Mărturisirea pe care poetul Daniel D. Marin o făcea în 2014 este un bun preambul și oferă posibile chei de lectură pentru cel mai recent volum al său, Poeme cu ochelari, Editura Tracus Arte, București, 2014: „Scriu ca să uit de mine, deşi astfel îmi aduc cel mai des aminte. Scriu, pe de o parte, şi ca să îmi aduc aminte de ceilalţi. Ultima oară când cineva m-a întrebat ce mai scriu, eu mă întrebam ce trăiesc. Nu mai trăiam nimic. Și am fugit pe o insulă să trăiesc. Paradoxul e că aici am scris. Aşa încât nu mai sunt sigur dacă scriu, de fapt, ca să uit sau ca să îmi amintesc că trăiesc. Scriu un volum pe care nu credeam c-o să-l scriu. Nu aş mai fi vrut să public în România şi nici măcar să mai scriu. Însă de când sunt în Italia zile întregi şi nopţi nu m-am putut gândi decât la «Trupurile care nu ne vin niciodată bine» (titlul următorului meu volum), nu pentru că nu ne vin bine, ci pentru că ele ne transformă într-un fel ciudat. Şi ne învaţă să ne vedem singuri de undeva din afară. Singuri de ce ne înconjoară cel mai adesea, singuri şi când ne imaginăm în centrul lucrurilor, uneori singuri faţă de noi înşine. Şi abia când renunţăm să mai fim singuri e, de fapt, cel mai greu. Sau când cineva ne studiază de la distanţă, ne trimite mesaje codate, ne ameninţă viaţa. Şi ne dăm seama că suntem chiar noi.
Ce e de făcut în acea clipă? Eu unul nu mi-am pus întrebarea. Am observat doar unde mă trage fiecare din personajele cărţii şi am rămas pe gânduri. Nu ştiu ce se va întâmpla cu ele după ce vor ieşi în lume. Nici cu mine. E locul lor însă acolo, nu le mai pot ţine”*.
Iată că, volumul, venit pe lume cu titlul Poeme cu ochelari, încifrează și descifrează poezia trupurilor care ne vin într-un fel ciudat și care ne învață să ne vedem de undeva din afară, printr-o pereche de ochelari (magici-fantastici, desigur) trecând dincolo de pelicula solitudinii. Și dincolo se află poezia. Și din această poezie sar, cu chef de joacă și de poveste, direct în brațele cititorului, băiatul cu ochelari și peretele, castravetele cu ochelari, doamna bufniță, iepurele de alabastru, bicla zburătoare, câinele invizibil... Aceste personaje, memorabil și curat creionate, ființează fiecare în felia de lume oferită de poet în ciclurile distincte ale volumului. În aceste cicluri ele capătă proporțiile unor supereroi de benzi desenate. Poemele curg cu viteza și claritatea, cu ritmul și convenția ludică specifică BD-ului. Supereroii lui Daniel D. Marin sunt de o robustețe fragilă, de o tenacitate diafană, sunt... poezie. Fiecare din ei, are, în universul său liric, omnipotența Micului Prinț stăpân al planetei sale singuratice. Și, la fel ca acesta, supereroii din Poeme cu ochelari îngrijesc, metaforic vorbind, o la fel de metaforică floare, care se dovedește a fi, de fiecare dată, alt sentiment, altă emoție, alt efemer.
Băiatul cu ochelari, doamna bufniță, iepurele de alabastru, bicla zburătoare par a exista, cu luptele lor interioare (și exterioare) de sine stătător în lumile lor de sine stătătoare. Dar în fiecare dintre aceste lumi perfect decupate, în aparență, există un punct nevralgic ce se dovedește, în cele din urmă, o poartă sau un hău spre alte și alte lumi: „Cum se trezește, doamna-bufniță dă fuga la oglinda/ din baie și se holbează la reflexia ei care se holbează/ la doamna-bufniță” sau „Colonelul cu un ochi de sticlă trage de timp./ Timpul se întinde și se crapă./ Colonelul cască ochiul sănătos și cu batista/ își lustruiește bine ochiul de sticlă”. În spatele acestor mărgele de poezie ce ascund, iată, fiecare, microuniversuri, pulsează o țesătură ce le conține și le conferă identitate, autonomie și asemănare. O țesătură urzită dintr-o profundă solitudine și din întregul cortegiu de spaime și întrebări, de încercări de evadare și oaze de luciditate ce o însoțesc. Fuga de singurătate este o goană disperată, un salt ditr-o lume imaginată într-o altă lume imaginată, dintr-un univers posibil într-un alt univers posibil. Omul își leapădă trupul constrângător și devine, călătorind în alte lumi, erou, supererou, personaj memorabil și astfel, salvat din uitare, al acestora. Această evadare din real sfârșește prin a fi o imposibilă fugă de sine sau o mântuire de banal, de firesc? Este această căutare lirică una a tinereții fără bătrânețe și a vieții fără de moarte sau refuzul alienării, al încarcerării în ego, al claustrării în autismul unei lumi dezvrăjite? Timid, cuvântul poemelor mărturisește refuzul, revolta împotriva unei lumi guvernată orwellian de realitate, o realitate devenită pat al lui Procust: „Încerc să fiu eu./ Nu-mi iese./ Împrumut voci, figuri,/ uneori chiar gânduri./ Fără voie. Nu mai știu unde/ încep eu și unde încep/ ceilalți. Nediferențierea își face de cap în propriul meu cap”. Alternativa pe care o propune Daniel D. Marin este aceea a lumilor posibile prin poezie, prin jocul cuvintelor și al ideilor, și al speranței. Soluția sugerată este renunțarea la ochelarii de cal și recurgerea la ochelarii poemelor. Prin ei, lumea se vede altfel: se deschide într-o infinitate de lumi. Poemul, oglinda, basmul, metafora, lentila, devin portaluri ce fluidizează universuri.
Conțin aceste poeme universuri răspunsul la întrebările declanșatoare ale însăși existenței volumului? Să citim din hâtrul poem Monologul iepurelui de alabastru (o postmodernă reinterpretare a to be or not to be) pentru a afla: „dacă e adevărat că sunt un iepure de alabastru/ și mai ales dacă e adevărat că sunt singurul iepure de alabastru/ (...)/ atunci s-ar putea să am numai un mare avantaj/ de care voi profita la maxim și fără complexe// iar eu cred că sunt singurul iepure de alabastru/ și oricât ar părea de incredibil am marele avantaj/ că nimeni nu crede că exist/ dar și marele dezavantaj că nimeni nu crede că exist// ceea ce înseamnă că de fapt am numai și numai un mare avantaj/ acela că nimeni nu crede că exist deși chiar exist”.
*http://www.gazetaromaneasca.com/component/content/article/36-comunitate/5050-poezie-pentru-sntate.htmlCe e de făcut în acea clipă? Eu unul nu mi-am pus întrebarea. Am observat doar unde mă trage fiecare din personajele cărţii şi am rămas pe gânduri. Nu ştiu ce se va întâmpla cu ele după ce vor ieşi în lume. Nici cu mine. E locul lor însă acolo, nu le mai pot ţine”*.
Iată că, volumul, venit pe lume cu titlul Poeme cu ochelari, încifrează și descifrează poezia trupurilor care ne vin într-un fel ciudat și care ne învață să ne vedem de undeva din afară, printr-o pereche de ochelari (magici-fantastici, desigur) trecând dincolo de pelicula solitudinii. Și dincolo se află poezia. Și din această poezie sar, cu chef de joacă și de poveste, direct în brațele cititorului, băiatul cu ochelari și peretele, castravetele cu ochelari, doamna bufniță, iepurele de alabastru, bicla zburătoare, câinele invizibil... Aceste personaje, memorabil și curat creionate, ființează fiecare în felia de lume oferită de poet în ciclurile distincte ale volumului. În aceste cicluri ele capătă proporțiile unor supereroi de benzi desenate. Poemele curg cu viteza și claritatea, cu ritmul și convenția ludică specifică BD-ului. Supereroii lui Daniel D. Marin sunt de o robustețe fragilă, de o tenacitate diafană, sunt... poezie. Fiecare din ei, are, în universul său liric, omnipotența Micului Prinț stăpân al planetei sale singuratice. Și, la fel ca acesta, supereroii din Poeme cu ochelari îngrijesc, metaforic vorbind, o la fel de metaforică floare, care se dovedește a fi, de fiecare dată, alt sentiment, altă emoție, alt efemer.
Băiatul cu ochelari, doamna bufniță, iepurele de alabastru, bicla zburătoare par a exista, cu luptele lor interioare (și exterioare) de sine stătător în lumile lor de sine stătătoare. Dar în fiecare dintre aceste lumi perfect decupate, în aparență, există un punct nevralgic ce se dovedește, în cele din urmă, o poartă sau un hău spre alte și alte lumi: „Cum se trezește, doamna-bufniță dă fuga la oglinda/ din baie și se holbează la reflexia ei care se holbează/ la doamna-bufniță” sau „Colonelul cu un ochi de sticlă trage de timp./ Timpul se întinde și se crapă./ Colonelul cască ochiul sănătos și cu batista/ își lustruiește bine ochiul de sticlă”. În spatele acestor mărgele de poezie ce ascund, iată, fiecare, microuniversuri, pulsează o țesătură ce le conține și le conferă identitate, autonomie și asemănare. O țesătură urzită dintr-o profundă solitudine și din întregul cortegiu de spaime și întrebări, de încercări de evadare și oaze de luciditate ce o însoțesc. Fuga de singurătate este o goană disperată, un salt ditr-o lume imaginată într-o altă lume imaginată, dintr-un univers posibil într-un alt univers posibil. Omul își leapădă trupul constrângător și devine, călătorind în alte lumi, erou, supererou, personaj memorabil și astfel, salvat din uitare, al acestora. Această evadare din real sfârșește prin a fi o imposibilă fugă de sine sau o mântuire de banal, de firesc? Este această căutare lirică una a tinereții fără bătrânețe și a vieții fără de moarte sau refuzul alienării, al încarcerării în ego, al claustrării în autismul unei lumi dezvrăjite? Timid, cuvântul poemelor mărturisește refuzul, revolta împotriva unei lumi guvernată orwellian de realitate, o realitate devenită pat al lui Procust: „Încerc să fiu eu./ Nu-mi iese./ Împrumut voci, figuri,/ uneori chiar gânduri./ Fără voie. Nu mai știu unde/ încep eu și unde încep/ ceilalți. Nediferențierea își face de cap în propriul meu cap”. Alternativa pe care o propune Daniel D. Marin este aceea a lumilor posibile prin poezie, prin jocul cuvintelor și al ideilor, și al speranței. Soluția sugerată este renunțarea la ochelarii de cal și recurgerea la ochelarii poemelor. Prin ei, lumea se vede altfel: se deschide într-o infinitate de lumi. Poemul, oglinda, basmul, metafora, lentila, devin portaluri ce fluidizează universuri.
Conțin aceste poeme universuri răspunsul la întrebările declanșatoare ale însăși existenței volumului? Să citim din hâtrul poem Monologul iepurelui de alabastru (o postmodernă reinterpretare a to be or not to be) pentru a afla: „dacă e adevărat că sunt un iepure de alabastru/ și mai ales dacă e adevărat că sunt singurul iepure de alabastru/ (...)/ atunci s-ar putea să am numai un mare avantaj/ de care voi profita la maxim și fără complexe// iar eu cred că sunt singurul iepure de alabastru/ și oricât ar părea de incredibil am marele avantaj/ că nimeni nu crede că exist/ dar și marele dezavantaj că nimeni nu crede că exist// ceea ce înseamnă că de fapt am numai și numai un mare avantaj/ acela că nimeni nu crede că exist deși chiar exist”.
Andrea Hedeș
