CAMIKU - MIHAI CURTEAN

Der Troubadour von Hermannstadt

                                     Sub acest titlu a apărut în numărul 19 al revistei Luceafărul de Dimineață, cronica mea la Camiku, volumul lui Mihai Curtean, de citit aici http://www.revistaluceafarul.ro/index.html?id=3325&editie=140     sau, mai jos:

                 Nu știe germană deși este din Sibiu, dar, însemnat cu ălea 5 cuvinte dinainte de moarte:”te blestem să scriizilnic!”  a ajuns, în cinci ani, la al treilea volum de poezie, o carte elegantă, de un dusty purple, apărută la Brumar în 2010 și purtând pe coperta a patra cuvintele lui Al. Cistelecan, dând aripi dar, în același timp, încărcând greu umerii autorului: este una din cele mai bune cărți pe care le-am citit în ultima vreme, din partea generației tinere. Este vorba de Camiku, cea mai recentă plachetă de versuri a poetului sibian Mihai Curtean și despre care acesta face următoarea mărturisire: Îmi place să cred că-i o cutie muzicală. Are și melodii triste, și melodii vesele, și rime pe alocuri. (...)Cred că e, înainte de toate, o carte sinceră.

                  Prinzând într-o scriitură de o melancolie uneori zburdalnică fragmente de iubiri trecute, Mihai Curtean alcătuiește un colaj tres doux et tendre dar deloc zaharisit, prin permanenta privire din afara jocului, prin gândirea foarte prezentă. Camiku pune opt cicluri de poeme de dragoste la ibric, pe flacără mică și totuși gata oricând să dea în foc: romanțe colorând emoții de la haiku la kamikaze. Tensiunea aceasta este de altfel și legato-ul rafinat ce mariază sonatele pentru o sonată cu bluzurile pentru bluza ei verde, poeziile întrerupte cu scrisorile de dragoste sub lampa spartă, poemele cu titlul la sfârșit cu ciclul pentru Camiku micul său haiku ori miscellanea cu poemele rare, cu ceai.

                  Căutând în fiecare femeie muza fatală, o devoratoare Gala, niciodată împlinit, poetul se apleacă, înarmat cu minuție de ceasornicar, asupra delicat-complicatului mecanism care este psihologia femeii, mai mult, a femeii îndrăgostite, mecanism pe care, ( cum altfel? ), nu reușește să-l înțeleagă lucruri în altă limbă/ pe care n-o-nțelegeam, dar pe care încearcă să-l facă pipăibil măcar asemenea unui alfabet braille, pentru a o descifra pe ea fugind în umbră și trăgând după ea/covorul imens al orașului, cu clădirile zornăitoare/ și toate turnurile cu ceas, el rămânând singur de parcă ar fi stat într-un crater din lună...

                 Având (...)în minte ochii triști/ ai muzelor de catifea cu șolduri sidefii și sâni opalescenți, de la Camiku, harpia pescăruș prinsă între isterie, teatral și clișee verbale cu sonorități de reclamă comercială de felul sibiul vieții mele, iubesc marea ca pe mine însămi ori să te iau și pe tine în bagaj cumva la câte un lucru așa de simplu și tulburător uneori, precum hai să ne bronzăm fiecare/ cu umbra celuilat,  de la muza cu sexul ca florile moi, vișinii, de la trandafirul meu japonez, aproape să se ofilească  și carnea albă cu lămâie, la muza cu bluza verde ori cu pielea de azur, Mihai Curtean practică un erotism în desen melodic rafinat, un stil galant de romanță postmodernă sub al cărei limbaj armonic s-a furișat însă întregul câmp al claviaturii angoaselor, fricilor, blazărilor, subrealului, în care mereu stă să ploaie printre insomnii, păianjeni și molii, iluzii seci, zile bizare și meditații filosofico-bahice.

                   Poemele urcă în sinuozități bogate printre efecte de lumini vermeeriene, culori tari de verde și roșu-violet, printre vise și viziuni cu Schuman, Pușkin, Chopin tușind sânge pe claviatura pianului  ori Dali, un fel de tăun fanfaron, pe acorduri de jazz, cafe del mar, Cesaria Evora sau Andrieș pe plajă, într-un registru psihedelic sub efectul narcotic al iubirii ori al căutării ei. O căutare ce coboară postmodern și subreal până în sâmbăta lucrurilor.

                    Mihai Curtean practică în acest volum o cochetărie afișată, aceea că nu s-ar lua prea mult în serios, dezgolind frânturi de construcție, asemenea unui scamator ce își dezvăluie micile trucuri, jucându-se cu ironia, oralitatea, jonglând cu grefe, altoiuri și hibrizi. Este însă un risc asumat și bine calculat la nivelul tehnicii de compoziție, a cărei bună stăpânire transpare în arhitectura bine susținută a poemelor de amploare ți în cea plină de suplețe a jocurilor de prestidigitator, de aici și absența riscului ca o piesă răsturnată să producă un efect de domino.

                    Camiku nu este doar o carte de poeme de dragoste și angoasă, bună de citit în fața unei cești de ceai aburind într-o noapte dulce, cu gust de arahide/ trase-n zahăr negru.Conține in nuce promisiunea unei interesante evoluții, deschizând deja un orizont de așteptare înalt pentru un următor și, se pare, deja anunțat volum.