Un interviu

                             Ziarul Metropolis a inaugurat o serie de ”interviuri-foileton” cu scriitori români contemporani. Puteți citi aici primul dintre aceste interviuri, realizat de Constantin Piștea, un interviu-foileton cu scriitorul Șerban Tomșa, un interviu care ar putea fi rezumat prin cuvintele destin de scriitor. În rândurile acestui interviu am avut plăcuta surpriză de a descoperi că numele meu se află ”pe lista scurtă” a tinerilor critici literari care l-au impresionat pe autor, autor care se autodefinește astfel: ”sunt scriitor și asta e totul pentru mine”, ori tocmai această autodefinire face menționarea numelui meu atât de onorantă. Mulțumesc!
                            Și pentru că Șerban Tomșa este ”un scriitor cu blog”, interviul poate fi citit și pe blogul domniei sale: Colivii pentru idei

Ioan Matei - Viața pe bază de abonament

                                    Am revenit! Cronica din numărul 5 al Revistei Luceafărul de Dimineață poate fi citită și mai jos:

 

Acolo unde străluceşte privirea*

        Andrea Hedeş

„Locul acela se arăta prielnic tuturor închipuirilor; (...) un amestec ciudat de sălbăticie şi exuberanţă, de început şi sfârşit, totul părea aici fără identitate, un tărâm izolat, încă nedescoperit, deşi jos, la numai câţiva kilometri se aflau aşezări locuite (...).” Locul acela este, cu o expresie a lui Mircea Muthu, „ficţiunea literară, închipuită ca o grădină de dincolo”**. Ioan Matei propune o promenadă într-o astfel de grădină de dincolo, în locul acela, departe-aproape, ştiut-neştiut, pe care îl descoperă şi îl revelează cititorului prin intermediul ochiului care ştie să vadă, ştie să privească, ştie să contemple şi, mai cu seamă, ştie să intermedieze bogăţiile de sensuri descoperite, traducându-le fără a trăda, ci propunând o lume posibilă în Viaţa pe bază de abonament, Editura Tracus Arte, Bucureşti, 2013, o colecţie de proze scurte, excelând în spiritul sintetic.

Ioan Matei incită cititorul la exerciţii de privire. Lumea, omul, văzute de privirea distantă, glacială, neparticipativă, par a fi văzute de sus, de departe, întorcând ochiului simplul contur. Însă Ioan Matei propune ieşirea din cotidian şi, prin privirea participativă, atentă şi părtaşă la pulsaţia vieţii până la nivel celular, ridică un văl pentru a vedea, pentru prima dată cu adevărat, cotidianul, faptul mărunt, banal, pentru a-l vedea pe celălalt şi pentru a ne aduce la înţelegerea că suntem parte a acestei lumi, că celălalt suntem noi. Iar această privire, chiar dacă dezghioacă oameni, fapte şi lucruri, obţinând probe fotografice realizate cu raze X, nu este o privire crudă, necruţătoare, ci o privire... îndelung răbdătoare. Ea coboară în acest labirint de sub lupă, într-un microcosmos în care gestul mărunt capătă valoarea unei structuri colosale, un moment banal care devine epocal şi de la care totul (de)curge altfel, care reorganizează şi restructurează totul, şi avem la Ioan Matei o cascadă de frânturi de cuvinte, gesturi, rămăşiţe de gând, fragmente de vis, capete de drum precum capete de aţă, o cascadă ce se revarsă cu un uşor, diafan abur de ironie, al cărei scop e acela de a-i spori farmecul. Folosind întregul în locul părţii, particularul în locul generalului, se realizează o extindere a acestei figuri de stil, sinecdoca, la întreg corpul volumului, iar din aceste cioburi de lume Ioan Matei recompune viaţa. Iată cum un evantai poate spune, prin simpla-i prezenţă, povestea unei vieţi, cea a Suzanei: „(...) aceasta îşi făcea vânt cu un evantai vechi, mâncat de ani şi de folosinţă. Era şi acum ceea ce trebuia să fi fost şi la vremea lui, o piesă rară. În locul unde se încheia, cu un nit de argint având imprimată pe cele două capete monograma purtătorului, se aflau ochii unui păun, al cărui trup, alungit şi plat, era pictat în culori vii, stridente pe alocuri în asocierea lor, iar coada, desfăşurată, era cea care slujea adevăratului scop”. Viaţa pe bază de abonament este viaţa ai cărei poli, dubitum şi phantasma, punctează povestea existenţei umane. O existenţă umană aflată în permanentă pendulare între ordine şi haos, iar dacă, la o primă vedere, ea mai poate lăsa iluzia unei tapiserii măiestrit lucrate, Ioan Matei ne propune reversul acestei tapiserii, ne propune curajul de a vedea (şi de a înţelege) că imaginea e compusă din aproape în aproape, în pas de ac şi că acul trage după sine, întotdeauna, un fir, ne duce, detectivistic, pe urmele originii, traiectoriei fiecărui fir, ne arată păienjenişul de fire, nodurile şi întregul joc din spatele imaginii, cealaltă faţă a lumii, o lume pe dos care însă nu diferă în mod fundamental, esenţial, de cea a cărei replică strâmbă doar pare să fie. Până la urmă, textele sunt un dialog între cele două lumi, o scurgere de lumină, mai curată sau mai murdară, prin canalele labirintice care întreţes cele două realităţi, realităţi ce tind, cu lumile lor, populate de puzderiile de evenimente infime, să se afle, în urcuşul lor, măcar cu un pas mai Aproape de castel, un Axis Mundi conferind consistenţă pulsaţiilor acestor lumi prinse între promisiunea luminii victorioase (Victor, universul ordonat) şi ameninţarea cotropitorului haos (Silvia, pădurea ca ipostază a naturii primordiale, a stării haotice iniţiale). Şi totuşi, o lectură în această ecuaţie consacrată ar fi mult prea facilă, nu-i aşa?, pare să întrebe, cu inocenţă, Ioan Matei. De altfel, această parabolă, Aproape de castel, îmbracă rolul de herald, ea deschizând volumul şi anunţând, prin simbolistica ei, prin metafora conţinută in nuce, maniera de desfăşurare şi, mai ales, de decriptare a celorlalte şase povestiri participante la acest turnir al privirii care este Viaţa pe bază de abonament.

Scrise cu rigoare şi eficienţă, după o formulă matematică aproape, cu sobrietate, având contrastul în esenţa compoziţiei, constituindu-se într-un ansamblu unitar care posedă punctul şi linia, forma şi valoarea, culoarea şi ritmul ca mijloace de a ţese o adevărată arcă a faptelor mici, prozele scurte din Viaţa pe bază de abonament sunt schiţe dintr-o trăsătură de penel***, o adevărată probă de măiestrie.

Ioan Matei nu striveşte corola de minuni şi nici nu iscă, din bube şi mucegaiuri, lumi covârşitor postmoderne. Pare să poarte mereu cu sine o balanţă farmaceutică, oferindu-şi timpul pentru a cumpăni cu atenţie şi scrupulozitate deliciile şi otrăvurile ce dau savoare grădinii de dincolo sau, să-i spunem mai bine, labirintului prin care suntem călăuziţi de privirea ce străluceşte. 

*expresie a lui Victor Hugo.

**pe coperta a 4-a a volumului Grădina de dincolo. Zoosophia, Andrei Oişteanu, Ed. Polirom, Iaşi, 2012.

***titlul unui volum de K. Hokusai.