Cronică nouă, se poate citi în Mesagerul Literar și Artistic de Bistrița-Năsăud sau mai jos:
Bunraku
La început a fost femeia. Și această femeie a început să danseze. Un
dans diferit de tot ce se dansase înainte. Un dans straniu, cu totul și cu
totul din cuvinte. Iar cuvintele acestea prindeau formă, prindeau forme. Și tot
acel dans, toate acele cuvinte, toate acele forme erau chiar femeia aceea.
Femeia care a fost la început. Dintru început.
Ninjyo joruri, drama narativă
cu păpuși, se desfășoară ceremonios sub ochii cititorului care deschide volumul
de versuri Păzitoarea (Editura
Charmides, Bistrița, 2012) al Anei Dragu.Pe
o scenă patinată, e o eleganță simplă, cuvintele intră întru ființare pe un
hanamichi, un pod de flori, după expresia
japoneză, o alungire a scenei către spectatorul-cititor, în cazul nostru,
desfășurându-se mai apoi în mișcări line, glisate pe luciul de santal, cu
gesturi ample dar severe, paradoxal austere, închegându-se în sunetul strunit
până la decență al flautului, tobelor și gongului, în modulațiile unui shamisen, cel care interpretează
acrobații de la un sentiment la altul, de la o stare, atmosferă, la alta,
rarefiindu-se în jocuri de umbre și de lumini ce se aleargă, se ceartă și se
cheamă... Dar cea mai spectaculoasă întrupare a cuvintelor dansatoare este o
păpușă de un metru și jumătate, din lemn, a cărei koshirae, înveșmântare în costumu-i spectaculos, juban, roba, peste care se așază kitsuke, kimonoul, și peste care vine uchikake, o altă robă, ori haori, jacheta, mai apoi eri, gulerul și obi, centura completează aspectul fascinant. Exotica păpușă are un
cap mare, gol pe dinăuntru, purtând perucă din păr adevărat. Nu are picioare.
Dar nici nu are nevoie de ele. Căci ea glisează, dansează,se înclină ori încremenește,
după cum vor mânuitorii ei, cei trei păpușari. Căci e nevoie de trei păpușari
pentru a putea manipula această uriașă, foarte grea și foarte, cum altfel,
stângace marionetă, iar ei sunt Eros, Thanatos și Cronos, și întocmai ca în teatrul japonez sunt dispuși
să joace după toate regulile jocului:
ashi-zukai este păpușarul de la
picioare, păpușarul cel mai de jos; hidari-zukai,
păpușarul din stânga și omo-zukai,
păpușarul șef, cel care poartă încălțăminte specială, cu talpa înaltă de 50 de
centimetri. Ei manevrează, manipulează cu măiestrie, dexteritate,
coordonare, într-o simbioză desăvârșită,
păpușa. Dar păpușarii nu pot fi văzuți. Dekurogo,
conceptul vidului, al nimicului cere ca aceștia să fie îmbrăcați în negru.
Iar păpușa, asemenea unui om însuflețit, asemenea unui actor adevărat, execută
numerele de extraordinară finețe a interpretării stărilor sufletești, a
contorsionărilor, a torsiunilor interioare prin rigiditate, prin distorsionarea
exacerbată a mimicii, după toate regulile impuse de poziția mie (見得), cu toate variațiunile
sale, bine definite pentru a nu-i lăsa actorului libertatea de a alege maniera
de redare a unui sentiment. Din timp în timp, se schimbă decorul. Pereții cad,
podelele fug de sub picioare. Peste toate plutește vocea naratorului, tayu, aici, un narator nebun, pereche a cântărețului la shamisen, iar vocea aceasta, țintuind cu
lamento-ul, cu monologul, cu vibrato-ul său, spune o poveste, ca
toate poveștile, veche de când lumea: Scopul
artei păpușărești este cel care îl călăuzește pe artist să nu se îndrepte spre
detalii realiste, ci spre sugestii ale realității. Arta teatrului de animație
sugerează realitatea, în timp ce arta dramatică o descrie în detalii (...)
Indiferent de felul în care o privim, păpușa este un semn care exprimă și un
instrument prin care se comunică. (conf. Univ. Dr. Raluca Bujoreanu) Ori în
acest volum, sunt toate înfăptuite în vers. A
fost o dată ca niciodată o păpușă bunraku... Iar păpușa, păpușarii,
costumul, cântărețul , scena și podul, și umbra, și lumina, și naratorul, toate
acestea nu erau decât ceea ce a fost la început. Iar la început a fost femeia.
Și această femeie era Păzitoarea.
(...) am totul în mine/ două
făpturi ușoare/ ce numai îmbrățișate/ ating pământul.// dar marginile rănii
rămân mereu/ proaspete// patul se leagănă la trei metri sub/ lună/ și mă
trezesc dintr-o dată privind cerul.// eu/ sunt păzitoarea./ păzesc o lună
aproape rotunjită,/ o lumină întunecând altă lumină./ îi vorbesc puțin plângem
și nu mai știm cine pe cine/ adoarme// când plângem mult îmi crește o bucată/
de lună în locul inimii și cerul,/ negru, se aruncă în gol.// eu sunt
păzitoarea./ sângele năvălește în inimă/ urlând/ și n-o poate topi./ ficatul se
sfarmă printre dinți / ca un dop în gura unei sticle de vin vechi./ aproape nu
știu când țipă scurt plămânii/ și se înfig în pământ, trăgând după ei/ cei doi
rinichi.// cu diafragma spartă, înfășurată în jurul guurii,/ flutur și flutur
și/ fluturând/ scot/ pe gură oasele mici./ patru femururi îmi stau în/ gât// și
pielea străvezie crapă// ca un înveliș întins peste inima asta de elefant/ care
dă trupul afară/ din mine.
Cine este Păzitoarea? Cum, nu ați înțeles încă?
Andrea
Hedeș
20.08.2012
La Dej
Comentarii
Trimiteți un comentariu