joi, 26 aprilie 2012

Horia Gârbea la Cluj. 1



                   Ploaia vine de la Cluj, se știe, iar ziua de miercuri, 25 aprilie, a fost una ploioasă în Burg, unde poezia, venită de la București, a fost la ea acasă la BookCorner Librarium. Horia Gârbea și-a lansat cel mai recent volum de versuri, Trecutul e o sărbătoare, Editura Tracus Arte, București, 2012, într-o atmosferă caldă și elegantă.
                    De mai multe ori sărbătoare pentru mine: întâlnirea cu domnul Horia Gârbea, căruia îi datorez cooptarea mea în echipa Revistei Luceafărul de Dimineață, sărbătoarea unui recital Horia Gârbea (într-o formă de zilemari), întâlnirea cu oameni pe care până ieri doar îi citisem, cu oameni despre ale căror cărți scrisesem, cu oameni pe care îi știam doar din spațiul virtual, reîntâlnirea cu poezia, Clujul și ploile sale...
                   O postare la cald, curând și impresiile decantate.




Adrian Popescu, Horia Gârbea, Ion Pop
Ion Mureșan, Adrian Popescu, Horia Gârbea
Ioan Cristescu, Ion Mureșan, Adrian Popescu
Adrian Popescu, Horia Gârbea, Ion Pop
Horia Gârbea recitând un poem din volumul Trecutul e o sărbătoare
Ioan Cristescu, Ion Mureșan
Ioan Alexandru
Horia Bădescu, Horia Gârbea, Ioan Cristescu
Florica Bud, Andrea Hedeș
mulțumiri domnului Horia Bădescu pentru fotografie
Fotografie de grup
mulțumiri domnului Flavius Lucăcel
          

luni, 23 aprilie 2012

PESCUITUL

                        
                                                                Foto: Plutire de Toni Frissell


Vâslele se ridicau şi coborau, se ridicau şi coborau, grele şi totuşi ca două aripi de flutur.


-Tată, de ce nu mergem niciodată acolo? întrebă el arătând zarea cu degetul.

Bărbatul se aplecă şi trase în barcă năvodul.Era greu de peşti minunaţi, peşti nenumiţi, cum numai la hotarul lumii erau.

Apucă iar de vâsle şi întoarse cu hotărâre barca pe sub care lunecau umbre uriaşe.

- Tată, de ce nu mergem niciodată acolo?

Vâslele se ridicau şi coborau, se ridicau şi coborau, grele şi totuşi ca două aripi de flutur.

Chiar şi după atâţia ani, sufletul îi era tot acolo.Da, chair şi în vis. Zarea aceea neagră, de la hotarul lumii. Noapte de noapte.

- Bunicule, de ce nu merge nimeni niciodată acolo?

Barba aspră juca în vântul sărat.

- Acolo?

- Acolo, arătă el zarea neagră cu degetul, rămânând ţintuit în nisip. A fost cineva acolo?

- Nimeni nu vrea să-şi piardă sufletul în ţinutul dintre lumi. Tatăl tău s-a apropiat cel mai mult. E preţul pentru năvoadele grele de peşti nenumiţi. Peşti minunaţi...aur curat...Hmm...nici măcar peştii nu trec dincolo. Nici măcar cei mari...

Atunci ştiuse că el va fi acela. Da...e tare mult de atunci.

Mâinile noduroase strângând vâslele se ridicau şi coborau, se ridicau şi coborau, grele şi totuşi ca două aripi de flutur.

Marea de cerneală vuia şi râdea.

Uitase cât de greu şi de lung e drumul. O clipă se gândi că nu îl vor mai asculta braţele, că nu îl vor mai ţine puterile, nu aveau cum să-l mai ţină puterile, mâinile noduroase şi trudite vor scăpavâslele de piatră, zarea aceea neagră din fiecare noapte i se va topi în ochi. Dar nu. Mâinile vâsle se ridicau şi coborau, se ridicau şi coborau, grele şi totuşi ca două aripi de flutur.

De la o vreme, peşti treceau ca nişte umbre minunate pe sub barcă. Apărură şi umbre uriaşe, peştii cei mari, care puteau strivi barca dintr-o singură lovitură de coadă. Ochii îi scânteiară. Întinse mut mâna vâslă arătând zarea neagră. Ce linie subţire. „ Curând, curând ” îşi spuse.

Acum marea nu mai era de cerneală. Nu era nici verde, nici neagră. Apa era mai înspumată şi mai uşoară. Creştea mereu, sub razele lunii, urcând spre lumea păsărilor şi stele. Barca urca şi ea odată cu apa. Braţele vâsle se frânseră-n două. Apa înghiţi vâslele cu furie şi lăcomie, punând capăt întinării.

Pe sub barcă treceau umbre minunate, năluci şovăitoare, care dispăreau cu repeziciune.

„ Aur curat ”, gândi.

Apa creştea tot mai mult, urcând spre păsări şi stele.

O umbră dădea mereu târcoale bărcii, în cercuri tot mai întrebătoare. Sub ea, o umbră uriaşă înota neştiută. O pasăre mare, necunoscută, plana în cercuri line.

Aruncă năvodul cu o mişcare maiestuoasă. Apoi linişte. Aşteptare. Deodată o umbră îl acoperi. O alta se ridică până sub el. Trase cu iuţeală năvodul în barcă, acoperindu-l cu trupul său. Pasărea încleştă în gol ghearele teribile odată cu fălcile uriaşe ce se închiseră sub barcă trosnind. Aripi şi coadă bătură greu apa..Ar fi putut răsturna barca doar cu o singură bătaie de aripă, doar cu o singură lovitură de coadă, dar pasărea se înălţă până sub stelele joase iar peştele cel mare trecu deja hotarul înspre lumea lui. Singur trupul lui rămase neclintit peste pradă.

Se ridică, respirând întretăiat, cu făptura aţintită pe făptura din năvodul lui. Era o femeie cu ochi adânci, cu coadă strălucitoare de peşte şi aripi albe de pasăre. Era fericit.

Cu mâinile începu să vâslească. Nu era greu iar drumul de întoarcere nu era lung. Şi râdea. Râdea cu gura până la urechi în sinea lui. Îşi urmase visul, în ţinutul dintre lumi. Şi nu îşi pierduse sufletul ci câştigase un suflet. O mai privi o dată în ochii aceia adânci.

Marea devenea încetul cu încetul de cerneală. Penele albe începură să cadă, una câte una. Solzii strălucitori se rostogoleau ca nişte bănuţi. Mâinile lui începură să vâslească mai repede.

Rămăseseră aripile despuiate şi coada năpârlită de strălucire, toată numai piele.

Marea de cerneală vuia şi râdea.

Mâinile noduroase se ridicau şi coborau, se ridicau şi coborau, grele şi totuşi ca două aripi de flutur.

Linia subţire a ţărmului se ivi în zare.

Bucăţi mici cădeau din aripile dezgolite. Coada de piele începu să se despice. O despicătură lungă, până la mijloc.

Trăsese barca la ţărm în miez de noapte. În năvod rămăsese o grămăjoară de pene şi solzi şi bucăţi de aripi.

Stătea pe ţărm, cu respiraţia întretăiată, privind-o în ochiI aceia adânci. Aveau nisipul sub tălpi iar stelele străluceau sus, sus şi departe.





Andrea Hedeş

17.03.2008

Dej