ȘI MAI FUG DE-ACASĂ...

Un cântec pe care îl ascult numai toamna...

TINA VERBAN - LEBĂDA VERDE. O COPILĂRIE DIN DELTĂ

O icoană

                       În Mesagerul Literar și Artistic de Bistrița Năsăud, numărul pe luna august, care poate fi citit aici http://www.mesagerul.ro/ipaper/2011/08/28/mesagerul-literar-si-artistic-august2011 a apărut o cronică a mea la cartea Tinei Verban - Lebăda verde. O copilărie din deltă.


                    

                                                          O icoană

                                    ”Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu, când mă gândesc la locul naşterii mele, la casa părintească din Humuleşti, la stâlpul hornului unde lega mama o şfară cu motocei la capăt, de crăpau mâţele jucându-se cu ei, la prichiciul vetrei cel humuit, de care mă ţineam când începusem a merge copăcel, la cuptorul pe care mă ascundeam, când ne jucam noi, băieţii, de-a mijoarca, şi la alte jocuri şi jucării pline de hazul şi farmecul copilăresc, parcă-mi saltă şi acum inima de bucurie! Şi, Doamne, frumos era pe atunci, căci şi părinţii, şi fraţii şi surorile îmi erau sănătoşi, şi casa ne era îndestulată, şi copiii şi copilele megieşilor erau de-a pururea în petrecere cu noi, şi toate îmi mergeau după plac, fără leac de supărare, de parcă era toată lumea a mea!”

                                     Am început cu acest destul de lung citat din Creangă, deoarece cartea despre care scriu este, de asemenea, povestea unor amintiri din copilărie, însă, în toate, opusul vârstei paradisiace amintite de Creangă în citatul de mai sus. Pentru că, din păcate, există și altfel de copilării...

                                    Despre Tina Verban, autoarea cărții apărute la editura Curtea Veche, în chiar acest an, Lebăda verde-O copilărie din Deltă- nu am reușit să găsesc nimic; din păcate, cartea, deși merita, nu are un minim de rânduri care să vorbească despre această prezență inedită în peisajul literar actual.

                                    Lebăda verde, încă de la ilustrația de pe copertă, de la culoarea coperților, a cernelii, ca să zic așa, a ilustrațiilor și a stilului în care au fost realizate de către Gueorgui Kostov, toate într-o puternică dar elegantă notă vintage, înlesnesc intrarea într-o lume interbelică, nu orice lume ci aceea sălbatică și aspră a Deltei Dunării. Și Dunărea asta care ne hrănește și ne sleiește este ca un zmeu.Ațipește periodic sub o platoșă de gheață. Ațipesc și oamenii, osteniți și ei de atîta luptă cu zmeul. După care zmeul, începe să-și scuture spinarea de sloiuri. Iar lumea de-aici îl ajută să se trezească începându-și forfota pe uscat ca și pe apă. Acesta este începutul amintirilor din copilăria Tinei Verban, un început de poveste, cu oameni și zmei. Și, cum altfel, cu o lebădă. Verde. De ce verde? Asta îi rămâne cititorului să descopere.

                                      Lebăda verde este o colecție de 13 povestiri, câteva din ele pot fi citite independent de celelalte, altele au un fir subțire care trece din povestire în povestire, fiecare din ele fiind o culoare într-un întreg, în tabloul unei copilării de altădată, creionate aici sub titluri inocente, candide: Nicușor, Abecedarul și tăblița, Prima mea vacanță mare, Iar au plecat berzele... De altfel, după lectura primelor două povestiri: Lebăda verde și Nicușor, cartea pare să arate o înrudire în spirit cu nicicând reeditata, greu de înțeles de ce, Noi și puii animalelor, a Olgăi Perovskaia. Dar, dincolo de candoare și inocență, aceste titluri, rândurile acestor povestiri ascund mai mult decât aventuri cu animale, ascund înăbușite dureri, un destin marcat de procesul crud al pierderii chiar acestor prețioase atribute ale copilăriei, candoarea și inocența, un destin marcat de maturizarea forțată, proces dureros, ireversibil și deloc singular într-o vreme în care mersul la școală era un privilegiu iar păpușa era o jucărie de mare lux de care dispuneau doar copiii celor mai înstărite 1-2 familii din comunitate. De altfel, Tina Verban face o mărturisire în Epilog: Am ținut să scriu aceste memorii de școlăriță pentru că: Am citit în ziar că un copil a aruncat cu păpușa în capul mamei.Păpușa spunea ”pipi” și nu făcea pipi... (...)  Sunt acestea memoriile celei care spune am fost și am rămas, din copilărie și până în ziua de azi, o școlăriță neîmplinită. După cele șapte clase de școală, toți din jurul meu uitaseră subit de câtă dragoste nutream eu pentru învățătură și cu câte promisiuni îmi adăpaseră visul de a deveni învățătoare...La vremea de-atunci, copilă încă visătoare, nu i-am înțeles și i-am urât. Acum, la vârsta la care toți redevenim copii, le înțeleg tăcerea sau uitarea de-atunci. Ograda, băltița, balta, câmpul cu cereale ne hrăneau. Doar că ne hrăneau dacă erau lucrate. (...) Sapa hrănește, creionul doar se tocește...  Ororile războiului, ale deportărilor, sărăcia, moartea, frica, toate opresc urcușul spre cer al rândunicii care poartă o scrisoare în cioc, imagine de pe coperta Abecedarului, devenită laitmotiv a întregii cărți. Nu vom afla niciodată ce scria în acea scrisoare...nici cât de sus s-ar fi putut avânta rândunica...

                                    Lebăda verde este icoana unei copilării. Pictată în culori sensibile, pastelate, o bijuterie de artă naivă, nu doar în înțelesul de creații aparținând unor individualități care nu au frecventat școli de artă, ci au ajuns să-și constituie, pe cont propriu, atât viziunea, cât și mijloacele de exprimare plastică. (sursa Wikipedia) ci mai ales în idea conform căreia arta naivă reprezintă în toate momentele sale o formă de afirmație a individualității iar  artistul naiv are starea ideală de receptacol și de restituire a realului (...)E o stare de ingenuitate, o abandonare a oricărui eșafodaj artistic, istoric constituit, și captarea "adevărului prim" comunicând o realitate care a trecut prin sensibilitatea artistului, păstrându-și farmecul și prospețimea.(Wikipedia) O icoană pulsând lumina poeziei, deșirând miez de ascunse dureri, purtând cu noblețe blazonul și stigmatul Deltei.
                               Fiecare dintre noi suntem o Deltă. Mereu între o Dunăre albastră și o Mare Neagră. (...) Fiecare dintre noi suntem o Deltă – a unui fluviu care moare într-o mare care începe.

                               De sperat că această carte este cea dintâi dintr-un nou început al Tinei Verban.

                                                                Andrea Hedeș
                                                                30.07.2011 la Dej
                                 

                             

                                

     

Zilele Castelului Banffy de la Bonțida

Fotografii de astăzi, duminică, 28 august 2011.