9

                       

                                                                

 
Astăzi, nouă ani de când eu și soțul meu, Cristian, ne bem ceaiul împreună.

                                                                

Ana Dragu - Păzitoarea

                        Cronică nouă, se poate citi în Mesagerul Literar și Artistic de Bistrița-Năsăud sau mai jos:

                                                           Bunraku

                            La început a fost femeia. Și această femeie a început să danseze. Un dans diferit de tot ce se dansase înainte. Un dans straniu, cu totul și cu totul din cuvinte. Iar cuvintele acestea prindeau formă, prindeau forme. Și tot acel dans, toate acele cuvinte, toate acele forme erau chiar femeia aceea. Femeia care a fost la început. Dintru început.

                           Ninjyo joruri, drama narativă cu păpuși, se desfășoară ceremonios sub ochii cititorului care deschide volumul de versuri Păzitoarea (Editura Charmides, Bistrița, 2012) al Anei Dragu.Pe o scenă patinată, e o eleganță simplă, cuvintele intră întru ființare pe un hanamichi, un pod de flori, după expresia japoneză, o alungire a scenei către spectatorul-cititor, în cazul nostru, desfășurându-se mai apoi în mișcări line, glisate pe luciul de santal, cu gesturi ample dar severe, paradoxal austere, închegându-se în sunetul strunit până la decență al flautului, tobelor și gongului, în modulațiile unui shamisen, cel care interpretează acrobații de la un sentiment la altul, de la o stare, atmosferă, la alta, rarefiindu-se în jocuri de umbre și de lumini ce se aleargă, se ceartă și se cheamă... Dar cea mai spectaculoasă întrupare a cuvintelor dansatoare este o păpușă de un metru și jumătate, din lemn, a cărei koshirae, înveșmântare în costumu-i spectaculos, juban, roba, peste care se așază kitsuke, kimonoul, și peste care vine uchikake, o altă robă, ori haori, jacheta, mai apoi eri, gulerul și obi, centura completează aspectul fascinant. Exotica păpușă are un cap mare, gol pe dinăuntru, purtând perucă din păr adevărat. Nu are picioare. Dar nici nu are nevoie de ele. Căci ea glisează, dansează,se înclină ori încremenește, după cum vor mânuitorii ei, cei trei păpușari. Căci e nevoie de trei păpușari pentru a putea manipula această uriașă, foarte grea și foarte, cum altfel, stângace marionetă, iar ei sunt Eros, Thanatos și Cronos, și  întocmai ca în teatrul japonez sunt dispuși să joace după toate regulile jocului: ashi-zukai este păpușarul de la picioare, păpușarul cel mai de jos; hidari-zukai, păpușarul din stânga și omo-zukai, păpușarul șef, cel care poartă încălțăminte specială, cu talpa înaltă de 50 de centimetri. Ei manevrează, manipulează cu măiestrie, dexteritate, coordonare,  într-o simbioză desăvârșită, păpușa. Dar păpușarii nu pot fi văzuți. Dekurogo, conceptul vidului, al nimicului cere ca aceștia să fie îmbrăcați în negru. Iar păpușa, asemenea unui om însuflețit, asemenea unui actor adevărat, execută numerele de extraordinară finețe a interpretării stărilor sufletești, a contorsionărilor, a torsiunilor interioare prin rigiditate, prin distorsionarea exacerbată a mimicii, după toate regulile impuse de poziția mie (見得), cu toate variațiunile sale, bine definite pentru a nu-i lăsa actorului libertatea de a alege maniera de redare a unui sentiment. Din timp în timp, se schimbă decorul. Pereții cad, podelele fug de sub picioare. Peste toate plutește vocea naratorului, tayu, aici, un narator nebun, pereche a cântărețului la shamisen, iar vocea aceasta, țintuind cu lamento-ul, cu monologul, cu vibrato-ul său, spune o poveste, ca toate poveștile, veche de când lumea: Scopul artei păpușărești este cel care îl călăuzește pe artist să nu se îndrepte spre detalii realiste, ci spre sugestii ale realității. Arta teatrului de animație sugerează realitatea, în timp ce arta dramatică o descrie în detalii (...) Indiferent de felul în care o privim, păpușa este un semn care exprimă și un instrument prin care se comunică. (conf. Univ. Dr. Raluca Bujoreanu) Ori în acest volum, sunt toate înfăptuite în vers. A fost o dată ca niciodată o păpușă bunraku... Iar păpușa, păpușarii, costumul, cântărețul , scena și podul, și umbra, și lumina, și naratorul, toate acestea nu erau decât ceea ce a fost la început. Iar la început a fost femeia. Și această femeie era Păzitoarea.

       

                      (...) am totul în mine/ două făpturi ușoare/ ce numai îmbrățișate/ ating pământul.// dar marginile rănii rămân mereu/ proaspete// patul se leagănă la trei metri sub/ lună/ și mă trezesc dintr-o dată privind cerul.// eu/ sunt păzitoarea./ păzesc o lună aproape rotunjită,/ o lumină întunecând altă lumină./ îi vorbesc puțin plângem și nu mai știm cine pe cine/ adoarme// când plângem mult îmi crește o bucată/ de lună în locul inimii și cerul,/ negru, se aruncă în gol.// eu sunt păzitoarea./ sângele năvălește în inimă/ urlând/ și n-o poate topi./ ficatul se sfarmă printre dinți / ca un dop în gura unei sticle de vin vechi./ aproape nu știu când țipă scurt plămânii/ și se înfig în pământ, trăgând după ei/ cei doi rinichi.// cu diafragma spartă, înfășurată în jurul guurii,/ flutur și flutur și/ fluturând/ scot/ pe gură oasele mici./ patru femururi îmi stau în/ gât// și pielea străvezie crapă// ca un înveliș întins peste inima asta de elefant/ care dă trupul afară/ din mine.

                         Cine este Păzitoarea? Cum, nu ați înțeles încă?

                                                                 Andrea Hedeș

                                                                 20.08.2012

                                                                      La Dej

                            

Alex. Ștefănescu - Bărbat adormit în fotoliu

                               Cronică nouă în numărul 2/2012 al elegantei reviste Mișcarea Literară, de citit aici sau mai jos:




Jocul cu mărgele de timp

Un stilou și o umbrelă, un vraf de cărți,
o ceașcă de cafea neagră, aburindă, un
cărucior, un buchet de flori, două săbii
încrucișate într-un crâncen duel, o pereche de
ochelari... Urcând? Coborând? Plutind poate
printr-o vizuină a vreunui iepure alb, desigur,
altul decât cel al micuței Alice, spre a ajunge,
ca printr-un tunel al timpului, într-o cu totul
altă Țară a Minunilor? Ce să fie acest început
de poveste pe fond siniliu? Nimic alt decât
Întâmplări, întâmplări dintr-o lume la fel de
sprințară, în care, da, personajele, cu totul și
cu totul adevărate, se micșorează ori se măresc,
poartă evantai și mănuși, unele, au prea
mult piper, altele, pălărieri, iepuri de martie,
regine și trandafiri vopsiți și chiar mai mult
decât atât. Sigur că se poate mai mult decât
atât! Doar aceste Întâmplări se petrec într-o
țară în care imposibilul devine posibil și într-o
lume în care personajele sunt de vis, deoarece
sunt chiar visate de un Bărbat adormit în
fotoliu.
Este vorba, v-ați dat seama deja, de
volumul criticului literar Alex Ștefănescu,
publicat la Editura Curtea Veche (2010). Un
volum de Întâmplări, cum modest dar hâtru le
numește autorul lor, o carte de citit în vacanță,
memorii și ceva în plus. Alex Ștefănescu nu
doar are demonul jocului. El este Magister
Ludi. El înșiră cu bucurie uneori candidă,
alteori exuberantă, întotdeauna cu o privire
lucidă, care nu își iartă nici o umbră de
naivitate, înșiră așadar mărgele de timp.
Evenimente, instantanee, personalități, personaje,
o culoare, o fărâmă de cer, o voce, o
emoție, o tresărire, toate sunt privite, analizate,
nu sub lupă ci sub microscop, înainte de
a fi înșirate pe ață, fiecare cu rolul precis, bine
determinat, în funcție de nuanța, materialul,
de finețea, forma ori dimensiunea lor, pentru
crearea efectului dorit. Întâmplările sunt
povestite cu har, ele curg fluent, personajele
sunt creionate cu un simț de observație acut,
fie că sunt scriitori, bucătărese, câini, pești,
fenomene meteorologice sau flori, acuratețea
de polaroid probează o stăpânire înaltă a
tehnicii scrisului, dar asta nu e defel surprinzător.
Autorul povestește cu nedisimulată
plăcere, domol, alegând cuvintele cu pedanterie,
construind cu eleganță, migălind cu
tenacitate iluzia și detaliul. Homo ludens, căci,
nu-i așa, jocul este mai vechi decât cultura,
Alex Ștefănescu se
amuză în a polisa
volumul cu aerul
unei cărți, cum am
mai spus, de
vacanță, în care
Întâmplările povestite
sunt reale, fapt
care nu garantează,
bineînțeles, valoarea
literară a cărții
(dar nici nu o
prejudiciază). Este
un joc de-a v-ați
ascunselea la care
Alex Ștefănescu își invită cititorii, personajele
volumului și chiar pe sine însuși. Pentru ca
farmecul să fie deplin, ori pentru ca jocul să
fie dus la superlativ, Țara Minunilor devine,
pe nesimțite Țara Oglinzilor, timpul se sparge
în mărgele sidefii, iar chipurile și întâmplările
ce se întorc spre noi reflectate de apele
șlefuite seducător sunt metamorfozate. Alex
Ștefănescu are bucuria și candoarea unui copil
care descoperă caleidoscopul. Dar să nu ne
grăbim! În spatele cortinei Alex Ștefănescu
jonglează cu cele două măști. Dincolo de
aerul de primăvară, de transparențele de
acuarelă, de culorile joviale, sunt notele grave,
culorile saturate ale nostalgiei, ale trecerii
timpului, trecere pe care deși o putem
conștientiza, explica, aproape asuma, rămâne
mereu dureros de absurdă, însumând un șir
lung de pierderi. O superbă parabolă și o
meditație amară pentru aceasta fiind povestirea
Fără martori, doar prima mărgea din
acest anotimp al volumului: Am primit odată
mai mulți boboci de bujor și i-am pus în apă.
Apoi a trebuit să lipsesc câteva zile de acasă.
Când m-am întors, tulpinile erau descăpățânate,
iar de jur-împrejurul lor, pe fața de
masă, se aflau grămăjoare de petale ofilite.
Povestire pusă în oglindă cu Pactul cu
Dumnezeu, în care, o tânără de o frumusețe
rară, cultivată și înzestrată cu elocvență,
făcuse un legământ la biserica Trei Ierarhi,
cum că se va călugări dacă mama sa, grav
bolnavă de cancer, se va însănătoși, lucru care
se întâmplă, tânăra respectând Pactul cu
Dumnezeu și devenind călugărița Evdochia.
Alte nuanțe, tonuri, irizări sunt sesizate și
înșiruite pe firul de ață, mărgele cu sâmburi de
lacrimă, în povestirile care picură, una după
alta: într-o vară, copil fiind, mă aflam la țară,
la bunica din partea mamei, și așteptam cu
nerăbdare să văd ieșind puii din ouăle de sub
cloșcă. Tei săptămâni ar fi trebuit să aștept.
Numai că eu mi-am pierdut răbdarea (...). Am
spart coaja, cu unghiile degetelor mari, și
dinăuntru s-a ivit într-adevăr, un pui, dar
numai jumătatea lui de sus. Cealaltă jumătate
era gălbenuș. (O crimă), Quod Erat Demonstrandum,
în care o ghilotină taie necruțător
patru degete ale unui muncitor și mai apoi ale
șefului acestuia, De-a v-ați ascunselea, sau
despre pierderea inocenței: Totuși, îmi
rămăsese în suflet o îngrijorare vagă.
Presimțeam că într-un viitor îndepărtat, care
avea să mă propulseze în lumea adulților, mi
se va întâmpla ceva misterios și ireversibil,
care mă va face și pe mine să plâng,
culminând cu povestirea La Prut: între tată și
fiu era o distanță mare, de peste 50 de metri,
poate chiar 70, (...). Discuția dintre ei era
stranie, un deznădăjduit schimb de strigăte,
nu avea un subiect anume, ci era un fel de
îmbrățișare prin cuvinte. După un timp, tata i-a
explicat tatălui lui că eu sunt fiul lui cel mai
mare. Eu mi-am ridicat mâna și am fluturat-o
cu aparentă voioșie, dar în momentul acela
plângeam.
Oameni și cărți, sunt oare la fel de
efemeri în fața curgerii timpului? Noaptea am
visat că literele se ștergeau la fel din toate
cărțile pe care le aveam în bibliotecă. Luam
câte un volum în mână și din el se scurgea o
cenușă ușoară, iar când îl deschideam nu
găseam decât pagini albe. (Cărți cu pagini
albe). Versus, Perspectiva ștergerii memoriei
mi se părea mai înspăimântătoare decât
perspectiva morții. (Coșmar)
Sed fugit interea fugit irreparabile
tempus, singula dum capti circumvectamur
amore. Și, totuși, tocmai această dragoste
pentru detaliu, din care se poate ridica o carte,
ar putea fi stavila fragilă în calea sa...