Bănuind umbrele
Andrea Hedeș
„Eu cred că marii vagabonzi ai lumii/ nu vor obosi niciodată, prietene −/ cei care au văzut o mie de porturi,/ epigonii vicleanului și tristului ulise/ poartă în sacii aceia de marinar/ scalpul iubitei în loc de fotografie// cei care fug de ei și nu se ajung...” Acest început de elegie este și un potrivit început de întâmpinare al celui mai recent volum de poeme al poetului, traducătorului, pictorului Dan Dănilă. Este vorba despre volumul Aerul călătoriilor, publicat la Editura Cenaclul de la Păltiniș, Sibiu, 2015, 84 de pagini.
„Vom aduna cărți, vom citi și vom bea ceaiul împreună...”, închipuia un viitor idilic o frază citită cândva. Dar nu despre o astfel de fericită întâlnire cu lectura scrie Dan Dănilă. Călătoriile cărora poetul le ridică poeme sunt călătoriile în lumea cărții, însă această lume este departe de paradisul borgesian, departe de un „banchet de litere”: „în mijlocul bibliotecii e patul/ și ochiul ciclopului, mereu senin,/ am numai o ancoră de rugină/ care abia îmi mai ține pleoapele,/ dar nu pot să-mi aud sângele// străbat peisaje spoite de lună,/ coline și pini/ fantomatici măslini,/ urc și cobor ca un om de la munte/ golgote înalte, trec ape, lumini” (somn). Elementul biografic, discret, dar pertinent, devine o lentilă prin care se vede într-un mod particular lumea scrisă sau pictată. Aerul călătoriilor vorbește despre „singurătatea cititorului de cursă lungă”. Atunci când cititul devine lectură profesională, cartea nu mai deschide doar fantastice lumi, inocența cititorului e un paradis pierdut prin păcatul cunoașterii. De acum, lectura devine trudă. Captiv printre cuvinte, întrețesut în textul cărții, în lumile deschise de fiecare limbă în care acesta e scris, slujind la translatarea lumilor de sensuri ori, umil demiurg, având în urmă un trecut de puține nume glorioase și un număr nesfârșit de epigoni și având în față veșnicia, poetul e chemat pe îngusta punte a suspinelor pentru a-și împlini menirea. Încarcerat prin destin în dimensiunea evanescentă a creației literare, peregrin prin povestea fără sfârșit a cărții, poetul, traducătorul, omul de litere trece clipă de clipă, zi de zi, printre ceilalți, dar nu ca un om între oameni, ci ca un scriitor între oameni, parcă asemenea lor și totuși dureros diferit, „pe jumătate destin, pe jumătate duh”, purtând, invizibile celorlalți, urmele victoriilor și înfrângerilor sale, respirând, robotind prin concret mereu cu neliniștea că a lăsat ceva neterminat dincolo, „peste primele sângerări din poem”. De altfel, mitul Meșterului Manole este reinterpretat în poemele acestui volum: creatorul se autozidește în creație pentru ca aceasta să dăinuie: „străzile se închid înainte și se zidesc/ înapoia ta/ doar ca să rămâi”. Ca într-o poveste fără sfârșit munții devin pietre, pietrele nisip, nisipul devine zeu numai pentru a se preschimba iarăși în piatră care... „orice zei seamănă cu pietrele, oamenii/ nu-i mai zăresc”, „chiar sisif cândva adormise,/ cândva nisipul se va întoarce în pietre/ iar toți rătăciții vor ajunge în prag/ la prima cenușă, cea nespulberată”.
Circumscris acestei realități, străin călător în realitățile din pagini de carte, poetului îi sunt aproape sensurile și profunzimile separării, alienării în toate gradele obscurului. Tristețea − „care frunte tinde să se mai aplece/ de propria ei tristețe încă nescrisă”, melancolia − „cea mai mare vină este melancolia,/ doar pentru ea nu există iertare”, bătrânețea − „vârsta iubirii înmulțită cu trei/ să fie bătrânețea centaurului? Totuși, calendarele nu povestesc...”, decrepirea − „să vezi toate locurile trecute/ dintr-o dată niște mute cortegii”, uitarea „dar uitarea e ca nectarul, hrana celor triști” și, în final, moartea − „o altă materie care iese din gol/ mai muritoare ca o coardă de liră”, sunt decriptate elegiac în poeme de către Dan Dănilă. Lumea cuvintelor este mai degrabă purgatoriu decât empireu: „limbaj arhaic, ce coșmar erudit”, „ești foșnetul unei pagini uitate”, „cuvintele nu au mântuit pe nimeni”, „și oameni grav bolnavi de melancolie/ cu ochii ca niște răni nevindecate,/ zburători peste cenușa tuturor urnelor”.
Iubirea insinuată în această tristețe polifonică reverberează în toate lumile neîmplinirea. Iubita este, metaforic vorbind, o sirenă care înoată în apele elegiace ale poemelor: trecătoare, trădătoare prin imperfecțiune, ea nu poate împlini sau măcar susține un destin în care „totul rimează cu o taină nespusă”: „te-aș reinventa dar pentru cine?/ străină precum aerul îmi ești/ sau eterul ofilit într-o floare,/ un cer insinuat în fibrele inimii: și eu sunt însingurat – o consolare” (popas).
Numai poetul, biată viețuitoare la granița dintre lumi, poate prinde în cuvinte un întreg univers bănuindu-i abia umbrele și urmându-și neabătut calea: „un drum presărat cu pietricele colorate,/ doar un mozaic care încetinește pașii,/ de parcă ai călca pe flăcări mărunte −/ te apleci mereu – nu-s rubine, nici opale,/ îți amintești jocul cu mărgele de sticlă?// nu mai ai nici o hartă cât de cât credibilă,/ te ghidezi după o frunte nescrisă de tot,/ dar mai mult după stele aproape fixe,/ ca niște păianjeni înghețați în plasele lor// dacă cineva te așteaptă, fericit călător,/ dacă ți s-a lăsat o cheie în stăpânire/ vei găsi drumul din vis – iată cum crește/ un copac din pumnul de nisip adunat// la marginea drumului din pietre colorate” (spre sud).
„Vom aduna cărți, vom citi și vom bea ceaiul împreună...”, închipuia un viitor idilic o frază citită cândva. Dar nu despre o astfel de fericită întâlnire cu lectura scrie Dan Dănilă. Călătoriile cărora poetul le ridică poeme sunt călătoriile în lumea cărții, însă această lume este departe de paradisul borgesian, departe de un „banchet de litere”: „în mijlocul bibliotecii e patul/ și ochiul ciclopului, mereu senin,/ am numai o ancoră de rugină/ care abia îmi mai ține pleoapele,/ dar nu pot să-mi aud sângele// străbat peisaje spoite de lună,/ coline și pini/ fantomatici măslini,/ urc și cobor ca un om de la munte/ golgote înalte, trec ape, lumini” (somn). Elementul biografic, discret, dar pertinent, devine o lentilă prin care se vede într-un mod particular lumea scrisă sau pictată. Aerul călătoriilor vorbește despre „singurătatea cititorului de cursă lungă”. Atunci când cititul devine lectură profesională, cartea nu mai deschide doar fantastice lumi, inocența cititorului e un paradis pierdut prin păcatul cunoașterii. De acum, lectura devine trudă. Captiv printre cuvinte, întrețesut în textul cărții, în lumile deschise de fiecare limbă în care acesta e scris, slujind la translatarea lumilor de sensuri ori, umil demiurg, având în urmă un trecut de puține nume glorioase și un număr nesfârșit de epigoni și având în față veșnicia, poetul e chemat pe îngusta punte a suspinelor pentru a-și împlini menirea. Încarcerat prin destin în dimensiunea evanescentă a creației literare, peregrin prin povestea fără sfârșit a cărții, poetul, traducătorul, omul de litere trece clipă de clipă, zi de zi, printre ceilalți, dar nu ca un om între oameni, ci ca un scriitor între oameni, parcă asemenea lor și totuși dureros diferit, „pe jumătate destin, pe jumătate duh”, purtând, invizibile celorlalți, urmele victoriilor și înfrângerilor sale, respirând, robotind prin concret mereu cu neliniștea că a lăsat ceva neterminat dincolo, „peste primele sângerări din poem”. De altfel, mitul Meșterului Manole este reinterpretat în poemele acestui volum: creatorul se autozidește în creație pentru ca aceasta să dăinuie: „străzile se închid înainte și se zidesc/ înapoia ta/ doar ca să rămâi”. Ca într-o poveste fără sfârșit munții devin pietre, pietrele nisip, nisipul devine zeu numai pentru a se preschimba iarăși în piatră care... „orice zei seamănă cu pietrele, oamenii/ nu-i mai zăresc”, „chiar sisif cândva adormise,/ cândva nisipul se va întoarce în pietre/ iar toți rătăciții vor ajunge în prag/ la prima cenușă, cea nespulberată”.
Circumscris acestei realități, străin călător în realitățile din pagini de carte, poetului îi sunt aproape sensurile și profunzimile separării, alienării în toate gradele obscurului. Tristețea − „care frunte tinde să se mai aplece/ de propria ei tristețe încă nescrisă”, melancolia − „cea mai mare vină este melancolia,/ doar pentru ea nu există iertare”, bătrânețea − „vârsta iubirii înmulțită cu trei/ să fie bătrânețea centaurului? Totuși, calendarele nu povestesc...”, decrepirea − „să vezi toate locurile trecute/ dintr-o dată niște mute cortegii”, uitarea „dar uitarea e ca nectarul, hrana celor triști” și, în final, moartea − „o altă materie care iese din gol/ mai muritoare ca o coardă de liră”, sunt decriptate elegiac în poeme de către Dan Dănilă. Lumea cuvintelor este mai degrabă purgatoriu decât empireu: „limbaj arhaic, ce coșmar erudit”, „ești foșnetul unei pagini uitate”, „cuvintele nu au mântuit pe nimeni”, „și oameni grav bolnavi de melancolie/ cu ochii ca niște răni nevindecate,/ zburători peste cenușa tuturor urnelor”.
Iubirea insinuată în această tristețe polifonică reverberează în toate lumile neîmplinirea. Iubita este, metaforic vorbind, o sirenă care înoată în apele elegiace ale poemelor: trecătoare, trădătoare prin imperfecțiune, ea nu poate împlini sau măcar susține un destin în care „totul rimează cu o taină nespusă”: „te-aș reinventa dar pentru cine?/ străină precum aerul îmi ești/ sau eterul ofilit într-o floare,/ un cer insinuat în fibrele inimii: și eu sunt însingurat – o consolare” (popas).
Numai poetul, biată viețuitoare la granița dintre lumi, poate prinde în cuvinte un întreg univers bănuindu-i abia umbrele și urmându-și neabătut calea: „un drum presărat cu pietricele colorate,/ doar un mozaic care încetinește pașii,/ de parcă ai călca pe flăcări mărunte −/ te apleci mereu – nu-s rubine, nici opale,/ îți amintești jocul cu mărgele de sticlă?// nu mai ai nici o hartă cât de cât credibilă,/ te ghidezi după o frunte nescrisă de tot,/ dar mai mult după stele aproape fixe,/ ca niște păianjeni înghețați în plasele lor// dacă cineva te așteaptă, fericit călător,/ dacă ți s-a lăsat o cheie în stăpânire/ vei găsi drumul din vis – iată cum crește/ un copac din pumnul de nisip adunat// la marginea drumului din pietre colorate” (spre sud).
