Nerostirile – o
dimensiune poetică
Cum nu prea
des se întâmplă cu poeţii, Andrea Hedeş dă la iveală a doua carte de poeme la
un interval mare de la debutul său editorial (Cartea cu fluturi, Editura Limes, 2008). Vedem în asta o atitudine
de seriozitate şi responsabilitate a scriitorului faţă de cuvântul scris, o
primă condiţie a calităţii. Volumul cu titlul Aritmii (Editura Neuma, 2015) este prefaţat de Horia Gârbea (Spre absolut şi mai departe) cu un text
care constituie o introducere în universul liric al autoarei. Prefaţatorul îşi
exprimă de la început o temere în legătură cu posibilitatea unei receptări
superficiale şi etichetate a Andreei Hedeş ca poet, din pricina, susţine domnia
sa, a activităţii susţinute de critic literar de întâmpinare a autoarei, la mai
multe publicaţii culturale (Luceafărul de
dimineaţă, Mişcarea literară, Răsunetul cultural, Mesagerul literar şi artistic), activitate care i-a dat
vizibilitate şi i-a adus mai multe premii. Cred că existenţa criticului şi a
poetului în aceeaşi persoană este cu adevărat o problemă de discutat, dar eu
văd posibilul impediment în cu totul
altă parte. Există posibilitatea reală ca mijloacele criticului, bazate
pe elementul raţional, o structurare riguroasă şi un limbaj specializat să ducă
la o influenţare mai puţin fericită a poetului care se dezvoltă în primul rând
prin mijloace ale artei. Aceasta pe de o parte, iar pe de altă parte,
frecventând şi comentând numeroase „formule”poetice criticul-poet poate ajunge
pe nesimţite la „reţete” lirice, chiar de succes uneori, dar care, în cele din
urmă, împing originalitatea într-un plan secund sau o anulează. Nu se întâmplă
acest lucru în cazul de faţă, pentru că Andrea Hedeş, în comentariile sale critice
(i-am urmărit cu interes activitatea), deşi nu i se pot imputa luciditatea,
suportul cultural şi pregătirea teoretică, mizează în esenţă pe două atribute
care sunt în acelaşi timp şi ale spaţiului liric. Mai întâi, are o foarte bună
intuiţie a sensurilor comunicării textelor pe care le comentează, calitate care
nu se dobândeşte, este nativă, dar importantă pentru un critic de întâmpinare.
Apoi, argumentaţia, nu lipsită de metodă, recurge în mod frecvent la secvenţe
metaforice, fără a cădea în capcana impresionismului. Aşadar, mai degrabă putem
spune că substanţa poetică influenţează discursul critic şi îi conferă un plus
de atractivitate.
Aritmiile este o carte care surprinde în
primul rând prin unitatea ei. Deşi cuprinde mai multe secvenţe (Munci şi zile, Ploaia şi roua, Lamentaţii,
Cântece), este bine să fie citită de
la cap la coadă, ca un singur poem, pentru că există o forţă a întregului, o
conturare fermă a unui univers liric, fără ca poeziile să-şi piardă din
farmecul lor individual.
Prima secvenţă face trimitere la Hesiod,
prin preluarea titlului capodoperei poetului epic grec, Munci şi zile, cu trimiterea necesară. Cred că mai degrabă, prin
conţinut, poeta este mai aproape de cealaltă lucrare a autorului elen, Teogonia, un poem despre naşterea
cerului şi a pământului, genealogia
zeilor şi succesiunea generaţiilor de divinităţi. Iar asta pentru că Andrea
Hedeş ţine să parcurgă un ritual al recompunerii universului cu reperele sale
divine, dar şi cu raportarea fiinţei, a sa în mod special, la sacralitate, prin
redefinire poetică. Sfinţii vin spre o lume care a fost, se presupune, lipsită
de o componentă sacră, de multe ori în cel mai lumesc chip cu putinţă, „cu
poşta”, încât te întrebi uneori dacă o astfel de sacralizare a universului nu
este mai degrabă consecinţa unei desacralizări. Oricum, nevoia prezenţelor
divine se resimte ca una necesară, chiar dacă vine să atenueze starea de
singurătate şi să dea sentimentul unei protecţii. Sfinţii împrumută însuşiri
lumeşti, în vreme ce omenescul tinde spre înnobilare prin sacru. Interferenţa
celor două planuri este atât de accentuată încât, la un moment dat, impresia că
omul are capacitatea să dea naştere sacrului este una destul de puternică (de aici şi imperfecţiuni omeneşti
în lumea divinităţilor, precum sfinţi cărora le putrezesc aripile sau sfinţi
cheflii) şi că ea ţine de voinţa întoarcerii spre trăirea mitică, cu puterile
omului de acum: „Am primit nouă sfinţi prin poştă/ i-am adus în casă şi
pluteau/ cu capete visând alăturate/ filigran în nouă petale/ i-am şters de
praf/ cu un colţ de batist/ mai cu seamă unuia/ i-am şters o lacrimă veche/ ce
demult nu se mai vedea/ fiecare ţinea câte o carte în mână/ cu un zâmbet o
citea/ ne-am rugat împreună/ începuse să ningă/ noaptea îmi venea/ mănuşă de
porţelan.” (Andrea Hedeş, Aritmii, Limes, 2015, p. 18) Pentru poetă există un spaţiu pur al
sacrului, după cum este şi unul impur.
Luând în
seamă o anumită devenire lirică în cadrul primei secvenţe a volumului, se cade
să spunem că se justifică şi opţiunea autoarei pentru Munci şi zile, dacă avem în vedere mitul vârstelor, prezent în
poemul scriitorului grec, pornind de la vârsta de aur (cea a lui Cronos), prin
vârstele de argint, de bronz, a eroilor, până la vârsta de fier, într-un continuu
declinal lumii care a dus la o tot mai mare îndepărtare de armonia iniţială. O
astfel de pierdere o resimte fiinţa poetică, chiar dacă redobândirea ei rămâne
o aspiraţie, un vis: „O bătrână/ îmbrăcată de biserică/printre fulgi/ prinsă/
în cleştele cerpământului/ ce duci în spinare/ o întreabă sfinţii etiopieni/ ce
duci în spinare/ o întreabă îngerii/ visele-mi le duc/ lui Dumnezeu.” (Ibid., p. 25) Astfel, într-o lume care
îşi caută armonia pierdută, în care raportul dintre om şi sacralitate răspunde
nevoii de redefinire, neliniştile poetice dobândesc un orizont inconfundabil.
Tonul
elegiac, afirmat în prima parte a volumului, se accentuează în cea de-a doua,
întitulată Ploaia şi roua, în care
neliniştea căutării de sine într-o lume tulburată puternic de nevoia regăsirii
unui echilibru mult îndepărtat sporeşte sentimentul de maturitate poetică.
Forma dominantă a căutării de sine este cea a iubirii, a unei iubiri absolute,
de aceea situată într-un univers neatins sau în unul pierdut. Formele poetice
sunt o explorare a unor spaţii lirice cu dominantă ritualică, începând de la Cântarea cântărilor: „Iubitul meu este
ca marea/ tăcerile sale se sparg în auz/ valuri ce muşcă ţărmul/ sunt
sărutările gurii sale/ cum pentru scoică talazul/ aşa sunt dezmierdările sale/
ca marea freamătă iubitul meu/ ca marea stârnită/ învârtind a joacă o luntre/
aşa este iubitul meu/ între tineri// ca o corabie lovită/ geme inima mea// inima
sa/ cimitir de corăbii.” (Ibid., p.
98) Uneori, tonalitatea devine una profetică, prin viziunea sa asupra iubirii,
cu curgere spre un neoexpresionism rafinat: „De acum nu vor mai pleca împreună
cu/ nenumiţii cocori/ femeile îmblânzite de dragoste în dulcele verii/ cum
marmura în vinele timpului/ din fragede mirări cortul de ceară al lumii/ cerul
ciobit în plânşi porumbei/ muţeşte frângând pâinea dulce a serii/ şi noaptea nu
va mai atârna în cârlige de aur/ peste buza trandafirilor parfumate prăpăstii.”
(Ibid., p. 33)
Andrea Hedeş
are ştiinţa, dar şi plăcerea de a explora capacităţile poetice ale limbii
române. De un incontestabil efect sunt adjectivele articulate utilizate în faţa
substantivelor (uşor preţios şi uşor arhaic), utilizarea pluralului (noi) ca marcă a iubirii, a cuplului, dar
şi trecerea într-un plan al general-umanului prin utilizarea persoanei a II-a
singular, cu sens impersonal, exprimarea oximoronică, formule de început ale
frazei poetice, conferirea de înţelesuri noi cuvintelor de relaţie, capabile să
schimbe sau să interfereze planurile demersului liric, transformarea cuvintelor
comune în simboluri, prin rolul pe care acestea îl joacă în imaginea poetică
mereu transparentă. De altfel, trebuie să spunem că nu vom găsi în paginile Aritmiilor imagini opace, fuga după
spectaculosul poetic – atât de îndrăgit de tinerii poeţi ai zilelor noastre! –
care se întâmplă deseori să nu comunice, dincolo de elementul senzaţional fiind
uneori o lipsă de transparenţă. Limbajul poemelor, cu toate astea (precum la
Hesiod!), rămâne unul simplu, fluid şi profund, lipsit de ostentaţie.. Este şi
aceasta o marcă a maturităţii poetice.
Poeta nu
fuge de nici o direcţie poetică, fie ea şi desuetă pentru vremurile de azi, în
care şi-ar putea întâlni o parte a sinelui. Aşa, de pildă, ar fi componenta
romantică, acceptată sau mai bine zis recunoscută de Andrea Hedeş, în care se
regăseşte. Este o sensibilitate romantică pe care o rescrie, aşa cum o înţelege
un poet de acum: „Aşa cum cade un cap obosit de pe umeri/ zâmbind valurilor
ce-l poartă/ ia-mă de păr şi târâie-mă în lumile tale/ înger de peşteră/
rotunde hăuri de tăcere/ din priviri îndelung vom vorbi/ jilavă mâna ta/ va
răsfira o şuviţă de sânge/ şi târziu buzele tale/ je ne sais pas trahir/ şi întunericul fecund…” (Ibid., p. 40) L´amour fatal nu piere o dată cu trecerea în istorie a unui curent
literar, ci se redimensionează, iar dacă se produce o evadare, ea este în
senzaţii, dincolo de sentimente. Preferinţa pentru senzaţii puternice, în
detrimentul sentimentelor, este un aspect, nu neapărat o coordonată majoră a Aritmiilor. Poeta continuă să mizeze pe
forţa sentimentului dincolo de raţiune, de morală, de crezuri: „Tărâmuri de
prescură/ pudori sfârtecate de-un gând/ ceafa mea arzând buzele tale/ de o mie
de ori te-aş ucide/ de o mie de ori te-aş iubi// noaptea coboară/ cu bucuria/
roşului de muşcată.” (Ibid., p. 45)
Secvenţele
care continuă volumul (Lamentaţii şi Cântece) menţin aceeaşi tensiune poetică, cu un plus de dramatism,
iubirea rămânând o temă majoră, dar tot mai îndepărtată posibilitatea ca fiinţa
să se poată regăsi în ea. De aici şi o nelinişte crescândă în faţa
singurătăţii, tot mai simţită primejdia risipirii de sine, a destrămării, ceea
ce iscă lupta cu forţa nebănuită a sentimentelor: „Cum stai Tu/ atât de aproape
de dragoste/ atât de aproape de dragoste/ în inima ta/ eu/ nimic nu mai văd/
trag fâşii de carne/ străverzie/ din mine/ şi sângele care picură/ nu e leac/
şi Îţi spun/ nu mă încerca/ încearcă-mă cu apă/ încearcă-mă cu foc/ cu
dragoste/ nu mă încerca/ cum stai Tu/ atât de aproape de dragoste/ în lumina
ei/ eu/ nimic/ nu mai văd/ un vârtej mă dansează/ împinge înafară/ culoarea din
sânge/ sângele din fusul de carne/ şi nevăzut/ nesimţit/ neştiut/ răstimpul.” (Ibid., p. 55) „Aproape de dragoste” nu
este dragostea, ci mai degrabă iluzia ei, generatoare de suferinţă.
Admirabilă
este neputinţa renunţării la iubire, iar sub ameninţarea timpului care curge
fără putinţa întoarcerii, moartea devine o formă a iubirii. Imaginea morţii
devine una de o frumuseţe demonică, precum la romantici, irezistibilă: „Ea e
frumoasă/ îşi târâie paşii/ dar atât de frumoasă/ privirea ei…/ te pătrunde
neantul/ vocea ei/ o şoaptă/ e îndeajuns/ irezistibilă/ niciodată vulgară/
invincibilă/ subţirime şi străverzime/ trupul ei/ dezgolit/ în atâta linişte/
în atâta frig/ dansul ei/ ea/ toată/ niciodată vulgară/ invincibilă/ cine
vreodată/ a putut să-i reziste/ ei/ cea atât de frumoasă// despre moarte/ numai
de bine.” (Ibid., p. 70) De altfel
viaţa, iubirea şi moartea compun un univers unic, fără un dincolo, am spune de concepţie lucreţiană. Deşi poeta nu este
departe uneori, ca formă, de lamentaţia tradiţională, de bocet, surprinde că în
poemele sale moartea se apropie deseori ca o presimţire a unei iubiri
cotropitoare.
Revenind la
eseul ce constituie prefaţa cărţii, semnat de Horia Gârbea, observăm insistenţa
cu care remarcă diferenţa mare care există între volumul de debut şi Aritmiile ce arată un poet matur, sigur
pe mijloacele lui şi conturat
distinct în poezia românească. Spre final, prefaţatorul afirmă: „Cu totul
neasemănătoare ei înseşi, cea din sprinţara Carte
cu fluturi, Andrea Hedeş din Aritmii
convinge pe fiecare poem şi în ansamblul unui volum construit cu un fin
echilibru, de marea sensibilitate şi fina intuiţie artistică prin care se
situează, acum, la un nivel pe care puţini poeţi pot spera măcar să-l atingă.”
Este o evaluare la care subscriem. Am spune chiar ceva mai mult, şi anume că
freamătul poetic adună în centrul său ca pe un lucru cu adevărat de taină,
esenţa pură, nerostirea, de teamă că, scăpată din oprelişti, nu doar că ar
putea deveni impură, ci ar fi de nestăpânit, ar putea cutremura lumea. Este un
lucru care se simte dincolo de tensiunea lirică sau prin ea, de puţine ori
trecut în imagini poetice: „Se înşiră pe linia orizontului/ tăcerile mele de-o
viaţă/ cu capul în cer şi tălpile sub pământ/ se ţin de mână şi joacă/ în linie
pe linia orizontului/ în cruce pe azima sufletului/ aerul rece de săbii/
anevoie răstiri de lumină/ sub beteală de seu/ prin blide cu patimi/ aromite
căderi/ rotocoale de cântec/ adăpate cu aripi/ înserarea cu umblet de femeie
grea/ urneşte soarele din pături de ceară/ străverzimile cad în cute uşoare/se
scutură pământul/ tăcerile joacă.” (Ibid.,
p. 26) Nu doar rostirile, ci şi nerostirile dimensionează universul poetic.
Andrei Moldovan
