Trecute vieți de fanți și de birlici. Viața și, uneori, opera personajelor - Horia Gârbea

                          Cronică nouă! De citit în  Revista Luceafărul de Dimineață  sau mai jos:

,

Poveste fără sfârşit

        Andrea Hedeş

                        „O carte ce-i? Un trandafir, oricum/ îi spui, exală-acelaşi scump parfum.” Am parafrazat celebra replică a Julietei, din Actul II, Scena a II-a a tragediei lui Shakespeare, în traducerea lui Şt. O. Iosif, deoarece, în acest fel, cele două versuri surprind cel mai bine esenţa celui mai recent volum al lui Horia Gârbea, Trecute vieţi de fanţi şi de birlici. Viaţa şi, uneori, opera personajelor, ediţia a doua, revizuită şi completată, publicată la Editura eLiteratura, Bucureşti, 2014, captând inima acestui impresionant demers literar: o poveste de dragoste de carte. Să nu ne lăsăm furaţi de ludicul şi ironia fine din titlul care îmbracă elegant volumul, parcă inspirându-se din revistele de modă ale altor vremi. Costumul de scenă nu ascunde privirea încărcată de o uşoară melancolie şi luciditate şi scrutând grav trecutul în care se nasc închipuiri ale viitorului.
                         Paradisul borgesian este un adevăr universal valabil în lumea scriitorilor, lume care este, pentru cei ce caută cu aviditate cuvântul ce exprimă adevărul, un Purgatoriu, iar paradisul livresc, paradisul carte, paradisul bibliotecă reprezintă punctul incandescent spre care tinde gândul mereu întrebător al scriitorului. Paradisul lui Horia Gârbea nu este unul de huzur şi lentoare, un „rai beteag”1, după fericita formulare argheziană. Paradisul livresc al lui Horia Gârbea este o lume care palpită, care fascinează, un tărâm magic în care autorul/creatorul său este acasă şi se bucură să poată face oficiile de gazdă, sclipitor şi neobosit precum Puck în miezul verii şi al visului, ridicând vălul ce acoperă „viaţa şi, uneori, opera personajelor” care au porecle şi diminutive, urechi şi suflet, bani şi averi, alcooluri, dar şi pasiune, boale şi doftori, credinţă şi sfinţenie. Privirea iscoditoare se îndreaptă asupra personajelor cu puterea unui fascicul în a cărui lumină crudă se observă cu uşurinţă orice rid sau rictus. Însă volumul de faţă este departe de a fi un joc subtil şi zglobiu al intelectului în lumea fantastică a cărţilor.
                           Aşa cum am spus-o deja, volumul este o poveste de iubire. Dincolo de zborul alert şi precis, voit ludic, voit hâtru, îl găsim pe istoric şi pe istoricul literar, pe estetician şi pe estet, pe scriitor şi pe criticul literar, pe inginer şi pe traducător, pe îndrăgostitul de limba română şi, prin această supremă dovadă, pe omul întreg, pe omul frumos 2, pe omul cetăţii şi pe cel care se raportează la reperele perene ale fiinţei umane într-o lume care pare să trăiască fără conştiinţa trecutului ori a viitorului. Itinerariul trasat de Horia Gârbea este, până la urmă, acela al devenirii, al împlinirii umane. Această călătorie iniţiatică prin literatura română, ghidată discret, dar sigur de autor, printre vieţile, personajele şi operele altor autori, este pentru cititor drumul spre împlinire. Horia Gârbea pare să spună că toate drumurile duc la bibliotecă. Şi cum altfel? Doar, o ştim, la început a fost cuvântul... Trecute vieţi de fanţi şi de birlici este Povestea vorbei şi, prin vorbă, prin cuvânt, povestea literaturii române. Iar frumuseţea acestei poveşti stă în faptul că aceasta nu este şi nu rămâne o simplă poveste claustrată între coperte, de îndată ce vom fi isprăvit cu cititul. Este o poveste care „lucrează” în noi, cititorii, care se scrie în noi, rescriindu-ne ca fiinţe diferite, atinse, mişcate de miracolul întâlnirii cu extraordinarul, cu evadarea din banal, din cotidian, permiţând, prin profunzimea abordării şi a temelor alese o reconectare la o sursă originară de frumuseţe, de adevăr, de eternitate.                                             Volumul oferă o suită de meditaţii, decantează sensuri, exprimă intuiţii, organizează tablouri multiple, cristalizează viziuni, recuperează sensuri pierdute, traversează drumul complicat de la cuvânt la cititor, dăruindu-i acestuia matricea unităţii, integralităţii operei literare, care îşi poate împlini destinul doar prin cititorul care astfel realizează închiderea cercului.
                                Horia Gârbea îngăduie privilegiul unei apropieri intime, unei priviri care nu deranjează actul creaţiei, al scrisului, revelându-l, nu împietează asupra lui, ci reuşeşte un act de comuniune cu receptorul operei, cititorul, care este astfel cultivat în spiritul preţuirii cuvântului scris.
                                Aşezat în miezul volumului, eseul Despre nedreptate este o mărturisire de credinţă şi cuprinde, in nuce, ideea ce dă arhitectura volumului: „Scriitorul, artistul, cu atât mai mult poetul, nu e niciodată nedreptăţit. Favoarea pe care i-a făcut-o destinul, aceea de a putea scrie cu talent, dacă îl are şi cât îl are, este neînchipuit de mare. Faţă de ea, faptele de a nu intra în joc la un premiu, de a nu figura în Istoria lui Alex Ştefănescu sau pe lista lui Manolescu, de a i se stâlci un titlu şi de a avea mai puţin de şase pagini în dicţionarul lui Simion, de a nu fi decorat, aplaudat, invidiat de vecinii de bloc nici nu contează. Dacă are cu adevărat vocaţie, meşteşug la claviatură, ca să nu zic la condei, şi poftă de scris, toate «nedreptăţile» de mai sus nu interesează“.
                               În studiile literare cuprinse în volum Horia Gârbea revizitează, reinteroghează şi propune noi desluşiri sau repune în drepturi autori şi opere literare, printr-o argumentaţie riguroasă şi elegantă şi cu o pasiune deloc ostentativă.
                              O atenţie specială trebuie acordată paginilor care îl dezvăluie pe shakespeareologul Horia Gârbea, autorul făcând parte din echipa de traducători care lucrează la o adevărată naştere din nou a operei marelui dramaturg în limba română, prin ediţia îngrijită de George Volceanov a Operelor lui William Shakespeare. Vom întâlni aici: Vis de-o noapte-n miezul verii – note de traducător, Prima înfăţişare a geniului: Henric al VI-lea, partea a treia, cu o fină analiză asupra piesei, mergând de la istoria reală şi cea de pe scenă, sursele lui Shakespeare şi un partizanat, personaje, crime, motivaţii, despre istorie şi alte trădări, citate memorabile, pe scenă şi pe ecran, note de traducător la Antoniu şi Cleopatra, un flash-back la Shakespeare, un tur de forţă enciclopedic de o sclipitoare elocvenţă.
                             „Niciodată – credea Ion Barbu – piatra nu va da Bucureştiului un sfert din strălucirea marilor cetăţi din Apus. Civilizaţia noastră e sortită să petreacă în virtual şi în interior. Neputând clădi în afară (e şi prea zadarnic pentru aceasta), în inimile noastre se cade să întemeiem: turnuri vibrătoare speranţei, aurite bolţi laudei: clopotniţe, adâncimi soarelui netemporal.”3
                               Trecute vieţi de fanţi şi de birlici este crezul şi contribuţia lui Horia Gârbea la acest turn al speranţei ridicat de scriitorii români de altădată şi de acum, în virtual şi în interior, este povestea literaturii române şi, prin ea, a oamenilor acestor locuri, poveste spusă cu dragoste şi care nu se sfârşeşte aici, căci şi alţii sunt chemaţi la a duce mai departe această speranţă: aceea a poveştii fără sfârşit.

1 Balcanismul literar românesc, Mircea Muthu, Editura Paralela 45, 2008, Piteşti, pag. 267.
2 Balcanismul literar românesc, Mircea Muthu, Editura Paralela 45, 2008, Piteşti, pag. 264.
3 Dan Puric.

Melci aborigieni - Ioan Pintea

                          Cronică nouă! De citit în  Suplimentul "Răsunetul Cultural", realizat de Societatea Scriitorilor din Bistriţa-Năsăud şi USR Cluj  sau mai jos:

... Așa și pe pământ sunt cuvinte care cuprind in nuce semnificaţiile antologiei Melci aborigeni - Escargots aborigenes sub semnătura poetului Ioan Pintea şi apărută la Editura Charmides, Bistriţa, 2013, o antologie de poeme în limbile română şi franceză, versiunea în limba franceză aparţinându-i Letiţiei Ilea.
De ce precum în poem? Pentru că nu există un loc mai bun/ sub acest clopot uriaş de sticlă trăiesc... Pentru că acolo, sub acel clopot de sticlă, acolo e o altă realitate, un alt cer sublim, diafan, dureros, acolo e poezia, acolo sunt poeţii, iar ceilalţi, ceilalţi cu siguranţă n-au văzut tristeţe mai fermecătoare decât cea a poeţilor, melancolie mai fremătătoare - ca o floare atinsă cu inima iar la mijloc e cupa aurită din care bem cu voluptate toţi cei ce murim, dar această băutură, oricât de amară, nu ucide poeţii ci doar îi face, uneori, aidoma aerului. Melci aborigeni este pledoaria poetului pentru poezie. O pledoarie făcută fără ostentaţie, cu eleganţă sobră, în versuri cu tăietura atent realizată, cu echilibrul bine cântărit, cu tonalitatea interioară bine gândită, o pledoarie incantată elegiac. Crezul poetului Ioan Pintea este că poeţii nu trebuie izgoniţi din cetate, deoarece poeţii salvează cetatea iar poezia mântuie lumea.
Cine sunt, atunci, poeţii şi ce este poezia pentru a-şi permite să îmbrace un astfel de statut? Pentru a justifica o aşa mare iubire? Răspunsul vine din poemele definiţii ale stării de poezie, acea stare în care nimeni nu-i garantează că va fi învingător, de unde şi frumuseţea şi melancolia şi emoţia.
Cine sunt, aşadar, poeţii? Sunt cei ce ne apar în fresce, în scene – parabole închipuite de poetul Ioan Pintea din cuvânt: Noi stăm pe limb pentru că noi suntem poeţi/ şi filosofi şi pictori şi mai suntem...(...)văzduhul e prielnic pentru că/poluarea lui e chiar mireasma arhanghelilor (...)o întreb/ pe bucătăreasă: ce ar spune despre toate acestea sylvia plath,/ dar emily dickinson, dar oare konstantinos kavafis?/ şi ea îmi răspunde mereu tandru şi cu un zâmbet/ gracil ca o floricică de mărar în colţul gurii/ ”veniţi şi mâncaţisunteţi flămând aveţi stomacul gol şi,/ prin urmare, sunteţi un om ciudat aveţi viziuni şi vedenii, vă cunosc/ bine pentru că v-am văzut sub pom în grădină recitând poezii/ veniţi şi beţi o cană de ceai cu ceai de muşeţel şi într-o clipită o să vi/ se facă greaţă de lumea d-voastră pe care tocmai aţi închis-o/ între uşile ruginite ale metaforei veniţi la masă! (quintelnic). Iată dar, nu numai cu pâine va trăi omul, ci şi cu poezie, iar poezia este cuvântul folosit în octava lui superioară, poezia poate deveni rugăciune şi poate urca la cer, dar pentru asta, poetul accede alte lumi, iar această condiţie superioară îl înstrăinează de omul de rând, între lume şi poezie e o graniţă. Va putea fi ea oare şterasă prin cuvânt?
O altă frescă definind poezia prin intermediul unei ”poveşti” puse în scenă este cea din muza apollinaire: stau înlăuntrul acestui poem ca într-un cuptor încins/ stau spui că mă vezi/ cum înaintez gol spre incinerare focul e fratele meu geamăn/ e înalt roşu şi foarte sănătos /(...) dacă mă sting nu garantezi reuşita acestui poem cea mai ascuţită flacără/ seamănă mult cu inima poemului şi cine/ poate să ţină în palmă tocmai inima încinsă a/ poemului şi să nu-şi ardă buricele degetelor/ şi pielea fină să nu înceapă să-i sfârâie triumfător?! Spui că mă vezi/ şi că dacă ard până la pucioasă,/ până la cenuşă, până la scrum/ scriu în sfârşit un poem genial spui că mă vezi/ Doamne!/ iartă-mă, am şi eu lucrarea mea/ de data aceasta focul e chiar muza apollinaire” Procesul creaţiei este văzut ca şi combustie, scena desenează proba cuptorului încins – metaforă a poemului, cu rădăcini coborând în solul veterotestamentar, sublimând în poem şi transformând în arta cuvântului semnificaţii sacre.
Mai amintim doar tabloul din binecunoscutul poem emily: sunt oare în stare poeţii să abandoneze poezia şi încet încet/ să se retragă în orăşelul armherst dragă domnişoară emily? şi acolo anonimi şi ascunşi în ei înşişi precum broasca ţestoasă/ ca pe-o bucată de sticlă să şlefuiască/ propria tăcere? Pot ei oare să lepede precum lepezi o haină învechită/ trecutul lor de fluture/ şi să devină omizi/ dragă domnişoară emily? (...) mai pot aceşti omuleţi frumoşincu mâini mici şi puternice/ să spargă între degete/ de dragul Domnului stelele cerului departe de lume/ şi ca nişte îngeri de foc să lumineze pâlpâind pâlpâind/ ţara mea/ dragă domnişoară emily? Întrebarea ar fi rămas retorică, aşa cum a fost ea la momentul aşternerii ei pe hârtie (sau pe ... ecranul calculatorului). Dar în lumea poeziei, în lumea aceasta care, cu tot cerul ei greu de meancolie, tinde spre perfecţiune, tinde spre divin, spre absolut, în lumea aceasta este cu putinţă ca răspunsul să vină chiar şi la o întrebare retorică. Iată-l: m-a atins şi mi-au crescut flori otrăvitoare şi obscene/ cu care foarte greu mă obişnuiesc/ m-a sărutat şi în momentul acela un fluid necunoscut/ mi-a dezintegrat şira spinării (...). Poemul se cheamă mulaj şi este scris de Andrei Pintea.
În încheiere, nu putem spune decât: ce graţioasă flacără, viaţa!

• 

Ghinga pe înțelesul tuturor - Nina Coman

               Cronică! De citit în numărul pe luna iunie al  Suplimentului "Răsunetul Cultural", realizat de Societatea Scriitorilor din Bistriţa-Năsăud şi USR Cluj   sau mai jos:                                       

                                                                Fratele mai mare

                  La Editura Charmides din Bistrița a apărut în 2013, în cadrul Colecției Clandestin,  volumul de poeme ”Ghinga pe înțelesul tuturor” semnat Nina Coman. Prima undă pe luciul vieții literare este stârnită chiar în jurul locului ”nașterii” ei, Bistrița: ”Tipic bistriţean! O profesoară profită de pe urma unei cărţi celebre! Ar fi trecut aproape neobservată, dacă nu ar fi avut îndrăzneala să-şi intituleze volumul “Ghinga pe înţelesul tuturor”! Este vorba despre o profesoară din Bistriţa care a tipărit recent, la Editura Charmides, o carte de poezii care face trimiteri clare către o altă carte devenită între timp celebră – Ghinga, a lui Dan Coman! (...) un volum  în care oferă cititorului o falsă impresie cum că ar putea să “traducă” sau să explice mai bine decât autorul însuşi despre ce este vorba în volumul “Ghinga” - volumul care i-a adus autorului premiul naţional de poezie Mihai Eminescu pentru debut şi premiul de debut al Uniunii Scriitorilor din România.” (Ioana Bradea) Următoarele unde nu au întârziat să apară, devenind, încet-încet, valuri a căror frământare am putea să o esențializăm astfel: Nina? Cine este Nina?

                     Chiar așa? Cine este Nina? Nina poate fi cheia de boltă, piatra din vârful unui arc arhitectural,  al cărui prim punct de sprijin și-a început traseul curb neștiind cât va urca și ce va deveni și care, pe parcursul creșterii, a înțeles că poate deveni arcul care susține o boltă, desenând în jur o întreagă arhitectură și contribuind la precisa realizare a acestei construcții.

                   ”Orice artă poetică veche este, la un loc și în același timp: cult, divertisment festiv, joc de societate, iscusință, punere la încercare, sarcină enigmistică, catehism de înțelepciune, persuasiune, magie, prorocire, întrecere.”  Iată, în cuvintele lui Johan Huizinga din celebra sa ”încercare de determinare a elementului ludic al culturii” o primă condiție pentru înțelegerea acestei construcții, căci jocul a început odată cu ”apariția” profesoarei din Bistrița, Nina Coman împreună cu ”Ghinga pe înțelesul tuturor”, ori Nina Coman decriptatând nu face decât, prin ”înțelesurile” ei, ”să schimbe-n neînțelesuri și mai mari” arhitectura Ghinga, spre deliciul rafinatului homo ludens. Volumul în sine poate fi și nu poate fi analizat de sine stătător, parte a unui întreg fiind și necunoscând decât partea ridicată a construcției, fără planul de arhitectură în față. Dar și acest lucru face parte din jocul imaginat de către poetul originar, arhaic, poetul arhetip  pe care același Huizinga îl descrie: ”Poetul e vates, posedatul, entuziastul, furiosul. E Știutorul, Sa'ir, cum îl numesc vechii arabi. În mitologia eddică, se pretinde că hidromelul pe care-l bei ca să devii poet, ar fi preparat din sângele lui Kvasir, cel mai înțelept din lume, căruia nimeni nu-i putea pune o întrebare fără ca el să nu-i poată răspunde. Din vizionarul-poet, se defalcă abia treptat figura prorocului, a preotului, a prezicătorului, a mistagogului, a poetului artist, dar și cea a filozofului, a legiuitorului, a oratorului, a demagogului, a sofistului și a retorului. Poeții greci mai vechi aveau cu toții o funcție puternic socială. Ei vorbesc poporului lor ca educatori și ca mustrători. Sunt conducătorii poporului, înainte de apariția sofiștilor.” Am recurs la acest citat amplu pentru a ne reaminti figura, la fel de încărcată de simbolism precum o arcană, a Poetului, atât de palid în contemporaneitate. Dacă moravurile se îndreaptă prin râs, poezia se salvează prin Poezie, poetul redevine vates, el este stăpânul jocului, revrăjește lumea și alungă de pe Pâmântul Făgăduinței acel diabolon, resuscitând, cu ajutorul ludicului, poezia prin symbolon. El, par droit de naissance, are datoria de a face acest lucru. El poate reîncepe jocul cu cititorul, cu criticul literar, deoarece poetul este și rămâne fratele mai mare.

                            ”Ghinga pe înțelesul tuturor” a  Ninei Coman este o adevărată problemă. El se învecinează îndeaproape cu ghicitoarea. ”Cuvântul problema cuprinde două semnificații originare concrete, ne-o spune tot Huizinga: ceva pe care cineva îl are în față sau îl pune în fața altcuiva, pentru a se apăra - și ceva pe care cineva îl aruncă altcuiva, ca să-l prindă, să-l preia. În sens figurat,  aceste două semnificații, pentru arta poeziei (vom spune noi), se confundă întru totul. Întrebările și argumentările sunt tot atâtea problemata.” Iar, după o teorie a ghicitorii, elaborată de un învățăcel al lui Aristotel, aceasta, ghicitoarea, este dată ca răsplată sau ca pedeapsă. Răspunsul la această ghicitoare, ( în sensul ei prim, arhaic) este...multiplu:  poate fi un strălucit volum de debut al unei misterioase profesoare de limba română din Bistrița, poate fi Jurnalul lui Bridget Jones după ce s-a căsătorit, a făcut doi copii, s-a îngrășat și a ajuns la înspăimântătoarea vârstă de 40 de ani (și toate acestea, în versuri), sau un răspuns dat celor ce spun că, de la o vreme, e vremea să porți cercei, ori poate o Ghinga tradusă în esperanto, sau ca parte a ceva mult mai înalt, și care, dacă va fi dus la bun sfârșit, va fi, probabil, unul din cele mai articulate, mai convingătoare și, nu în ultimul rând, mai ludice proiecte de autor din literatura noastră postdecembristă.

                                                               Andrea Hedeș