HORIA BĂDESCU - E TOAMNĂ NEBUN DE FRUMOASĂ LA CLUJ

   Cronica din nr 3 al Luceafărului de Dimineață, de citit aici
               http://www.revistaluceafarul.ro/index.html?id=3977&editie=162    

sau mai jos:
                                                L'air du temps


Despre iubire și toamnă cântă, și nu e nici prea mult nici poetic spus, Horia Bădescu, în cel mai recent volum de versuri:E toamnă nebun de frumoasă la Cluj (Editura Eikon, 2011), apărut sub egida U.B.B. și a Băncii Transilvania. Este un volum prețios ca obiect dar și ca poezie. Coperta și fotografiile îl au ca autor pe Călin Stegerean. Balade, pasteluri, sonete, sonatine, lied-uri, elegii, amintiri, scrisori, declarații de dragoste, alcătuiesc arhitectura elegantă a volumului.



Horia Bădescu scrie poezie cu voluptate. Cu atenție la detaliu, cu minuție de ceasornicar și totuși cu febrilitate de îndrăgostit. Cu tenacitatea cioplitorului de Ev Mediu, care migălea o viață cioplind poarta unei catedrale, neabătut, netulburat, cu auzul plin de cântecul de sirenă al Ideii ce promite să se întrupeze. Poetul caută,migălește,cizelează, lustruiește cuvântul. Și cu el scrie o poezie nebun de frumoasă. Se năruie din strana amurgului cocoșii/ pe-acoperișul lumii de întuneric ud;/ acum lumina arde pe dealurile roșii,/ se-ncheagă constelații de păsări către sud./ Intrăm în casa toamnei ca-ntr-o încuviințare/ de dragoste...

Clujul intră în rândurile orașelor care inspiră declarații de dragoste. Volumul lui Horia Bădescu este, în întregime, o declarație de dragoste față de burgul adoptiv, personaj de poem și de poveste. Iar aceasta nu e o întreprindere ușoară, riscul de a cădea în patetism, declamație ieftină, patriotism local de duzină sau de veche amintire este mare. Horia Bădescu realizează însă un întreg volum cu poeme de dragoste unul și unul, volum în care, stăpânind cu măiestrie tehnici, registre, nu lasă a se întrevedea nici cel mai mic efort, poemele curg ca unul singur, fără cusur, cu o suplețe și o eleganță rare, poetul pare că valsează cu fastuoasele versuri, nici un fir de pe spatele măiestritei urzeli, nici un fragment de schelă nu se bănuie măcar pe întreg itinerariul exuberant al volumului.

Ar fi însă reducționistă citirea acestor spledide versuri doar (doar!) ca poeme de dragoste: dragoste de burg, dragoste de toamnă, dragoste de ”preafrumoasele roșcate”. Trebuie să coborâm la izvorul culorilor de aur și aramă,acolo unde curge, precum gramatica somnoroasă a Someșului, gramatica acestui volum: trecut-au anii..., la boheme... Nu în tonuri patetice, nu în tonuri stridente, nu în tonuri didacticiste, nu cu accente sapiențiale. A spune împăcare cu soarta, a spune înțelegere/asumare a destinului, a mersului vieții și al lumii, acceptare a toamnei, căci Toamna este la Horia Bădescu personaj și metaforă, e imprecis și prea puțin.

De la celebrul De iuventute la Balada crâșmei lui Mongolu, fie că e vorba de fiorul erotic, de balsamul amintirii, de parfumul nostalgiei, privirea în urmă, sentimentele sunt filtrate atent, așa cum vitraliile filtrează lumina prin textura sticlei, în culori vibrante, compunând o atmosferă pe care poetul însuși o definește în ”Delarația de dragoste” ce încheie și încununează volumul: ”o viață bântuită și răsfățată de frumusețea nebună a toamnelor sale ( ale Clujului, n.n.), de lumina brumată a străzilor și piețelor, de amurgul portalurilor și de magia locurilor unde se peteceau fabuloase întâmplări goliardice (...), misterul bibliotecilor și miracolul prieteniei”. Extraordinara atmosferă, stare de spirit, melancolie nu imprimată versului ci lucrată fin în extravaganta țesătură de brocart a acestuia este obținută după o tehnică specifică celei a vitraliului, generatoare de atmosferă, de aici razele ce focalizează, colorează, îndulcesc ori șterg contururi, îmbracă în tonuri aurii, poleind trecutul din jocul de ape al amintirii. Horia Bădescu folosește acest procedeu din sticlă colorată în masă, conturând Clujul tinereții, studenția, iubirea înneuitate balade : ”O stea poți purta noaptea asta pe umăr,/ poți iubi, poți vorbi cu prietenii duși,/ poți uita anii care se-adună la număr;/ e toamnă nebun de frumoasă la Cluj!” ( din celebrul poem, pus pe note, De iuventute) sau ”Amintiți-vă Someșul de argint și de fum/ cu vertebre de poduri subțiri!/ Cum eram noi, bărbații de-acum/ când ieșeam în amurg la șpațir? (...) Amintiți-vă zorile care se-ngână/ în ochii Feleacului uzi/ când ploile scandează pe turle limba română/: ah, filologi zvăpăiați de la Cluj!” (Baladă studențească). Minuțioasa tehnică Tiffany, cea care permite atenția la detaliu, fiece bucată a puzzle-ului de sticlă fiind atent șlefuită, sub piatra diamantată a unui ochi lucid, delicatele și străveziile subțirimi fiind mai apoi cositorite și cu migală patinate, îmbinările de cositor purtând în ele întreg arămiul, auriul, roșul toamnei, în poemele în care detectăm elegante intarsii livrești: ”Oprește poștalionul celest/ Iunius Iulius Augustus!/ Poate tropotul lui/ va mai trece cândva/ pe străzile Clujului.../ Niciodată,/ șoptește latina fluidă a Someșului,/ Niciodată!”(Invocație),”Amintește-ți alfabetul ochilor/ și legea singurătății-/mai demult/ grăiai prin tăcere.” ( Sâmbătă). Tăieturile precise, după șablon, asamblate în baghete elegante de plumb, ale tehnicii clasice de obținere a vitraliilor sunt folosite mai cu seamă în poemele în care melancolia devine întunecată, gotică,melodia interioară a poemelor devine crepuscul iar cumințenia formei abia dacă salvează aparențe, trecând totuși, sprințar despicatele fire de lumină prin ghemul roșu al unei strângeri de inimă aflată în pragul unui nou (ano)timp :”Își surpă norii turlele, cetatea/ stinge lumina stelelor târzii;/ ascult cum sub Feleac cosește moartea/ și nu mai vii...și nu mai vii...și nu mai vii...!” (Târzie). Fără a uita de bijuteriile de murano, aceste picături de lichid solidificat care au captat, pentru eternitate (iar poezia este o formă de eternitate ), în rășina melancoliei tâlcul clipei: ”Cum trece vara, spui,/ ca un bivol albastru,/ ca un râu înserat” (Pastel) sau ”Simt măruntele ierburi/ adaosul ființelor noastre?”(Prin nimbul periferiilor) ori ”Foamea de tine/ și mâinile toamnei/ scormonind în pubelele asfințitului.” (Lied)

Horia Bădescu este dovada că fiecare generație poetică își are ”ultimul romantic”. Da, e toamnă nebun de frumoasă în sufletul unui poet, și de acest lucru se vor bucura generații de cititori absorbiți de acesată fuziune de culoare, amintire și lumină dansând pe muzica timpului...



Andrea Hedeș