Ioan Pop-Curșeu - Magie și vrăjitorie în cultura română

                           Cronică nouă! De citit în  Revista Luceafărul de Dimineață 

                                                  sau mai jos:

                                                                  Rațiune și simțire

                    Magie și vrăjitorie în cultura română. Istorie, literatură, mentalității, volum apărut la Cartea Românească Polirom în acest an, este rodul unui proiect ambițios și temerar, urmărit cu dedicație și pasiune și coagulat cu ingeniozitate și cu acea rigoare care ”nu subminează – așa cum voia și Culianu - baza magică și aura fantasmatică ale unor idei”de către Ioan Pop-Curșeu, lector univ. Dr. La Facultatea de Taetru și Televiziune din cadrul Universității ”Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca, având două titluri de doctor în științe (Universitatea din Geneva, 2007; Universitatea ”Babeș-Bolyai”, 2011), autor al unui volum de eseuri, al unui studiu monografic, a unor cronici și articole în reviste de cultură și a mai multor traduceri din limba franceză în limba română.

                      Volumul de față își datorează existența influenței a trei persoane speciale pentru autor. Înrâurirea pe care străbunica, Maria Cimoca (născută Borfotă), ”mare meșteră în descântece și povești cu vrăjitoare și căpcăuni”, a avut-o asupra primei copilării a cercetătorului s-a dovedit a fi esențială prin deschiderea unei porta magica spre o lume al cărei...farmec îl va urmări până la maturitate și a cărei fascinație îl va detremina să încerce a o cerceta prin metodele cu care ”se pot developa” structurile acestei lumi, cu un termen forjat de către Simona Nicoară. Volumul poartă, de asemenea, amprenta ghidajului prețuitului și regretatului profesor Ion Șeuleanu, deoarece,”Această carte are la bază o lucrare de doctorat realizată la Universitatea ”Babeș-Bolyai” sub coordonarea distinsului profesor. Și a fost posibil ca amplul studiu să  vadă lumina tiparului și pentru că, după cum mărturisește autorul ”interogațiile mele s-au intersectat permanent cu studiile soției mele, Ștefana Pop-Curșeu, asupra picturii post-bizantine românești în context european.”

                      Ioan Pop-Curșeu mai face o precizare esențială, cu rol de mărturisire de credință, de asumare și așezare într-o ilustră continuitate de gândire: ”Prezenta carte, rod al unui proiect intelectual inspirat de considerațiile făcute de Lucian Blaga în articolul „Artă și magie” (1926), din care mi-am ales un fragment ca motto și ca fir călăuzitor”: ”Etnografii, psihologii, filologii ar trebui să scrie o carte despre magismul poporului nostru. Un studiu amănunțit se impune. Câte obiceiuri, câte cuvinte, câte expresii, câte povești, câte jocuri mai păstrează încă, în ele, urme de concepții magice despre rosturile lumii și omului? (...) Problema își are ispitele ei. Poate se găsește vreun tânăr îndrăzneț să ia această luptă cu zmeii subterani.”

                                           O sămânță, a uimirii și mirării, sădită în copilărie de străbunica din Ocoliș, instigată la devenire de ispitirea Blagiană și de cuvintele lui Vasile Lovinscu din ”Scrisori crepusculare”: ”Când ezoterismul s-a evaporat în artă, a rămas numai reziduul unei geometrii-închisoare, a(le) cărei linii s-au transformat în gratii ca firele de păr ale Mamei Pădurii, în lanțuri, pe gâtul câinilor lui Făt Frumos.” Iată elemntele unui extrem de interesant melting pot care au condus la nașterea acestui studiu voluminos și ambițios, realizat nu doar cu simțire, ci și cu rațiune. Volumul, structurat în două părți: Vrăjitorie (și magie) în istoria românilor și Magie (și vrăjitorie) în arta românească, cu o privire specială asupra literaturii, propune o perspectivă interdisciplinară și apelul la izvoare diverse, urmând îndemnul lui J. Le Goff, ”Toute est source pour l”historien des mentalites”. Astfel, Ioan Pop-Curșeu apelează în demersul său, deloc facil, atât la izvoarele consacrate, deja exploatate și pe care le supune unei noi lecturi, unei noi interogări, dar și la sursele desconsiderate de istoriografia tradițională și privilegiate de cercetătorul istoriei în durata ei lungă, respectiv, a mentalității colective, în cazul de față, a magiei și vrăjitoriei în cultura română, aplecându-se așadar asupra folclorului, iconografiei, artei, literaturii, ”producțiile privilegiate ale imaginarului social”*, concentrându-se ”nu doar asupra fenomenelor obiective ci și asupra reprezentărilor despre aceste fenomene”**, asupra culturii orale, ”acea mare absentă a istoriei”, cum o numea Simona Nicoară.

                        Marele pariu al acestui demers, ca a tuturor celor de această factură, este, așa cum punctase F. Furet, ”elasticitatea extraordinară și aproape nelimitată a surselor”, și care, departe de a fi un impediment, este și trebuie să fie o calitate caracteristică.  Dar care, evident, nu face acest demers mai puțin dificil, dimpotrivă. ”Fiecare sursă documentară exprimă doar fragmente de mesaje ale imaginarului colectiv, de aceea, un mare deziderat îl constituie coroborarea tuturor mărturiilor, a surselor omogene dar și a celor neomogene.””Aflat în fața unui –nou peisaj al datelor- în care se împletesc cele istorice cu cele de natură psihologică, antropologică, etnologică, etc. – istoricul trebuie să-și găsească atât căile de acumulare cât și de organizare și interpretare a bogatului material informativ.(...) care să țină seama și de trăsăturile și mesajele unor discursuri subiective”***

                        De aici întreprinderea fascinantă a cercetătorului dar și călătoria inițiatică în care este absorbit cititorul de la picturile exterioare de la Voroneț, la arderile pe rug ale vrăjitoarelor transilvane, de la motivele astrologice din Istoria ieroglifică, la atitudinea învățaților Școlii Ardelene lansați în campanie împotriva superstițiilor, de la Noaptea Sfântului Andrii a lui Vasile Alecsandri la Vasile Lovinescu, ”mag  fascinant și inclasabil”... dar acestea sunt doar câteva borne ale ”acestui vast continent” (Andrei Oișteanu) pe care cititorul îl are de străbătut dimpreună cu autorul, mereu proaspăt și atent la farmecul (in)descifrabil al drumului: ”Iată-mă acum pregătit să-mi încep călătoria inițiatică, lupta șovăielnică sau îndrăzneață, fățișă sau deturnată ”cu zmeii subterani” despre care vorbea Lucian Blaga, fără să știu - și poate fără să-mi pese – dacă la final voi fi biruit sau biruitor. Arme teoretice și fire ale Ariadnei am, minte-mi mai trebuie!”

              

• Mentalități colective. Imaginar social. O istorie în durata ei lungă, Prof. Univ. Dr. Simona Nicoară, Editura Accent, Cluj-Napoca, 2009

Concert de Colinde

Vă invităm cu drag să luaţi parte la Concertul de Colinde susţinut de Corul Magnificat, care va avea loc duminică, 15 decembrie 2013, ora 19.15, la Catedrala Greco-Catolică Schimbarea la Faţă (Bd. Eroilor nr. 10) din Cluj-Napoca. Vor fi interpretate lucrări din creaţia compozitorilor: Gh. Cucu, D.G. Kiriac, T. Popovici, Fr. Gruber, T. Jarda, M. Cuteanu, ş.a.

Solişti:    Alice Bacalu și Alexandru Suciu Jr.

La pian: Cornelia Cuteanu

               Dirijor: Alexandru Suciu

Poveștile se citesc iarna

                          Parcă poveștile au mai mult farmec citite iarna...și cum ninge, ninge și nu se mai oprește...
                          O poveste scrisă mai demult, premiată tot mai demult (menționez acest lucru cu bucurie, nu cu lipsă de modestie) și scoasă acum la lumină:


                                foto credit:http://www.shelterness.com/diy-tabletop-water-garden/

                                                    

                                                        CÂNTECUL NEMAIAUZIT

               Broscuţa era singură pe lume. În lumea ei străvezie de ape verzi, cu nuferi şi libelule şi musculiţe sclipitoare, cu peşti de multe mii de feluri, era singură singurică. Când era mică, cineva o răpise din balta în care orăcăia împreună cu părinţii şi fraţii ei. O apucă de un picior şi se ridică în înaltul cerului, tot mai aproape de soare, iar balta rămăsese undeva departe, într-o altă lume, de unde mai sclipea abia abia, ca o mărgea. Poate e îngerul meu păzitor, gândi broscuţa, care mă duce acum în paradisul broaştelor, unde e plin de musculiţe şi chiar de licurici şi de viermişori şi toate broscuţele stau şi lenevesc la soare şi nu au nimic de ce să se teamă…Dar nu, nu era îngerul păzitor, ci era o barză care se grăbea spre cuibul în care o aşteptau trei pui flămânzi! Broscuţa îşi dădu seama de acest lucru abia cand auzi clămpănelile puternice ale puilor! Atunci se trezi din amorţire şi înspăimântată zvâcni din toate puterile ei de broscuţă şi cu un orăcăit sfâşietor reuşi să scape din ciocul tăios al berzei. Şi începu să cadă, mai jos, tot mai jos, mai repede, tot mai repede. Pleosc!!! Se scufundă într-o apă lină şi călduţă şi inima îi bătea cu putere. Când iată că lângă ea se deschide o gură mare plină de dinţi ameninţători! Cu ultimele puteri broscuţa făcu un salt puternic spre soarele ce îl ghicea undeva sus. Se înălţă din apă iar gura uriaşă plină de dinţi se închise în gol după ea. A scăpat! S-a ascuns pe mal între nişte stânjenei galbeni şi umbroşi. A stat acolo multe zile. Nici nu mai ştia câte. Când şi când mai prindea câte o musculiţă rătăcită pe acolo sau câte un fluture de noapte, cât să nu moară de foame. Inima îi era mică mică de spaima prin care trecuse şi nu mai îndrăznea să-şi scoată căpşorul dintre tufele de stânjenei care deveniseră lumea ei. Nici să cânte nu mai îndrăznea, ca nu cumva să o audă barza sau ştiuca cea bătrână şi să o înhaţe pe neaşteptate. Aşa îşi ducea viaţa biata broscuţă. Ca prin vis îşi mai amintea cum se zbenguia în baltă cu fraţii ei, printre libelule şi nuferi, cum mama îi învăţase despre vânătoarea de musculiţe şi tata cânta cu ei toate cântecele pe care trebuie să le ştie orice broscuţă bine crescută. Ce bine era atunci, gândi broscuţa, şi lacrimi mari de tristeţe începură să i se rostogolească pe obraji. Cât de singură sunt pe lume!

                  Trecură aşa zile şi nopţi nenumărate. Primavara devenise vară fierbinte iar nopţile erau tot mai frumoase. Într-o noapte însă, atâta frumuseţe se revărsă din cerul fierbinte stropit cu stele, atâta strălucire avea lacul ca de argint, atâta mireasmă nebună florile, încât inima delicată a broscuţei nu mai putu să cuprindă în ea întregul farmec al lumii şi începu să cânte cum ştia ea mai frumos, cu voce limpede şi puternică, un cântec nemaiauzit, cântecul vieţii ei: cântă despre balta copilăriei, despre zborul aproape de soare, despre cuibul berzei şi despre dinţii ascuţiţi ai bătrânei ştiuci, despre culoarea tufelor înrourate de stânjenei şi despre zilele şi nopţile de însingurare şi lacrimi, despre spaime dar şi despre minunea lumii acesteia. În avântul ei, broscuţa nici nu îşi dete seama cum ajunse pe o frunză cărnoasa de nufăr, în mijlocul lacului, scăldată în razele fermecate ale lunii.

               Când termină cântecul nemaiauzit, broscuţa se trezi ca dintr-un vis, şi se uită în jur ruşinată. Toate vieţuitoarele lacului se adunaseră în jurul ei şi o ascultaseră vrăjite. Chiar şi bătrâna ştiucă îşi şterse repede o lacrimă. Dar cele mai fermecate fură broscuţele, atrase ca de un magnet de acest cântec, din toata puzderia de lacuri din vecinătate. Ce minunăţie! orăcăiau ele. Ce cântec vrăjit! Ce frumuseţe de prinţ! spuneau ele. Da,broscuţa noastră între timp crescuse mare şi devenise un broscoi minunat, încât toate vieţuitoarele care acum îl vedeau se gândeau că nu putea fii decât, desigur, un prinţ al broaştelor. Aşa că broscoiul, bătrânul rege al broaştelor, se grăbi să îi ofere prinţului, mâna fiicei sale, căci altă partidă mai bună nu se putea găsi în toată ţara broaştelor. Şi pe lângă iubita sa fiică, broscoiul îi oferi şi regatul său, căci el era de acum bătrân şi cu greu le mai ducea pe toate.

               A urmat o nuntă ca în lumea minunată a broaştelor. Iar în împărăţia prinţului cântăreţ, nimeni nu a mai avut să se teamă de nimic, deoarece cântecul său nemaiauzit, aducea pace, alinare şi fericire nemaivăzute vreodată pe vreun lac de pe faţa pământului.

Lansare de carte la Bistrița