Tanka

             Un poem din volumul ”Libelula ce-a-nvățat zeii iubirea” -Ruboko Sho- tanka erotice, în traducerea lui Leo Butnaru, volum apărut la Editura Fundației Culturale Poezia în 2008:

                                                     

                                                 Crângul de bambus e-mpestrițat
                                                 De veștminte netrebuincioase.
                                                 Cuprins de dragoste geme pământul.
                                                 Peste creasta-naltelor tulpini
                                                 S-a și înălțat devremea lună.

NU-I LUMINĂ NICĂRI - GRIGORE LEȘE

Se aprind lumânările

                               Prima zi a lui noiembrie este ziua în care, în unele părți ale Ardealului, de Luminație, se aprind lumânările în cimitire, la mormintele celor plecați. Voi face la fel, pt tata și pt ceilalți morți ai mei. Dumnezeu să-i ierte și să îi odihnească.

ANCA MIZUMSCHI - VERSOURI

Pod între insule

              O cronică a mea, apărută în numărul de octombrie al Mesagerului Literar și Artistic de Bistrița-Năsăud la volumul Versouri al Ancăi Mizumschi:

                                                             Pod între insule

                  După ”Poze cu zimți” (cartea unei iubiri imposibile) și ”Anca lui Noe” (cartea unei imposibile intimități spirituale), ”Versouri”-le Ancăi Mizumschi refac ”desenul din covor” al unui traseu poetic foarte special... scrie Simona Sora pe coperta a 4-a a volumului apărut la Editura Humanitas în 2010, un volum în care ilustrația grafică a lui Petru Lucaci îmbracă Versouri-le Ancăi Mizumschi cu eleganța unei little black dress.

                  VERSOURI este un volum aflat sub grația Corabiei lui Sebastian: Nu moartea, ci viața, pe care o purtăm în noi, necunoscută, mă tulbură. (...) citim în Prolog. De fapt, volumul Ancăi Mizumschi pare a naviga pe apele tulburi ale vieții, coagulând între  două eterne repere: iubirea și moartea. Mai ales moartea: o femeie prinsă între/ moartea de ieri/ și moartea de mâine. Mai ales iubirea: să adorm legănată de murmurul oceanului tău interior. Viața Verso-urilor, la fel ca orișice/orișicare viață este o încercare în spirală de a decoda aceste două sensuri. Sunt ele chipuri ale aceleiași divinități? De altfel, volumul se naște din tensiunea, din contrastul acestor două embleme cu texturi diferite și care, fără a fi dispuse pe axe verticale, ori în vreo căutată simetrie, sunt jocuri filtrate parcă prin aripi fine de flutur: jocurile dintre alb și negru, dintre plin și gol, clar și obscur cu inserții de sacru. Între acestea vibrează fie exuberanța dureroasă a  arabescurilor arhitecturii intime feminine, în vaporoase nuanțe de griuri, fie fermitatea neșovăielnică a xilogravurii, în tonuri decise, tratate într-un ritm a cărui expresivitate nu riscă o aglomerare nefastă în distribuirea acestora pe pânza volumului. Spectacolul întâlnirii dintre densitatea peisajului urban ( Asfaltul acesta pe care calc se întinde/ sub picioarele mele voluptuos și somnoros ca o magie ; orașul se scurge pe lângă mine; etc. ) și tușeul clar al elementelor de arhaic devenite prototip simbolic ( Eu nu am perete/ de răsărit/ pe care să pun/ icoane; așa cum pe vremuri mănăstirile coborau singure/ și nechemate de nimeni/ dintr-un lemn) este reliefat discret, dincolo de privirea vulgară . Maniera în care se orchestrează sincretismul acesta dintre/între urban, postmodern și rustic, arhetipal, fără basculări stridente ci  aproape cu firescul din frumusețea unei respirații este un pelerinaj, de fapt, între două lumi, pelerinaj al cărui ideal este recuperarea, restituirea în aici și acum, un aici și acum al Ancăi Mizumschi, a unor teme atemporale, într-o proprie și foarte intimă reactualizare : iubirea și moartea, proiectând cititorul într-o organizare articulată, cu delicate registre îndepărtate. Se fură moartea/ întâi se fură moartea îmbrăcată în argint ca icoanele/ ferecate,/ apoi se fură moartea pe sticlă/ pictată// prin care se văd oscioarele subțiri ale feței ca niște fecioare// care tac. Dar cel mai des se fură moartea/ zilnică, dezbrăcată de haine, până când/ primarul a zis nu știu/ ce să vă fac, nu am bani pentru/ toți bodyguarzii ăștia de cimitir,/ luați-vă morțile// acasă.

                                           Volumul, unitar, lasă deschisă, permite/promite o evoluție interesantă și posibilă, cu ușoare ajustări ale aritmiilor date pe alocuri de prețiozitate și artificial.

                            Reverența și cutezanța acestor restituiri apropie Versouri-le Ancăi Mizumschi de pânza lui Ion Lazăr Pod între insule. Aceeași știință a gestului*, aceeași mare bucurie a liniarității, simț al spațiului* și același joc de linii și curbe*, aceeași proiectare într-un spațiu al eternității*. Atunci când viața se leagănă între două insule -Moartea și Iubirea- peste apele adânci ale haosului, numai Artistul articulează cu durere, cu tandrețe, cu disperare, o delicată Punte a Suspinelor dintr-o necesitate viscerală de supraviețuire, de echilibru, ordonând prin cuvânt golul -numit viață- dintre iubire și moarte. Singur Artistul oficiază, în calitate de Pontifex, această vrăjire/îmblânzire a vieții, a lumii: Phosphorus umil, purtător al sensului fecund peste ape adânci de întuneric.

                       

*Profesor Universitar Doctor Negoiță Lăptoiu despre pictura lui Ion Lazăr, la vernisajul expoziției personale a acestuia Ion Lazăr-Pictură și grafică, Galeria de Artă Frezia, august 2011

                                                                         Andrea Hedeș

                                                                         26.09.2011 la Dej