MIȘCAREA LITERARĂ - Premiul pentru proză

            Premiul pentru proză pe anul 2012 al Revistei Mișcarea Literară, a revenit, în cadrul Colocviului ”Mișcarea Literară-10 ani de la apariție”, prozatorului Radu Țuculescu pt cel mai recent roman al domniei sale: ”Femeile insomniacului”, roman despre care puteți afla mai multe aici :

http://www.polirom.ro/catalog/carte/femeile-insomniacului-4450/

            Mișcarea Literară a fost fondată de către Liviu Rebreanu în anul 1924. De zece ani, sub egida USR, apare la Bistrița Revista Mișcarea Literară, seria nouă.

O poveste de dragoste (Vorbiri de seară cu mine însămi.1.)

                   

                     La trei ani aveam nu pușculița, pușculițele mele în care strângeam, desigur, bani. Ce făceam cu ei? Îmi cumpăram jucării. Sigur, o luam pe mama de mână și mergeam la cumpărături, jucăriile erau ochite din vreme, din plimbări anterioare prin oraș, vizite la fetițele din vecini, dintre jucăriile căzute cu tronc la grădiniță... Dacă le găseam în magazin, bine. Dacă nu, aveam răbdare, poate apărea măcar ceva asemănător. Dacă nu în Dej, în Beclean, ori la polonezi, ori aducea bunica din Budapesta... Prin clasa întâi, am trecut la alte jucării: învățasem, în sfârșit, să citesc.Am mers în prima mea vizită la biblioteca școlii cu celebra plasă de un leu și am plecat cu ea plină acasă. După o săptămână, m-am întors. Sigur, bibliotecara era exasperată.  A hotărât să pună piciorul în prag: ”Ia să-mi povestești tu mie fiecare carte din plasa asta!” Se ridicase în picioare. Era o femeie voluminoasă. A luat prima carte. Am început să povestesc. Cu amănunte (aveam doi frați mai mici pe care găseam de cuviință să-i torturez citindu-le ori povestindu-le, după situație, în fiecare seară). Bibliotecara s-a așezat în cele din urmă. Cum eram după ore, începuse, de la o vreme, să se uite și la ceas. Dar nu s-a lăsat. Nici eu :)  După ce am terminat de povestit și ultima carte din plasă, am devenit, aș putea spune, prietene. Primeam câte cărți doream, duceam acasă și cărțile acelea minunate pe care scrie ”nu se împrumută acasă”. Devenisem, în destul de scurt timp, feblețea doamnelor  bibliotecare din urbe. Probabil, nu e de mirare. Bunicul meu patern își înjghebase o bibliotecă frumușică, (fusese în tinerețe jurnalist, mai apoi director OCL iar mai pe urmă vajnic tăietor de stuf la Canal, dar asta e o cu totul altă poveste, ca să nu spun telenovelă, pt alte vorbiri de seară, cu mine însămi), după aventura din Deltă și cele ce i-au urmat, avea doar cu Herodot, Homer, Manuscrisele de la Marea Moartă, Înainte de venirea omului alb și Expediția Kon Tiki. Demi-frere-ul bunicului matern, avea și el o pasiune pt cărți. Da, pasiune. Întreaga casă era o bibliotecă. Ștampilate, aranjate,cărțile stăteau în rafturi de la intrare până în pod. Din clasa întâi așadar, nu mai cumpăram jucării, cumpăram cărți,( bomboane, panglici și funde nu intrau în discuție). Acum le puteam cumpăra singură, spre marea mea satisfacție. Când era vorba de mine, la aniversări și alte prilejuri, deviza era (și a rămas valabilă până astăzi) ”Bani să își cumpere cărți”. Vacanțele de vară însemnau un singur cuvânt: Beclean. Librăria de acolo era o minune.Acum, ”în zilele noastre” Bcelanul are două librării, foarte bine ”aprovizionate”, în Dej aveam o tonetă de cărți și o librărie amenajată în foyer-ul Muzeului, acum nu mai avem nimic. Dar, atunci, pe timpul Odiosului și cărțile erau, desigur, marfă ce se dădea ”pe sub mână”. La una din vizitele mele ăn librărie, eram printr-a cincea, văd cum una din librărese îi dă unui domn, da, de sub tejghea, o carte. Cum mai eram doar eu pe acolo, nu s-au ferit prea mult. Era ”Cuore, inimă de copil”. Sigur că, de atunci, zilnic, intram în librărie și spuneam ”Sărumâna. Aveți Cuore, inimă de copil?” și răspunsul, invariabil, era ”Nu!”. Nu știu câte exemplare or fi primit, dar cert e că eu am mers acolo vreo două săptămâni, each and every day, exceptând duminica, până când, ca să scape de mine, mi-au vândut și mie un Cuore, inimă de copil. A fost una din izbânzile de care îmi amintesc cu cea mai mare bucurie.  Cum și la vârsta cu ”flori, fete, filme sau băieți” nu făceam decât să citesc, îmi adusesem bunicile și mătușile la disperare. Cineva mi-a spus ”pt tine nu ar avea importanță dacă te afli în camera ta sau într-o celulă, atâta timp cât citești o carte”. Avea dreptate :). Totuși, dintre cavalerii florii de cireș, unul singur a avut gândul cel bun de a-mi aduce o carte în dar: la absolvirea clasei a XII. În fapt, nu o carte, ci trei cărți, nou nouțe, de Sandra Brown. După ani, după cinci luni de la nașterea lui Andrei, am început superba aventură a cronicii de întâmpinare. Nu aș fi crezut atunci, cu atât mai puțin când mi-am cumpărat, cu mândrie, singură, prima carte din banii ”strânși” de mine, că voi ajunge acum să primesc cărți de la revistele la care scriu, ori chiar de la autori... Nu pot spune că e un vis împlinit, pt că nici măcar nu am visat vreodată așa ceva. În dulapul meu cu rochii de vară, se înalță stalagmite de cărți, cărțile despre care urmează să scriu. Sigur, e dulapul preferat al lui Andrei. Știe că nu poate să se joace cu acele cărți, decât după ce scrie mama despre ele. Pe urmă, e voie: le ține în brațe, le leagănă, le face dragă-dragă. Cel mai mult îi place, nu pot explica de ce, Osmoze. Celelalte, cititele, răscititele stau în casă, în balcoane, în beci, în garaj. Iar Cristi, soțul meu, face naveta printre ele, fuge la birou să le scaneze, fuge la Poștă să le ridice. It is in the family :)

HORIA BĂDESCU - E TOAMNĂ NEBUN DE FRUMOASĂ LA CLUJ

   Cronica din nr 3 al Luceafărului de Dimineață, de citit aici
               http://www.revistaluceafarul.ro/index.html?id=3977&editie=162    

sau mai jos:
                                                L'air du temps


Despre iubire și toamnă cântă, și nu e nici prea mult nici poetic spus, Horia Bădescu, în cel mai recent volum de versuri:E toamnă nebun de frumoasă la Cluj (Editura Eikon, 2011), apărut sub egida U.B.B. și a Băncii Transilvania. Este un volum prețios ca obiect dar și ca poezie. Coperta și fotografiile îl au ca autor pe Călin Stegerean. Balade, pasteluri, sonete, sonatine, lied-uri, elegii, amintiri, scrisori, declarații de dragoste, alcătuiesc arhitectura elegantă a volumului.



Horia Bădescu scrie poezie cu voluptate. Cu atenție la detaliu, cu minuție de ceasornicar și totuși cu febrilitate de îndrăgostit. Cu tenacitatea cioplitorului de Ev Mediu, care migălea o viață cioplind poarta unei catedrale, neabătut, netulburat, cu auzul plin de cântecul de sirenă al Ideii ce promite să se întrupeze. Poetul caută,migălește,cizelează, lustruiește cuvântul. Și cu el scrie o poezie nebun de frumoasă. Se năruie din strana amurgului cocoșii/ pe-acoperișul lumii de întuneric ud;/ acum lumina arde pe dealurile roșii,/ se-ncheagă constelații de păsări către sud./ Intrăm în casa toamnei ca-ntr-o încuviințare/ de dragoste...

Clujul intră în rândurile orașelor care inspiră declarații de dragoste. Volumul lui Horia Bădescu este, în întregime, o declarație de dragoste față de burgul adoptiv, personaj de poem și de poveste. Iar aceasta nu e o întreprindere ușoară, riscul de a cădea în patetism, declamație ieftină, patriotism local de duzină sau de veche amintire este mare. Horia Bădescu realizează însă un întreg volum cu poeme de dragoste unul și unul, volum în care, stăpânind cu măiestrie tehnici, registre, nu lasă a se întrevedea nici cel mai mic efort, poemele curg ca unul singur, fără cusur, cu o suplețe și o eleganță rare, poetul pare că valsează cu fastuoasele versuri, nici un fir de pe spatele măiestritei urzeli, nici un fragment de schelă nu se bănuie măcar pe întreg itinerariul exuberant al volumului.

Ar fi însă reducționistă citirea acestor spledide versuri doar (doar!) ca poeme de dragoste: dragoste de burg, dragoste de toamnă, dragoste de ”preafrumoasele roșcate”. Trebuie să coborâm la izvorul culorilor de aur și aramă,acolo unde curge, precum gramatica somnoroasă a Someșului, gramatica acestui volum: trecut-au anii..., la boheme... Nu în tonuri patetice, nu în tonuri stridente, nu în tonuri didacticiste, nu cu accente sapiențiale. A spune împăcare cu soarta, a spune înțelegere/asumare a destinului, a mersului vieții și al lumii, acceptare a toamnei, căci Toamna este la Horia Bădescu personaj și metaforă, e imprecis și prea puțin.

De la celebrul De iuventute la Balada crâșmei lui Mongolu, fie că e vorba de fiorul erotic, de balsamul amintirii, de parfumul nostalgiei, privirea în urmă, sentimentele sunt filtrate atent, așa cum vitraliile filtrează lumina prin textura sticlei, în culori vibrante, compunând o atmosferă pe care poetul însuși o definește în ”Delarația de dragoste” ce încheie și încununează volumul: ”o viață bântuită și răsfățată de frumusețea nebună a toamnelor sale ( ale Clujului, n.n.), de lumina brumată a străzilor și piețelor, de amurgul portalurilor și de magia locurilor unde se peteceau fabuloase întâmplări goliardice (...), misterul bibliotecilor și miracolul prieteniei”. Extraordinara atmosferă, stare de spirit, melancolie nu imprimată versului ci lucrată fin în extravaganta țesătură de brocart a acestuia este obținută după o tehnică specifică celei a vitraliului, generatoare de atmosferă, de aici razele ce focalizează, colorează, îndulcesc ori șterg contururi, îmbracă în tonuri aurii, poleind trecutul din jocul de ape al amintirii. Horia Bădescu folosește acest procedeu din sticlă colorată în masă, conturând Clujul tinereții, studenția, iubirea înneuitate balade : ”O stea poți purta noaptea asta pe umăr,/ poți iubi, poți vorbi cu prietenii duși,/ poți uita anii care se-adună la număr;/ e toamnă nebun de frumoasă la Cluj!” ( din celebrul poem, pus pe note, De iuventute) sau ”Amintiți-vă Someșul de argint și de fum/ cu vertebre de poduri subțiri!/ Cum eram noi, bărbații de-acum/ când ieșeam în amurg la șpațir? (...) Amintiți-vă zorile care se-ngână/ în ochii Feleacului uzi/ când ploile scandează pe turle limba română/: ah, filologi zvăpăiați de la Cluj!” (Baladă studențească). Minuțioasa tehnică Tiffany, cea care permite atenția la detaliu, fiece bucată a puzzle-ului de sticlă fiind atent șlefuită, sub piatra diamantată a unui ochi lucid, delicatele și străveziile subțirimi fiind mai apoi cositorite și cu migală patinate, îmbinările de cositor purtând în ele întreg arămiul, auriul, roșul toamnei, în poemele în care detectăm elegante intarsii livrești: ”Oprește poștalionul celest/ Iunius Iulius Augustus!/ Poate tropotul lui/ va mai trece cândva/ pe străzile Clujului.../ Niciodată,/ șoptește latina fluidă a Someșului,/ Niciodată!”(Invocație),”Amintește-ți alfabetul ochilor/ și legea singurătății-/mai demult/ grăiai prin tăcere.” ( Sâmbătă). Tăieturile precise, după șablon, asamblate în baghete elegante de plumb, ale tehnicii clasice de obținere a vitraliilor sunt folosite mai cu seamă în poemele în care melancolia devine întunecată, gotică,melodia interioară a poemelor devine crepuscul iar cumințenia formei abia dacă salvează aparențe, trecând totuși, sprințar despicatele fire de lumină prin ghemul roșu al unei strângeri de inimă aflată în pragul unui nou (ano)timp :”Își surpă norii turlele, cetatea/ stinge lumina stelelor târzii;/ ascult cum sub Feleac cosește moartea/ și nu mai vii...și nu mai vii...și nu mai vii...!” (Târzie). Fără a uita de bijuteriile de murano, aceste picături de lichid solidificat care au captat, pentru eternitate (iar poezia este o formă de eternitate ), în rășina melancoliei tâlcul clipei: ”Cum trece vara, spui,/ ca un bivol albastru,/ ca un râu înserat” (Pastel) sau ”Simt măruntele ierburi/ adaosul ființelor noastre?”(Prin nimbul periferiilor) ori ”Foamea de tine/ și mâinile toamnei/ scormonind în pubelele asfințitului.” (Lied)

Horia Bădescu este dovada că fiecare generație poetică își are ”ultimul romantic”. Da, e toamnă nebun de frumoasă în sufletul unui poet, și de acest lucru se vor bucura generații de cititori absorbiți de acesată fuziune de culoare, amintire și lumină dansând pe muzica timpului...



Andrea Hedeș