Cea care tace
Andrea HedeșHristina Doroftei s-a născut la 18 mai 1983 la Târgu-Mureș. Este absolventă a Universității „Petru Maiorˮ, Facultatea de Științe și Litere, Secția Limba și Literatura Română – Limba și Literatura Engleză (2003-2007) și a masterului de Istoria Literaturii și Sistemul Criticii Literare (2008-2009). În 2012, a obținut doctoratul în Filologie în aceeași universitate din orașul natal. Debutează în 2009 cu proza scurtă Amintiri într-un pahar cu fum, în nr. 1-2 al revistei Vatra, semnând Hristina-Elena Popa, iar în luna martie a aceluiași an este prezentă cu un grupaj de poeme la „Primăvara poețilorˮ de la Târgu-Mureș. În iunie 2014, obține Premiul Editurii Junimea și al revistelor Vatra și Dacia literară la cea de-a XXXIII-a ediție a Concursului Național de Poezie și Interpretare critică a Operei Eminesciene „Porni Luceafărul”, de la Botoșani.
Volumul de poeme Reflexie este volumul de debut al poetei târg-mureșene, publicat la Editura Junimea, Iași, 2014 (71 de pagini), în Colecția Numele Poetului. Volumul este deschis cu Două vorbe de drum bun ale criticului literar Al. Cistelecan.
Cele 2 reflexii (Reflexie 1 și Reflexie 2) închid și deschid volumul, pecetluind între ele miezul imaginii etalat, la trecerea prin prisma lirică, într-un evantai de sensuri care vin să explice, într-o mie de cuvinte poetice, imaginea, insuficientă prin ea însăși, în această lume ridicată de Hristina Doroftei, o lume în care sensurile glisează dincolo de pojghița aparentului, a imediatului. Poemele Hristinei Doroftei mediază nuclee. Sub încremenirea în derizoriul cotidian a lumii, un univers secret de posibilități își trasează în ascuns destinul dincolo de oglindă. Lumii „reale”, aparent aflată în mișcare și mustind de viață, de eveniment, poeta îi opune o lume care, prin însăși existența ei, este un răspuns la reflexia necosmetizată a ceea ce doar pare a fi suficient și împlinit. Este o lume cu o voce sensibilă, șoptită, cu emoții fluente migrând de la un sentiment la altul, într-o căutare a tărâmului promis, într-o încercare de coagulare a acestuia măcar prin poezia ca formă de rezistență, de luciditate (da!), de speranță. Există și, odată depistat și decriptat, acest fin dialog fascinează prin jocul clar-obscurului și al iluziei cu care Hristina Doroftei realizează efectul de crepuscul al întregului volum. Astfel, yin și yang sunt interpretate în lirica poetei târg-mureșene în dialogul dintre pasiv-activ, întuneric-lumină, static-dinamic al celor două lumi. Lumi care se definesc prin carnavalul iluziilor, aparențelor, măștilor. Spectacolul lumii primește răspunsul de cor antic al lumii de dincolo de oglindă. Încă o dată, înțelegem că lumea, viața sunt o scenă. De care parte a graniței străvezii a oglinzii se află însă adevărul, realul, palpabilul și de care iluzia? Care dintre reflexii e (mai) amăgitoare?
Precum într-un bâlci al deșertăciunilor, răspunsurile sar din personaj în personaj, pentru că poezia Hristinei Doroftei are personaje, creionate caricatural: Fănică, „tanty Veta, fostă generAleasă”, cactusul Miguel cu flori aproape ofilite, Margit din blocul misterios. Acestea se mișcă într-o geografie marcată precis prin repere precum: „strada Tufiș la numărul unu per unu”, „ușa magică spre ținutul Tanței”, Târgu Măștilor, Aleea Utopiei, Restaurantul Fericirii, Hotel Plictis. Acestor personaje și repere de telenovelă poeta le opune picături de luciditate esențializate în titlurile unor poeme precum: angoasa, regrete, schimbare, incertitudini, căutare, viața, trădare, vendetă, viciu, emoție, iluzie. Acest dialog se prelungește și în structura poemelor, a celor de o oarecare întindere, precum, spre exemplu, tihnă: „mortul din grădina mea doarme liniștit/ sub un tei/ vara, când plouă, merg lângă mormântul lui/ și bem împreună un ceai călduț/ încălzit la soare,/ iar iarna îi torn cu pâlnia/ pe la gaura căscată lângă cruce,/ vin fiert cu scorțișoară și vanilie/ (vinul era viața lui,/ «vinul i-a mâncat viața», spun babele din sat)/ și aprind o pipă în cinstea lui,/ iar fumul i-l trimit lui/ ca să simtă și el gustul vieții...ˮ, răspunzându-le poeme cu o gramatică de tip haiku: „culorile pure se amestecă/ unele cu altele/ până se obține o pastă/ de senzații și patimi...ˮ sau „vorbe fricoase așteaptă să iasă/ la suprafață și să umple/ aerul îmbâcsit de la atâta/ liniște grea...ˮ.Între punctul de start și punctul de finish al volumului (cele două „poeme reflexii”), vocea poetei trece de la o tonalitate la alta, variind înălțimea și intensitatea după toate regulile armoniei într-un, în fapt, unic poem melancolic, reflexiv. Acest poem care începe și se sfârșește cu sine: „Oglinda celei care nu vorbește e murdară;/ imaginea e prăfuită,/ plină de colb și de nisip depus/ pe dinți, făcându-i de plumb. (...) Fața celei care nu vorbește se reflectă/ în oglinda murdară!/ În oglindă se vede cea care tace./ Aceea sunt EU!”(reflexie 1) și „mă cercetez în fiecare dimineață/ care EU voi fi în ziua aceea/ (cea sensibilă, cea tupeistă,/ cea puternică, cea timorată etc.)... (...) la care EU să mă opresc în căutarea-mi/ creionată în oglinda aburită/ de respirația aprinsă a celei care tace...” (reflexie 2).„De ce e de neconceput un Narcis feminin? Femeia se privește, totuși, nespus de mult în oglindă. Dar probabil pentru a vedea acolo pe un altul – care o privește.” Sunt cuvintele lui Constantin Noica și Motto-ul revelator al acestui volum. Reflexiile din oglindă, chipul și chipurile ce transpar și migrează din fascinantele ape în luciul poemelor, luând cu ele universuri care se întrețes, iată, devin posibile prin actul privirii înfăptuit de Cea care tace. Până la urmă, este, oare, poezia o formă de narcisism?
