Panta rhei
Se spune că omul ar trebui să bea apă din ţinutul în care s-a născut. Aceea este pentru el cea mai bună apa, ea vibrează cu însăşi fiinţa sa. Se mai spune că omul este şaptezeci la sută apă. Dar oare cât la sută este cuvânt? Primul cuvânt îl soarbe de pe buzele mamei – dulceaţa limbii materne care îl creşte şi în care fiinţa abia îmbobocită se deschide spre celălalt şi spre lume. Este limba maternă cea care, prin puterea cuvântului, este cântec de leagăn, dojană şi alint, rugăciune şi poem, declaraţie de dragoste sau vis. Oricâte limbi ar mai cunoaşte, el, omul, visează, gândeşte, iubeşte în limba maternă. Este cunoscut efectul aşa numitului ”sindrom Mowgli”: copii crescuţi departe de lume îşi pierd capacitatea de a mai învăţa limbajul, rămânând prizonieri undeva la mijlocul drumului dintre uman şi animal. Actul rostirii ne dă rostul de om, cuvântul, limba, vorbirea ne modelează, ne umanizează şi ne înalţă spre Divin, omul este de cuvânt. Cuvintele sunt foc şi sunt sabie, sunt balsam şi sunt porţi deschise spre infinitele lumi din fiecare din noi, sunt punţi, sunt măşti, sunt cărămizile din care ne ridicăm lumea, pe care ne întemeiem fiinţa şi, unii dintre noi, vocaţia. Iar în limba română cuvintele se joacă, se aruncă, se dau, se încrucişează, se pun pentru cineva sau pentru ceva, au greutate, au purtători, se ţin, se schimbă, se taie, sunt drepte sau strâmbe, sunt multe sau puţine, sunt cuvinte cheie sau pot cuprinde totul într-un singur cuvânt: viaţă. Limba este apa vie care ajunge la noi, prin părinţii noştri, de la părinţii întemeietori. Căci ele, cuvintele, sunt vii, ele vin înspre noi, ne scaldă în jocul de valuri, de la întâiul torna fratre, torna până la se me se, spleen sau... buldozer şi se vor rostogoli mai departe, preluând în limpezimea valurilor, prin dizolvare, mineralele şi sărurile utile pentru a le duce, pentru a le dărui mai târziu, mai departe, celor ce vor rosti primul cuvânt în limba mamă, în limba mamei lor, limba română. Thalassa, thalassa... Limba română suntem noi.
