Andreea H. Hedeș (care s-a afirmat și printr-o susținută activitate de critic literar în paginile revistei Luceafărul de dimineață) scrie o poezie reflexivă, bătând spre ermetism, exprimându-se eliptic, într-o rostire aproape “albă”, ce decantează imponderabilele. Un poem întreg se poate alcătui astfel doar din “șoapte”, “ninsori”, “puf de lebădă”, “scântei ca de rouă”, “muguri de gheață”. Pe de altă parte, folosind metafora “aritmiilor”, poeta (aflată la cea de-a doua carte de versuri) încearcă să ne atragă atenția asupra unor ritmuri diferite ale relației întreținute cu taina, cu misterul, cu entitățile spirituale.
În acest sens, într-o interesantă prefață la volum, care se dorește mai mult un studiu decât o simplă introducere, Horia Gârbea, plecând de la cele patru cicluri care alcătuiesc culegerea (Munci și zile, Ploaia și roua, Lamentații, Cântece), vorbește despre o călătorie, cu tentă inițiatică, reprezentând tot atâtea “incursiuni ambițioase către temele majore” ale lirismului. În prima secțiune, cu titlu din Hesiod, s-ar prefigura “contactul cu divinul în spațiul cotidian”. În al doilea ciclu, care trimite la lucrarea, din 1934, a sinologului francez Marcel Granet (Gândirea chineză), și unde termenii tilului ar simboliza apa cerului (ploaia) și apa pământului (roua), am avea “prezența transcendentalului” percepută la modul oriental. Ciclul Lamentații ar conține “niște psalmi tânguitori”, poeme, așadar, în care “ființa muritoarte se adresează … unui spirit transcendent și mut”, iar ultimul ciclu, Cântece, ar fi un fel de dialog cu bunicul plecat “dincolo”, în lumea morților. Fără îndoială că lucrurile, ideatic, pot sta și astfel. Să vedem, însă, câteva exprimări sensibile, ascunse, în genere, în versuri bine puse în pagină, de lăudabilă concizie, dar cam exterioare, discursive, cu puțină invenție verbală.
În primul ciclu, de pildă, alături de imaginea unui dumnezeu de “carte poștală”, cu care se poate întreține relații duioase (“iar eu îl alintam”), alături de niște sfinți pictați pe tavan, care “fac jonglerii cu mătănii”, sau opunându-se unor “sfinți cheflii” care ar putea să-i populeze inima ca pe o “grădină de vară”, poeta avansează o imagine proaspătă, îmbinând sugestiv rigoarea și tandrețea: “dar inima mea vrea să fie/ o grădină englezească înainte de ploaie/ când fiecare boboc murmură/ cântarea cântărilor/ cântarea cântărilor”. Se pot reține și alte imagini misterioase, puse în valoare de simplitatea ermetică a rostirii. Într-un poem, înserarea “cu umblet de femeie grea/ urnește soarele în pături de ceară”, iar în alt loc “Sufletul stă întins în prag/ și brodează”. O bâtrână e întrebată de niște “sfinți etiopieni” despre ce duce în spinare. Răspunde ca într-o parabolă: “visele-mi duc/ lui Dumnezeu”.
Un poem, primul din Ploaia și roua, începe superb, amintind imaginea de stampă chinezească a cocorilor în zbor (“De acum nu vor mai pleca împreună cu/ nenuntiții cocori/ femeile îmblânzite de dragoste în dulcele verii”) și se încheie fastuos, în metafore meșteșugit stilizate: “și noaptea nu va mai atârna în cârlige de aur/ peste buza trandafirilor parfumate prăpăstii”.
Pulsul expresiei moderne nu este cu totul ocolit în versurile din Aritmii. Astfel, tema erotic-religioasă a “cântării cântărilor”, la care poeta se referă de câteva ori, e transpusă din cadrul biblic, pastoral într-un cadru marin, dar, în finalul versurilor, cu un net accent ironic și autoironic: “Iubitul meu este ca marea/ tăcerile sale se sparg în auz/ valuri ce mușcă țărmul/ sunt sărutările gurii sale/ cum pentru scoică talazul/ așa sunt dezmierările sale/ ca marea freamătă iubitul meu/ ca marea stârnită/ învârtind a joacă o luntre/ așa este iubitul meu/ între tineri// ca o corabie lovită/ geme inima mea// inima sa/ cimitir de corăbii”. Ceea ce rămâne de reținut, și în cazul “lamentațiilor” ori al “cântecelor”, este, ca și în exemplul mai sus citat, noutatea câtorva accente personale, unele chiar stranii (“Stăpânul iluziilor/ domnul valurilor amăgitoare/ prințul mareelor …/ Preaînalte, mântuie-mă din brațele sale!).
Andrea H. Hedeș îmbogățește capitoluI, de altfel bine conturat în literatura noastră, al poeziei criticilor.
În acest sens, într-o interesantă prefață la volum, care se dorește mai mult un studiu decât o simplă introducere, Horia Gârbea, plecând de la cele patru cicluri care alcătuiesc culegerea (Munci și zile, Ploaia și roua, Lamentații, Cântece), vorbește despre o călătorie, cu tentă inițiatică, reprezentând tot atâtea “incursiuni ambițioase către temele majore” ale lirismului. În prima secțiune, cu titlu din Hesiod, s-ar prefigura “contactul cu divinul în spațiul cotidian”. În al doilea ciclu, care trimite la lucrarea, din 1934, a sinologului francez Marcel Granet (Gândirea chineză), și unde termenii tilului ar simboliza apa cerului (ploaia) și apa pământului (roua), am avea “prezența transcendentalului” percepută la modul oriental. Ciclul Lamentații ar conține “niște psalmi tânguitori”, poeme, așadar, în care “ființa muritoarte se adresează … unui spirit transcendent și mut”, iar ultimul ciclu, Cântece, ar fi un fel de dialog cu bunicul plecat “dincolo”, în lumea morților. Fără îndoială că lucrurile, ideatic, pot sta și astfel. Să vedem, însă, câteva exprimări sensibile, ascunse, în genere, în versuri bine puse în pagină, de lăudabilă concizie, dar cam exterioare, discursive, cu puțină invenție verbală.
În primul ciclu, de pildă, alături de imaginea unui dumnezeu de “carte poștală”, cu care se poate întreține relații duioase (“iar eu îl alintam”), alături de niște sfinți pictați pe tavan, care “fac jonglerii cu mătănii”, sau opunându-se unor “sfinți cheflii” care ar putea să-i populeze inima ca pe o “grădină de vară”, poeta avansează o imagine proaspătă, îmbinând sugestiv rigoarea și tandrețea: “dar inima mea vrea să fie/ o grădină englezească înainte de ploaie/ când fiecare boboc murmură/ cântarea cântărilor/ cântarea cântărilor”. Se pot reține și alte imagini misterioase, puse în valoare de simplitatea ermetică a rostirii. Într-un poem, înserarea “cu umblet de femeie grea/ urnește soarele în pături de ceară”, iar în alt loc “Sufletul stă întins în prag/ și brodează”. O bâtrână e întrebată de niște “sfinți etiopieni” despre ce duce în spinare. Răspunde ca într-o parabolă: “visele-mi duc/ lui Dumnezeu”.
Un poem, primul din Ploaia și roua, începe superb, amintind imaginea de stampă chinezească a cocorilor în zbor (“De acum nu vor mai pleca împreună cu/ nenuntiții cocori/ femeile îmblânzite de dragoste în dulcele verii”) și se încheie fastuos, în metafore meșteșugit stilizate: “și noaptea nu va mai atârna în cârlige de aur/ peste buza trandafirilor parfumate prăpăstii”.
Pulsul expresiei moderne nu este cu totul ocolit în versurile din Aritmii. Astfel, tema erotic-religioasă a “cântării cântărilor”, la care poeta se referă de câteva ori, e transpusă din cadrul biblic, pastoral într-un cadru marin, dar, în finalul versurilor, cu un net accent ironic și autoironic: “Iubitul meu este ca marea/ tăcerile sale se sparg în auz/ valuri ce mușcă țărmul/ sunt sărutările gurii sale/ cum pentru scoică talazul/ așa sunt dezmierările sale/ ca marea freamătă iubitul meu/ ca marea stârnită/ învârtind a joacă o luntre/ așa este iubitul meu/ între tineri// ca o corabie lovită/ geme inima mea// inima sa/ cimitir de corăbii”. Ceea ce rămâne de reținut, și în cazul “lamentațiilor” ori al “cântecelor”, este, ca și în exemplul mai sus citat, noutatea câtorva accente personale, unele chiar stranii (“Stăpânul iluziilor/ domnul valurilor amăgitoare/ prințul mareelor …/ Preaînalte, mântuie-mă din brațele sale!).
Andrea H. Hedeș îmbogățește capitoluI, de altfel bine conturat în literatura noastră, al poeziei criticilor.
