre bestiarul elin în care Nati e Himera văzută ca simbol al fanteziei iar Lavinia e Sfinxul ca simbol al realității. Nati dovedește valențele unei divinități chtoniene, e femeia-cârtiță, Catherine e femeia care te va înghiți în ea, în fiecare noapte, ca o balenă magică, la fel, celelalte personaje feminine secundare stau sub stigmatul unui simbolism nefast, într-un tenebros tablou al feminității.
Anumite scăpări, mici poticniri ale firului epic, pot fi sancționate, mai ales că par cauzate pur și simplu din neatenție. Astfel, dincolo de un limbaj ce vădește defectul profesional al francofonului Alexandru Jurcan, și care ar trebui strunit, uneori nesuprapunându-se defel personajelor, apare spre exemplu cuvântul ordinator, pentru ca, trei rânduri mai jos, cu referire la același obiect, în aceeași scenă, să fie folosit cuvântul calculator , apare apoi o nunață de negru tonic (!) în care e îmbrăcată Annie, cea care va muri peste scurt timp într-un atac cu bombă, ori ironia aici nu cred că e căutată.
Cei rămași pe pământ este călătoria unui Odiseu fără Penelopă. Singur, el ia pieptiș abruptul drum al existenței. Prins între lumi, rămas fără iluzii, fără certitudini, inadaptat și inhibat, fără lauri și, probabil fără să fi găsit Graal-ul cunoașterii, având amintirile călătoriei, aventura drumului pentru a se bucura de ele mai mult decât pentru scopul ei, Septi este un perfect erou postmodern, un erou al timpului nostru...
*Confer motivele mai sus amintite studiului Literatura ocultă. O istorie luciferică a literaturii române de Radu Cernătescu, Cartea Românească, 2010
Cronica a apărut în Mesagerul Literar și Artistic de Bistrița Năsăud pe luna februarie și poate fi citită și on-line, aici
Abonați-vă la:
Postări (Atom)